Wiener blut?

După cum Velasquez este considerat pictorul absolut, așa și Florica Madritsch Marin – păstrând proporțiile – este mai mult poetă decât pictoriță sau muziciană. În Tăcerea sau cântecul, Editura Eminescu, 2000, deși adesea încercată de un Stimmung orfic, ori chiar oniric, artista își întemeiază edificiul liric pe cuvinte-simbol. Unul dintre acestea este macul, care nu are aici funcții lenitive, ci sugerează prin culoarea sa sângele vărsat atunci când trecutul mușcă adânc din „carnea vremii”. Din această cauză, marea va fi invocată ca o lacrimă ce întreține durerea prin sărurile ei. Uneori, bisturiul auctorial se dovedește atât de fin, încât nu se oprește decât în momentul în care descoperă structura osoasă a peisajului – pentru a o reda entropiei marine a cochiliilor sau scoicilor.

În afara tânguirii pe partitură temporală, se evidențiază și un elan romantic, alimentat de energia icarică emisă de o lumină înaripată. Versul, însă, rămâne unul feminin, fără cambrări excesive. Dualitatea inspirației este dată de trista însingurare a copacului, căreia îi răspunde, revigorant, „sunetul verdelui”.

Diadică pare să fie și existența poetei însăși, împărțită între literatura austriacă și verva scriitoricească întreținută pe meleaguri românești. Și dacă volumele publicate în România cu greu trădează vreun filon poetic saxon, ele dovedesc, în schimb, o neobosită cultivare a limbii române chiar pe tărâm vienez.

Când „se crapă de iubire”, autoarea găsește de cuviință să-și recupereze copilăria risipită în bucăți asemenea unui puzzle. Tangajul erotic nu amenință niciodată în mod serios ambarcațiunea poetei, oricât de fragilă s-ar dovedi ea. Frustrarea sentimentală aparține trecutului și, în timp ce prezentul este zdrobit de pleoapa „ochiului bolnav după strălucire”, din viitor se ițesc „rădăcinile amare ale fricii”. În fapt, ieșirea în avanscenă a Floricăi Madritsch Marin se concretizează printr-un cântec al fricii, curat și fără prea mulți bemoli sau diezi. Dacă alterațiile muzicale tind să ia amploare, ele sunt anihilate din vreme de câte un becar. Rezultă un pizzicato fără tremolouri insistente, din care reținem, zum Beispiel, un fragment din poezia Inima, notabilă prin gentilețea ei fragedă: „te-aș face copac/i-am spus inimii care foșnea/căci fără tine nu pot adia/te-aș face floare/i-am spus inimii care suspina/căci fără tine nu mă pot înmiresma”.