Treptele visului și strategiile scrisului

DUPÃ „Biblotheca lui Noe” (2003) și „Maimuțe în haremul nopții” (2006), Șerban Tomșa tipărește la „Cartea Românească” din București un nou roman, de data aceasta masiv, intitulat „Ghețarul”. Profesor de română într-un sat din Teleorman, acest scriitor veritabil osândit la izolare (o izolare relativă, totuși) încearcă (și izbutește), după cum se poate observa atât în cărțile sale anterioare cât și în cea intrată în librării în vara trecută, să-și exorcizeze condiția de marginal și de întârziat, transformând-o în literatură. Și construindu-și, prin aceasta, un nou destin. Deficitare sub raport epic, dar scrise cu nerv, în registru burlesc, cu ceva fantast (și fantastic), încărcătură barocă și cu accente funambulești, nelipsite, pe de altă parte, de poezie, dar și cu tentă parabolică, romanele acestui scriitor par a relua obsesiv aceeași temă, intensificând și făcând din ce în ce mai sesizabil un desen cu puternice accente grotești . Parodic și ludic, dar fără a institui jubilația asiguratoare de succes lejer, ba dimpotrivă, întorcând percepția către fața gravă a lucrurilor, scrisul lui Șerban Tomșa, încărcat de ecouri livrești strategic provocate, este expresia unei drame. În cel de-al treilea roman al său, care conservă, în forma deja arătată, majoritatea atributelor din precedentele două, aceasta este întruchipată în destinul halucinatului Tom Kastelka, soi de alter ego al profesorului Tehur din „Maimuțe în haremul nopții” (dar și al autorului), un inadaptat stăpânit de sentimentul ratării, care încearcă să evadeze și să se salveze în vis și amintire – echivalente ale textului recuperator și mântuitor totodată.
Dificil atât ca lectură, cât și ca descifrare a sensurilor, noul text al scriitorului oferă, totuși, câteva chei. Cea mai însemnată ar fi mottoul extras din „Coșmarul” lui Borges, așezat alături de două pasaje din Biblie (care mi se par mai puțin relevante): „Aceasta ne duce fără îndoială...la bănuiala că există numai un visător și că acest visător e fiecare dintre noi. Acest visător, fiind vorba de mine, vă visează în momentul acesta pe dumneavoastră, visează sala aceasta și conferința aceasta. Există un singur visător; acest visător visează tot procesul cosmic, visează toată istoria universală anterioară, chiar și copilăria și tinerețea. Este cu putință ca toate acestea să nu se fi petrecut: în acest moment el începe să existe, începe să viseze și este fiecare dintre noi, nu noi, ci fiecare. În momentul acesta, eu visez că țin o conferință pe strada Charcas, că îmi caut temele – poate fără să le găsesc – , vă visez pe dumneavoastră, dar nu e adevărat. Fiecare dintre dumneavoastră mă visează pe mine și îi visează pe ceilalți”. Realist, oniric, ludic, parodic, serios, umoristic, sincopat, straniu, alcătuit din povești disparate, unele fragmentare, altele uitate sau pierdute pe drum, textul care poate părea amalgamat și inform al lui Șerban Tomșa capătă coerență tocmai prin cheile pe care autorul le disipează – unele dintre ele amăgitoare, antrenând cu bună știință lectorul pe piste false, spre a-l reorienta ulterior pe calea cea justă sau spre a-l lăsa, pur și simplu, rătăcit în jungla poveștilor și încurcat în lianele semnificațiilor. Aceasta înseamnă că prozatorul stăpânește cu maturitate un text care amenință cu fiecare clipă sau filă s-o ia razna, ca și eroii săi.

PERSONAJELE (cele de prim-plan sau, mai bine, cele definitorii) din proza lui Șerban Tomșa suferă de o gravă inaptitudine de a se acomoda la real. Pentru ele, realitatea este doar punctul în care începe halucinația, combustibilul care alimentează visul, care hrănește amintirea. Tom Kastelka (nume cu rezonanțe simbolice) întruchipează mai mult ca oricare dintre ele această inaptitudine (sau această calitate). El trăiește într-o poveste (sau într-un coșmar) și sfârșește (sau se mântuie) într-o poveste. El este visătorul, plăsmuitorul, deși pretextatul regizor al întregului spectacol ar fi altcineva. Sensul mottoului din Borges revine, contrapunctic, de mai multe ori. Personajele (și, treptat, cititorul) își dau seama că trăiesc (sau chiar visează) într-un vis: „Tom își amintea cum visase că-și va aminti că visase”. Chiar și cele care par mai acomodate realului (dar ce real?) își dau seama de acest adevăr: „Noi toți trăim într-o iluzie, spune Geronimo. Mi-e teamă că Fundația și deșertul și copiile după Universitate și Cișmigiu, pe care le vede Tom, sunt numai în capetele noastre”.
Există însă și o altă posibilă cheie de lectură și înțelegere, care prezintă romanul ca pe un text aluziv sau pur și simplu satiric, o distopie sui-generis. Lumea visată de Tom (sau lumea care se visează pe sine) e o întruchipare a grotescului absurd, a lipsei de sens și de orice conținut. Pare o lume pe dos, dar este, de fapt, una în oglindă. O oglindă cu virtuți magice, însă. Descifrăm aici, ca și în romanul precedent, trimiteri destul de transparente către societatea românească de azi, cu fantoșele, fantasmele și cu tarele ei. Dar mai ales cu strategiile și inițiativele sale suspecte și cu toate trăsnăile și surogatele culturale, care urcă și se agravează în visul bolnavului Tom.
Și există o a treia posibilă cheie, care vizează, la urma urmei, logica textului, așadar anecdota. Pentru că, dincolo de insolitul atmosferei și de halucinare, se simte o rațiune a tot ce se întâmplă (sau a tot ce apare) în acest text. Mai simplu spus, aflat pe un pat de spital, într-o secție de boli interne sau de chirurgie, dar suferind de un sindrom psihic, poate rezultat al deja evocatei inaptitudini a adaptării la real, dar și al acțiunii mutilante a acestuia, Tom Kastelka trăiește un coșmar al memoriei care sfârșește nu într-o vindecare, ci într-o identificare totală cu visul, printr-un soi de salt (ori de lunecare) dintr-un purgatoriu ce devine infern, în paradis. Valorificând un moment de cumpănă existențială pe care n-o ascunde și despre care nu ne interzice să vorbim (romanul îi este dedicat, între alții, doctorului Andrei Bâlbâie de la Spitalul Dimitrie Gerota din București, iar în text sesizăm prezența binefăcătoare a unui doctor care se numește Andrei), Șerban Tomșa îl deviază către simbol și-l încarcă de semnificație.

ROMANUL este, în tot, un discurs sincopat despre vis, aspirație și ratare. Și o satiră aspră a lumii care provoacă drama alienării, o lume degradată, care murdărește orice gând mai înalt. Protagonistul este (ori ajunge să fie), în ochii celorlalți, dar chiar și în propriii săi ochi, o întruchipare a ratării absolute: „Despre Tom Kastelka se spunea că a eșuat chiar și în propria-i ratare. Ãsta nici să greșească temeinic, ca lumea, nu știe, spusese cândva o tânără femeie care stătuse doi ani în localitate și își pierduse după aceea urma. El însuși recunoștea acest lucru”. Asemenea considerații sunt, totuși, înșelătoare, căci, până la urmă, el este o victimă inocentă a unei lumi limitate, vulgare și rapace, incapabilă sau deloc dispusă la toleranța (mai mult sau mai puțin creștină) față de cei slabi, inocenți sau curați la suflet. Iar Tom Kastelka este un asemenea om, un idealist incurabil, un visător incorigibil al cărui vis se transformă sau este transformat în coșmar. Un coșmar care nu e decât o copie a propriei sale vieți reale, dar și un fel de „poartă stelară”, o trapă către Shambala, tărâmul tainic, de paradisiacă frumusețe, al liniștii, înțelepciunii și împăcării.
Textul, greu de menținut între zăgazuri pe care amenință mereu să le rupă, debutează cu câteva zeci de pagini de un realism aflat mereu pe muchie de cuțit (ca pretutindeni la Ștefan Tomșa). Ne aflăm în România, se vorbește despre Revoluție, se va vorbi despre Universitate, despre București, despre Căminul Studențesc Grozăvești, despre cărți cunoscute, despre actori și cântăreți de ieri și de astăzi, și totuși personajele poartă (ca și în romanele precedente) nume bizare ori pur și simplu generice (Pitagora, Cassos sau Indio, vărul mai pragmatic al copilului Tom), ori porecle grotești. Se observă ușor că autorul nu vizează nici fresca, nici romanul de moravuri și că tot ceea ce pare realist e un simplu ingredient. Deși nu lipsit de importanță. Tom lucrează ceva în Pharos, e prieten cu Catalan Filozoful, se pierde în discuții și în alcool cu amicii la cârciuma „Nirvana”, ori se izolează, alături de cărțile sale, în casa moștenită de la bunici, undeva, departe de oraș (și de lume). Tom Kastelka este, parcă din naștere, un perdant. În copilărie i se fură mingea sau i se strică pe furiș oamenii de zăpadă construiți cu efort, ca matur i se fură femeile și este tras, în diferite feluri, pe sfoară. Asta, pentru că este un ridicol poet: „Când iubești o femeie, ultimul lucru la care te gândești este să faci dragoste cu ea, spusese cândva Tom Kastelka, spre hazul prietenilor săi. E suficient să-i vezi umbra sau să ți-o imaginezi într-un decor de iarnă, ca să fii fericit...” E lesne de înțeles că o asemenea concepție nu duce, în condițiile date, decât la eșec, dar și la batjocură. Inadaptatului Tom pare a i se dechide, surprinzătoare, o șansă – care e și ideea fericită a romanului: un misterios prieten din liceu, Samuraiul (despre care auzise, totuși, că a murit) îl invită să petreacă o vacanță în Christiana, la hotelul unor prieteni, alături de alte persoane, selectate după un criteriu care duce la reprezentarea, în mic, a României zilelor noastre. La poalele unui munte în vârful căruia strălucește un misterios ghețar, care-și trimite boarea și lumina difuză peste oraș, și alături de un fantasmatic deșert , se vor regăsi, alături de mulți alții, un scriitor pe nume Ovidiu Roiu, un medic, un pictor, un colonel numit Amedeo Marshala, un director de școală, un călugăr, un orb, un politruc comunist, un sportiv numit Șarpe, Geronimo, un soi de locțiitor al Samuraiului (care ar putea fi și el un locțiitor) și Administratorul, veritabilă întruchipare a birocrației absurde. Și un adaos ambiguu, ciudat: „Și EL – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul și poate că nu este nici Samuraiul, ci doar „Celalcăruinumenu trebuierostit” sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, își privește Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toți cei doisprezece, le citește gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaște preferințele artistice, vestimentare și culinare, deficiențele sexuale, insomniile, le simte frica și transpirația”. O posibilă cheie. Oarecum pierdută pe parcurs. Doisprezece aleși, așadar, doisprezece apostoli ai ratării, prin care privește EL, misteriosul regizor, cel care pune la cale experimentul și face să se repete la Christiana totul, poate spre a constata încă o dată, înainte de a trimite arhanghelii sfârșitului pe Pământ, că oamenii nu pot ajunge la un alt rezultat. Și nici nu ajung.

LUMEA romanului, stranie și surprinzător de vie, se încheagă din vise, după principiul păpușilor rusești. În spital, Tom se chinuie, auzind glasul încurajator al doctorului Andrei, prinzând comentariile insidioase ale asistentelor („ăsta o să-l înnebunească și pe doctor”) sau văzând cum pe coridoarele spitalului și pe deasupra paturilor aleargă pe motocicletă un alt doctor, un măcelar nemilos, care face liste (negre), ca în într-un lagăr de concentrare, cu cei care urmează să fie operați și pe care-i eviscerează fără milă, golindu-i, deopotrivă, de măruntaie și de personalitate. Pe de altă parte – probabil ca rod al plonjonului definitiv în irealitate – , lumea Christianei, cu stranii pitici care citesc gândurile, cu povești și conversații elevate sau grobiene, concepută de un experimentator enigmatic. Și în plus, gândul sincopat al lui Tom, întors mereu și mereu la momente de răscruce (sau de restriște) ale existenței sale – copilăria, studenția, armata –, care trimit către el voci și chipuri, amenințătoare sau dătătoare de nostalgii, terifiante sau pline de poezie – ca imaginea fantasmatică a tinerei chinezoaice, revenind ritualic.
C hristiana este un tărâm al repetării și al simulacrului, unde se joacă o piesă care s-a mai jucat și în care este distribuit și Kastelka. Aduși aici cu o intenție obscură și animați, pentru scurt timp, de iluzia că și-ar putea schimba destinul, pensionarii sfârșesc prin a redeveni cum și ce au fost: materialiști, vicleni, pragmatici, cinici, histrionici, frământați, bețivi, destrăbălați, mâncăi, necinstiți, corupți, simulanți, egolatri. Ca la un han degradat al Ancuței, fiecare are de spus o poveste și chiar o spune. Multe dintre anecdote (între care una îl surprinde făcându-i morală unei prostituate ajunse la el în cameră, în loc să se culce cu ea) îl vizează, direct sau indirect, pe Kastelka, pe care nici convivii, dar nici autorul nu-l cruță. Christiana, prin care bântuie un Struț Răpitor (semen al Rățoiului din romanul anterior), unde până și grobianul Gonzales Iepuroiul, eficientul cuceritor de femei, trăiește cu obsesia scrisului ca mod de salvare, unde toți povestesc, unde se derulează proiectele absurde ale unui guvern bizar – „Strămoșii” sau „Clasicii în viață” – și bântuie sosiile lui Ștefan cel Mare sau Caragiale, care beau de sting, unde se mimează ceremonii funerare sfârșite prin ridicarea din sicriu a decedaților de formă, care apucă imediat sticla de rachiu și o dau pe gât, este un infern repetat, o copie a vieții confuze, pe care Tom și-o mai trăiește o dată.
Cât îl privește pe scriitor, acesta își pune în chip remarcabil în valoare disponibilitatea stilistică, alternând paginile de umor burlesc cu cele de poezie suavă, dar excelând în registrul parodic ori grotesc sau pierzându-se în voluptatea scrisului și comițînd lungimi care, totuși, nu sunt aproape niciodată obositoare.
A încerca să descifrezi în detaliu sensurile textului (și ale parabolei) ar însemna să-i contrazici factura. Rămân aici, firesc, mai multe întrebări decât răspunsuri, autorul având prudența și perspicacitatea de a ambiguiza totul cu grijă, împiedicând romanul să devină o fabulă. Chiar dacă (ori tocmai pentru că) doctorul Andrei îi răspunde astfel chinezoiaicei din vis, descinsă la patul bolnavului și dornică de a-i vorbi: „Mă tem că acum nu se poate (...). E într-o stare delicată, nu poate să comunice cu nimeni. Mă întreb ce a putut să-l deregleze așa. S-a refugiat într-o lume închipuită de el însuși, cu elemente luate din perioada copilăriei și din multele cărți pe care le-a citit”. Finalul însuși e scris în acest spirit, căpătând vagi inserții fantastice. Orașul se pustiește brusc, Tom, care visase (în vis) o mare pădure devenită bibliotecă, râmâne singur, iar din vârful muntelui, unde lucrează la un observator astronomic, coboară doi bărbați care-i spun că orașul e pustiu de patruzeci de ani: majoritatea locuitorilor fuseseră uciși într-un bombardament efectuat de avioanele germane, chiar pe când se aflau la un mare carnaval, unde, în cadrul unui concurs, defilase pe la marginea pădurii toată istoria neamului. Christiana e, prin urmare, un oraș al fantomelor. „Îți faci singur oameni de zăpadă ca și copiii”, observă unul dintre misterioșii bărbați, fantomatici, probabil, și ei. Pentru ca Tom să se îndrepte, după plecarea acestora, către un tărâm mirific, în copilărie, uitare deplină, regăsire de sine, vindecare sau moarte: „Și deodată ceața se risipi și Tom văzu lumină în poarta casei părintești deschisă larg. Se grăbi într-acolo. Intră în curte, văzu că toate ferestrele erau luminate puternic și simți mirosul mâncărurilor de sărbătoare pregătite de mama sa. În hol se înălța, împodobit și strălucitor, bradul de Crăciun. Ușile erau date în lături, ca atunci când preotul era așteptat cu botezul. Tom se apropie de ușă. Începu să ningă cu fulgi mari și deși.
– Unde este băiețelul mamei? Se auzi dinăuntru un glas melodios.
Lumina și miresmele deveniră mai intense. Nespus de fericit, Tom păși înăuntru”.

„Ghețarul” este un roman straniu, dar plin de înțelesuri, scris cu voluptate, dar și cu mână sigură, de către un prozator remarcabil.
__________________________________

*Șerban Tomșa, „Ghețarul”, roman, Editura Cartea Românească, București, 2009, 409 pag.