Jazz-ul și blues-ul sunt coloanele sonore ale vieții! (I)

Născut la Oradea la 30 august 1965, A.G. Weinberger este o personalitate marcantă muzicală, recunoscut pe ambele maluri ale Atlanticului. Despre A.G. Weinberger, marele cântăreț de blues B.B. King spunea: „un chitarist foarte bun, dinamic”, iar Las Vegas Rewiev Journal îl caracteriza drept „muzician de clasă mondială”. A.G. Weinberger are la activ patru albume: „Good Morning, Mr. Blues” - ’96, “Standard Weinberger” – ’97, “Transilvania Avenue” – ’99 (cel mai bun album de blues din România) și „Nashville Calling” – 2006, produs integral în S.U.A.

- Am văzut videoclipul dv. „Break the Man”, pe care-l aveți plasat pe site-urile care vă reprezintă, ca un fel de carte de vizită. E acolo o atmosferă de club, de intimitate, de cunoscători care ascultă muzica asta fascinantă – blues-jazz. O izolare față de restul lumii?

-În realitate, e o poveste mult mai... pragmatică. Dacă urmăriți textul cântecului, e o poveste de dragoste, când cineva înșeală și cineva regretă că a înșelat. De asta este dispus să fie „rupt în două”...

-Ruperea mândriei unui bărbat...

-Exact. Dar sunt mai multe dimensiuni, inclusiv „îmi asum ce am făcut și accept să mă rup în două”. Povestea se desfășoară într-un bar oarecare pentru after hours. Și la noi au apărut aceste acțiuni comerciale, să le zic așa, ale anumitor pub-uri, când după ora cinci, cinci jumate, când iese lumea de la birouri, trece să bea o cafea, un spirt scurt... În America, în astfel de localuri, de la 5 la 7 poți să bei două băuturi plătind una – after hours discount. În general, acolo se înfiripă legăturile extraconjugale, cu colegele, cu colegii, acolo se degajă stress-ul de la serviciu. Să nu credeți că-n America nu este stress..., și-atunci este un fel de răbufnire, un fel de evadare într-o lume iluzorie pe care și-o creează fiecare, ba începând o relație, ba continuând una veche. E o atmosferă destul de promiscuă din acest punct de vedere... Acesta e povestea, e și scenariul clipului: un bărbat, jucat de prietenul meu Zoli Butuc, care stă acolo cu iubita lui, noi cântăm despre acest lucru, apare nevasta și, mă rog, se întâmplă ce se întâmplă. Deci atmosfera nu este una de club nostalgic...

-Și totuși, revin la întrebare: devine blues-jazz-ul o muzică ce poate evada în afara acestui cerc de cunoscători?

-Să știți că blues, jazz, soul music a fost inventat de analfabeți... Sunt și astăzi colegi de-ai noștri care nu sunt în stare să-și semneze propriul contract. La noi, din păcate, lucrurile au luat o turnură nefastă și nefirească, pentru că prezentarea acestor genuri a căpătat un discurs, un limbaj prea elevat, prea intelectualizat, care nu face decât să respingă o mare parte a publicului... Aici nu trebuie să fii cunoscător, nici „inițiat”. Trebuie doar să-ți deschizi inima, să simți ritmul și să-ți placă ceea ce auzi! Îți va plăcea ce auzi doar atunci când vii dintr-un filon cultural-social care apreciază acest gen de ritm, această trăire muzicală. Din păcate, România nu încurajează astfel de lucruri, pentru că trăim într-o bâlbă, incoerentă și necontrolată. Într-o Românie parcă a nimănui, se întâmplă acest vid în care ne ducem traiul. Un vid care ne împinge spre discursul prea intelectualizat, probabil din dorința de disociere față de masele „neștiutoare”...

„Metropol”, primul contact cu „industria muzicală”

-Cum a început drumul dv. spre blues-jazz?

- Eu habar n-aveam de dimensiunile acestui gen. Eu sunt un om care mi-am format singur gusturile și am perseverat pe acest drum. Până la 18-19 ani habar n-aveam de trupele din România; educația mea muzicală nu era legată e ceea ce se întâmpla în România. În fâșia noastră de vest, aveam informațiile care ne-au satisfăcut – știam de „Metropol”, pentru că eram din Oradea, știam de timișoreni, pentru că auzisem pe trenul Timișoara-Oradea, unde făceam afacerile cu discurile și cu blugii, știam de Arad, dar mai mult nu. Primul meu contact cu „industria muzicală”, dacă se poate spune așa, a fost când am intrat în formația Metropol și am început să fac turnee cu ei. Atunci am aflat de Iris, Holograf, Voltaj – cel adevărat, nu cel de acum – Semnal, Sfinx, Timpuri Noi și alți cântăreți sau muzicieni. Wow! Atunci am descoperit o altă lume.
După ce m-au dat afară din Metropol, era în 1988...

-Dar de ce v-au dat afară, nu erați suficient de rocker?

-Nu, tocmai... Pentru mine, formația „Metropol” nu e un exemplu muzical de urmat. Eram conștient că am intrat în acea trupă ca să-mi mișc cariera înainte. M-am folosit de „Metropol” ca de un vehicul... Era singurul pas posibil pe care îl putea face un tânăr muzician din Oradea, pentru că „Metropol” avea vizibilitate națională.

-Și pasul următor?

-Deja în ‘86 cântam ceea ce îmi plăcea mai mult, adică blues-jazz. Și atunci am făcut prima formație de blues cu amicii mei Hari Tavitian, Corneliu Stroe și Cătălin Rotaru, care acuma este profesor de contrabas, undeva în America. Ceilalți doi sunt aici cu noi și muncesc în tranșeele culturii alături de mine. Trupa se numea Transylvanian Blues Community.

Transilvania, brand de marketing

-Un nume curajos, având în vedere perioada. Vă mai amintiți că nici la buletinul meteo nu se pomenea de Banat, Ardeal sau Crișana, ci doar de „vest”, nu se foloseau decât punctele cardinale.

-Să știți că eram total inconștient. Eu mi-am trăit iluziile de rock and roll star. Pe noi nu prea ne-a afectat sistemul acela. Purtam părul lung, câștigam foarte bine, aveam atestat... Știam că asta e regula, OK, mi-am făcut atestatul. Făceam multe turnee la Bistrița, Constanța, București, Satu Mare, Tg. Mureș, Brașov. În anii 80, erau trei festivaluri de jazz – controlate și cenzurate, evident, dar permise: Sibiu, Costinești și Brașov. Eram o mână de muzicieni care migrau de la un festival la altul.

-Venea lumea pentru jazz, sau pentru adierea de libertate, pentru a percepe și altceva decât aberațiile cu care eram bombardați în epocă?

-Am avut public peste tot, și asta pentru că publicul este cu mulți pași înainte față de sistemul în care trăiește. Iar între noi muzicienii era o camaraderie, un respect pe care azi nu-l prea găsești. Eu, ca puști, tânjeam să fiu acceptat de către cei înaintați în vârstă, în experiență... și iată că am ajuns în cercul lor, cu dârzenie, ambiție și consecvență.

-Vorbeați de Transilvania, e un nume care apare pe biografia artistică „oficială”, pe site-urile de internet, aveți și un album, „Transilvania Avenue”. De ce vi s-a părut Transilvania așa importantă, ca marcă a lui A.G. Weinberger?

-Pentru că-mi ușurează munca munca de marketing! Trebuie să știți că Transilvania este totuși un brand în lume. A, că e perceput corect sau incorect, nu contează! Mă refer la Dracula, văzut din afara României. OK, de ce să nu folosim acest avantaj? De ce să ne obosim să mai explicăm că nu e chiar așa cum a scris Bram Stoker, că de fapt actorul Bela Lugosi, plecat din Lugoj, a creat legenda pe ecran? OK, vin din Transilvania, ăsta sunt, știi de unde să mă iei și sunt destul de interesant pentru tine... Mulți americani, când le-am spus că vin din Transilvania, nu m-au crezut. Pentru ei, ținutul ăsta este o ficțiune...

-Și totuși, se reflectă în muzica dv. mixtura de civilizații, de etnii, de religii, de concepții din Ardeal?

-Eu sper și cred că da, pentru că zona noastră de vest a fost mereu una cosmopolită, avea o identitate culturală total aparte față de restul țării. Sunt de acord cu dv. și n-avem decât să ne bucurăm de asta, pentru că noi am înțeles cum e să fii unit în diversitate. Termeni ca „alteritate”, „multiculturalitate”, noi i-am descoperit de mult.

Un concert cu 7 milioane de spectatori

-De la Transilvania să trecem la fundația Bluesilvania, pe care ați înființat-o. Ce este această inițiativă?

-E o formă de personalitate juridică care-mi permite să-mi fac treaba așa cum cred eu că trebuie. Fundația are o misiune simplă: promovăm genul muzical blues și cele înrudite, descoperim și încurajăm talente. Am avut două emisiuni de radio găzduite și produse de fundație, am avut și un supliment lunar al revistei „Șapte seri” unde publicam interviuri, informații muzicale etc. Fundația noastră e afiliată la The Blues Foundation din Memphis, Tenesee – organizația mamă a tuturor asociațiilor și fundațiilor de blues din lume. Asta însemnă acces la informații, la anumite beneficii din partea muzicienilor care trebuie să facă un turneu de promovare ici-colo, dar și obligații: un număr de concerte, prezențe în presă, un program care se numește „Blues in the classroom” și pe care dorim să-l putem îndeplini prin colaborare cu Inspectoratele Școlare. Trebuie să creăm piața!

-Apropo de piață, care a fost momentul de după Revoluțuie în care blues-ul s-a făcut puternic remarcat, mă refer la mass-media?

-Îmi amintesc perfect ziua de 14 decembrie 1997. Îmi apăruse al doilea album în România, „Standard Weiberger”, unde am colaborat cu mai mulți artiști, printre care big-band-ul Radio, Semnal M etc. și am făcut un concert de lansare la Sala Radio din București, unde au fost vândute 1.100 de bilete. TVR a transmis în direct acel concert, era într-o duminică, la oră de maximă audiență, iar audiența a fost de 7 milioane de telespectatori ai acelui concert.

„Exil cultural” în America

-După „Good Morning, Mr. Blues” (1996), „Standard Weinberger” (1997), „Transylvania Avenue” (1999), a venit „Nasville Calling” (2006), un album înregistrat și produs integral în SUA. Sunteți singurul artist român care are la activ un asemenea disc, după cinci ani de „autoexil cultural” în America, cum singur ați numit perioada 2000-2005...

-Sunteți sigur că e așa? Poate că nu e așa! Eu nici măcar nu sunt un blues-man.Vă declar cu mare responsabilitate: astăzi nu se mai cântă blues, așa cum e descris în Enciclopedia Institutului Smithsonian. Lexicoanele și enciclopediile muzicale nu s-au rescris încă. Muzica noastră n-are cum să sune ca în anii ‘20-’30. S-a schimbat viața, au apărut alte ritmuri, se dansează altfel. Sunt extrem de puțini artiști care cântă blues pur și asta pentru că traiul costă și nimic nu e pe gratis. Dacă admitem că blues și jazz sunt coloanele sonore ale vieții, ele trebuie să arate ca viața de azi. Genurile au fuzionat, s-au intersectat. Există doar muzică bună și muzică proastă, există muzică autentică și copiată.
În America există muzicieni proști care cântă pe scene mari, la 60$ biletul, iar alții geniali se produc în cluburi mărunte. Le lipsește ceva să intre în circuit! Nu talentul este totul, pentru că oferta este foarte mare, iar piața s-a aglomerat. Trebuie să fii foarte disciplinat și calculat. Trebuie să-ți cunoști meseria, competitorii direcți, piața, să-ți identifici publicul tău, să ții relația cu el. S-a dus vremea caselor de discuri, a contractelor fabuloase, nimeni nu mai vinde sute de mii de copii. Azi, un album este mai mult o carte de vizită interactivă, care te recomandă pentru un festival sau un eveniment. Acolo sunt banii, nu cei din vânzarea discurilor.

-Și totuși, care e diferența dintre o „carte de vizită” produsă în România și una produsă în America?

-Știți cum se spune: „you’ve got what you payed for”. Să zicem că în România există studiouri, echipamente competitive, dar nu e acea atmosferă, acea conjunctură spirituală și emoțională care te relaxează când faci un disc. Parcă e o isterie în masă aicea: repede, repede! Mi se pare că acum domnește un spirit fără acel pedigree istoric care asigură fundația lucrurilor durabile în timp. Revenind la disc, bugetul nostru a fost de 60.000$, un buget care permite obținerea unei calități la nivel mondial. Dar e un buget mediu! Însă cu el am avut acces la cele mai bune echipamente, la cei mai buni muzicieni. Am avut o echipă de 37 de oameni – tehnicieni, muzicieni, un cor gospel de 15 persoane, dar mai ales un producător. A fost pentru prima oară în viața mea când am avut un producător, care este un regizor muzical atent, neinfluențat emoțional și care e foarte corect. Este plăcerea de avea încredere în cineva, acest Tom Hambridge, care are, totuși, patru premii Grammy!