Trei ani fără Tuvia

Ein Hod înseamnă pentru unii Muzeul Janco-Dada (după numele celebrului pictor Marcel Iancu, unul dintre părinții Dadaismului, mișcare artistică de avangardă), pentru alții - satul artiștilor, cu galeriile de artă și atelierele de creație, întemeiat în 1953 de același Marcel Iancu, în sudul muntelui Carmel, la câțiva kilometri de Haifa. În Ein Hod au locuit faimoasa dansatoare și coregrafă Gertrud Kraus, poeții Natan Zach și Haim Hefer, actorii Ghila Almagor și Gavri Banai, cântărețul Shlomo Artzi, pictorii Zahara Shatz, Michael Gross și mulți alți artiști de valoare. Pentru mine însă, Ein Hod este, în primul rând, Tuvia Iuster.
Nu mai țin minte când ne-am cunoscut, probabil la una dintre expozițiile din Ein Hod, când au fost prezentate sculpturile lui. Dar, în scurt timp, ne-am împrietenit și am găsit imediat un limbaj comun, cel al dragostei de oameni. Și din acea zi, de câte ori plecam spre nord, cu turiști din diferite țări, mă opream la Tuvia, mă îndreptam direct spre terasa casei sale, și, înconjurați de zeci de sculpturi, ne așezam la un \"pahar de vorbe\".
Tuvia Iuster s-a născut la Braila, în 1931. După absolvirea unei școli de meserii în București, lucrează ca model pentru sculptorii Boris Caragea, Zoe Băicoianu și A. Szobotka, la Institutul de Arte Plastice din capitala României. Autodidact, modelează nuduri și este încurajat de artiști să mânuiască dalta și ciocanul. Primele sale sculpturi, \"Sfarmă-Piatră\" și \"Tânara\" sunt acceptate la o expoziție de grup, în 1958 obține premiul doi la un concurs, însă, înainte de a putea primi acest premiu, emigrează în Israel și, în 1959, se stabilește în Ein-Hod, într-o veche casă abandonată, puțin în afara satului, devenind responsabil cu de toate, dar, mai ales, cu paza, fiind dotat cu o statură remarcabilă și o musculatură de invidiat.
Cariera sa de sculptor capătă o nouă direcție în Israel, fiind îndrumat de Marcel Iancu și Rudy Leimann. În scurt timp însă, rebel din fire, iese de sub tutela dascălilor săi și începe să sculpteze fără încetare, în bronz, lemn, piatră, fier, aluminiu, marmură, influențat de Brâncuși și Henry Moore, dar reușind să-și impună propriul său stil. Deschide prima expoziție personală în 1961 la Tel-Aviv, urmată de alte peste 40, în Israel, Italia, Franța, Austria, Germania, USA, România. De-a lungul vieții sale a creat peste 1000 de opere de artă, 600 fiind răspândite în multe colțuri ale lumii.
În anul 2004, în Editura Caleidoscop Cultural din București apare cartea “Cântecul Pietrei”, conținând fragmente din interviurile cu Tuvia și articole scrise de sculptor de-a lungul anilor în publicațiile de limbă română din Israel, precum și note critice referitoare la opera sa. “Cântecul Pietrei” este un șirag de mărturisiri, unele dintre ele foarte intime, despre viața artistului, relația sa cu divinitatea, cu oamenii din jur, cu creația sa, un dialog cu el însuși, care cuprinde atât lucruri simple legate de existența zilnică, cât și crezurile sale:
“Eu lucram în fier și nu urmăream neapărat exactitatea dimensiunilor, nu eram meseriaș, nu iubeam precizia... Aici a fost începutul de artă, de sculptură. Faptul că lucram cu metal cald, cu fier forjat, că apăreau forme finite. Numai că la școală nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia să devin specialist și nu artist. Lucrarea mea trebuia să devină utilă, dar eu nu doream decât să fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viață întreagă, dar nu neaparat din spirit de opoziție, ci prin incapacitate naturală de a fi precis. De altfel gândeam că un obiect care este foarte exact, care se potrivește la milimetru este ceva puțin absurd.\"
Un freamăt interior permanent, o căutare neîncetată a esenței, a secretelor materiei și a formei în care putea să își exprime sentimentele s-au cristalizat de-a lungul vieții sale în sculpturi celebre precum “Sărutul”, “Scara lui Yaakov”, “Sacrificiul lui Itzhak Rabin”, “Eternitate”, “Internitate”, “Coloana”, ”Îmbrățișarea”, ”Simbol”, ”Păsări”, ”Kama Sutra”, ”Clopot de luptă”, ”Clopot de pace”.
Orice subiect era atins de mâinile artistului cu delicatețe, parcă alintând marmura sau metalul, dar rezultatul final este întotdeauna plin de energie, transmițând oamenilor din jur o gamă infinită de sentimente, de la simpla emoție a contemplării, la revoltă, sau la percepția diferită a divinității.
Această atingere a divinului o găsim sintetizată în cuvintele lui Tuvia: ”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forță atât de uriașă și care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, și spun a religiilor, fiindcă fiecare religie își are mistica ei, care încearcă să explice chiar forța pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul și alteori chiar absurdul.\"
Tuvia a fost un perpetuum mobile, un neastâmpărat în artă și în viață. Răsfățat de femei, pe care la rândul lui știa să le alinte, într-o permanentă goană dupa mirajul sexului frumos, Tuvia își exprima nevoia de a iubi și a fi iubit în numeroase sculpturi de femei, după părerea mea cele mai reușite opere ale sale. Pentru că Tuvia iubea femeia, era un nonconformist, însetat de noi aventuri. Permanent înconjurat de prieteni, plin de vitalitate, iubind oamenii, dar și un pahar de vin bun, era totodată devotat copiilor săi, Baba și Manu și nepotului său Sorin care a crescut în casa artistului din mijlocul pădurii. Alături de Tuvia, ultima sa soție, Silvia “a fost ca și o mamă a copiilor mei, pentru că, fără să se impună ca mamă, și fără să-și ceară drepturi, ea și-a îndeplinit foarte multe datorii, ceea ce arată un caracter nobil\".
Chiar în momentele sale grele, când sănătatea îi devenise precară, Tuvia a rămas un optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, casa lui fiind deschisă tuturor, așteptând vizitatori cu care putea să închine un pahar, să își depene amintirile, sau numai să schimbe impresii despre artă. Atât în operă cât și în viață, spiritul de aventură, forța și sensibilitatea au fost sursele sale de energie și dragoste pentru oameni.
A murit în 27 Aprilie 2005, dar parcă a rămas între noi. Puțin timp după încetarea sa din viață, galeria Kastra din Haifa a prezentat o mică retrospectivă a creațiilor sale. La comemorarea de un an de la deces, în Muzeul Janco-Dada a avut loc o festivitate-omagiu în memoria artistului, la care s-a prezentat și un film despre viața și cariera sa. Acum un an, prin grija Silviei și a copiilor săi, în mijlocul naturii, în parcul cu sculpturi, s-a construit o mică galerie, cu creațiile lui Tuvia, deschisă pentru numeroșii săi prieteni și pentru trecătorii care își poartă pașii prin Ein Hod.
Din când în când ajung la casa lui Tuvia, revăd terasa unde stăteam la palavre cu prietenul meu. Acum mă întâmpină doar Silvia. Vorbim, desigur, despre Tuvia. Îl așteptăm în orice clipă să apară în ușă, din atelier, sau din spatele unui copac, și cu vocea lui puternică să ne invite la un pahar de vin. Au trecut deja trei ani, dar Tuvia Iuster a murit doar fizic. Spiritul lui, zâmbetul, prietenia, dragostea de oameni au rămas în Ein Hod și în sufletul nostru.