Portert de autor - Haruki Murakami - la granița dintre lumi

Cultura japoneză oferă o viziune complexă, imposibil de analizat fără a lua în calcul contextul istoric. Marcată de lungile perioade de izolare, Japonia și-a construit un model cultural independent de intervențiile exterioare. Shintoismul este cea mai veche religie existentă care s-a păstrat indepedentă de-a lungul istoriei sale. Evoluând din stadiile principiare ale culturilor zeilor Kami, shintoismul a reușit să absoarbă chiar și budismul, într-un sincretism aproape insesizabil. Chiar și astăzi numeroși japonezi cred cu tărie în existența vechilor spirite (kami), ducând astfel mai departe tradiția animistă. Iată de ce contextul cultural japonez a fost și este în continuare favorabil apariției unor scriitori profunzi, apreciați de publicul care se redescoperă în cărțile lor.
Haruki Murakami este considerat cel mai mare scriitor japonez contemporan. Romanele sale au fost traduse în aproape 40 de limbi și sunt apreciate în întreaga lume. Stilul lui Murakami este o marcă a literaturii fiction, iar temele centrale ale operelor sale au fost reluate de numeroși alți autori, definind un tip de fiction foarte gustat de public. Fin observator al vieții cotidiene, Murakami reușește de fiecare dată să aducă ceva în plus, să rafineze acțiunea, oferindu-i profunzime. Descoperi lumi ascunse în cărțile autorului japonez, însă descoperi și o familiaritate stranie, de parcă ai mai fi fost acolo cândva. Reușind performanța de a se adresa fiecărui cititor în particular, Haruki Murakami se individualizează ca unul dintre cei mai buni povestitori ai generației sale.
Stilul lui Murakami este aproape de fiecare dată ambiguu. Autorul japonez insistă pe sugestie, amestecând simbolurile complexe cu tăcerea și conturând o atmosferă de nesiguranță. Siluetele trec prin ziduri, oamenii vorbesc cu obiectele din jurul lor, iar totul este îmbrăcat într-un firesc existențial dezarmant. Șocul inițial al cititorului este înăbușit foarte repede, irealitatea devenind în scurt timp plauzibilă, chiar atractivă. Îți dorești să ai parte de experiențe similare, înțelegi că în spatele fricii se ascunde misterul. Murakami ne face să ne dorim cu pasiune o viață diferită, o viață autentică: “- Urmarea e foarte dureroasă pentru mine și cred că, oricât aș încerca să-ți povestesc, n-ai putea înțelege, a continuat el.
Șobolanul a îndoit în palmă cea de-a doua cutie goală de bere.
- N-ai putea să mă întrebi tu? Deja știi destule, nu?
Am încuviințat.
- Are ceva dacă n-am să iau lucrurile în ordine? l-am întrebat eu.
- Sigur că nu.
- Ești deja mort, nu?
A trecut îngrozitor de mult până mi-a răspuns. În realitate s-ar putea să fi fost doar câteva secunde, dar mi s-au părut o eternitate. Mi se uscase gura.
- Așa e, mi-a răspuns Șobolanul, calm. Sunt mort.” (În căutarea oii fantastice)
Caracteristica principală a personajelor construite de Haruki Murakami este normalitatea. În contrast cu eroul tipic, ipostazele sunt banale, comune, familiare fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să faci ceva extraordinar pentru ca lumile să interfereze, nu este nevoie de o personalitate aparte. Chiar și individul cel mai simplu poate fi martorul unor evenimente fantastice, pentru că acest potențial există în fiecare dintre noi. Universul lui Murakami este real, autentic, accesibil mai mult sau mai puțin fiecăruia dintre noi.
Diferențele dintre planuri sunt o marcă a lui Murakami, care construiește realități alternative, insistând pe contactul dintre lumi și pe posibilitățile apărute în urma acestuia. Deși par să nu aibă vreo legătură, viețile protagoniștilor apar ca fragmente ale aceluiași mozaic, iar gândurile lor modifică exteriorul printr-o extrapolare metodică. Realizând o transpunere a realității în ficțiune, Murakami oferă întotdeauna o alternativă, o variantă viabilă. Universul respectă aparent regulile naturale, însă autorul ne oferă ceva în plus, ne permite să visăm. Orice e posibil, viața înseamnă o infinitate de nuanțe. Personajele se topesc în noapte, fiecare ducându-și mai departe povestea. Și totuși, niciodată nu se pune punct, niciodată drumul nu se încheie. Murakami își lasă cititorii să continue călătoria, deznodământul rămâne la latitudinea noastră, transformând cărțile autorului japonez în adevărate lecții de speranță.
Realizând conexiuni inspirate, Murakami își poartă cititorii printr-o modernitate complexă, înțeleasă prin prisma unui spațiu vidat, lipsit de protecția oricărui mit. Nu mai putem vorbi despre familie, pentru că astăzi puterea aparține schimbări. Metamorfozele repetate stau la baza romanului, convingându-l pe cititor că multitudinea de variante înseamnă libertate. Definindu-și personajele în stilul caracteristic, Murakami le oferă siguranța materială necesară dezvăluirii calităților ascunse, fără a îi scuti însă de tumultul specific vieții. Până la urmă, singurătatea există pentru fiecare dintre noi: “Câteodată mă gândesc: oare ce s-a întâmplat cu ea? După ce a închis, a dispărut oare absorbită în umbra orei patru și jumătate a după-amiezii? Dacă așa s-a întâmplat, a fost în parte și vina mea? Dar aș vrea să înțelegeți că atunci nu voiam să am de-a face cu nimeni. De aceea găteam întruna spaghete de unul singur. În oala aceea mare, încât ar fi încăput în ea și un ciobănesc german.
Durum semolina.
Grâu ariu cultivat în câmpiile Italiei.
Probabil că italienii ar fi fost foarte uimiți, dacă ar fi știut că exportul lor în anul 1971 era de fapt singurătate.” (Salcia oarbă, fata adormită)



Reflecțiile sunt o parte foarte importantă a discursului, pentru că ele potențează textul și îl apropie de cititor. Ne regăsim în cugetările personajelor, suntem sfâșiați între contrarii. Fără să ne ofere soluții, Murakami ne pune pe gânduri, dezvăluind consecințele incredibile ale celui mai banal gest. Iubire, ură, suferință, pasiune, toate pot fi declanșate de o simplă privire, toate pot fi înțelese într-o singură secundă de atenție. O viziune complexă asupra lumii, câteva momente brutale în care universul se oprește și personajele devin una cu însăși nedefinirea. Autorul japonez ne arată prin opera sa o fată adormită, descoperind treptat modelul unei sălcii oarbe în trăsăturile ei. Fiecare volum pare să adauge un înțeles, un sens acestui puzzle. Cititorii îl descoperă treptat pe Murakami, pe măsură ce acesta se dezvăluie în întregime. Să învățăm să atingem, să învățăm să simțim prin fiecare por.
Prezențele feminine sunt foarte importante în carte, în jurul lor gravitând întreaga acțiune. Siluetele sunt construite antitetic, în două universuri paralele, care se află în permanentă legătură, determinându-se reciproc. Personajele din lumea întunecată acționează ca niște alter-egouri autentice, fiind în esență reprezentări emoționale. Un simplu gând negativ determină o transformare a întregului sistem, care pare să acționeze ca un tot unitar, aidoma unui animal de pradă care absoarbe emoții. Aruncăm o piatră în apă, însă nu știm ce se va întâmpla cu piatra pe partea cealaltă, iată ce încearcă să ne transmită autorul japonez.
Tensiunea se acumulează treptat pe parcursul romanelor, anticipând parcă izbucnirea violentă din final. Murakami însă nu ne oferă focuri de artificii, ci ne lasă doar iluzia lor. Se va întâmpla ceva, însă în absența noastră. Cărțile construiesc decoruri, pregătindu-ne pentru violență, însă refuză să o lase pe aceasta la vedere. Adevăratele decizii se iau în spatele ușilor închise, adevăratele suferințe sunt în mijlocul pustietății, iar reflecțiile ne privesc din oglindă cu nepăsare: “Și totuși, buzele ei micuțe se mișcă aproape imperceptibil, de parcă reacționează la ceva. E un tremur rapid, de o clipă, de o zecime de secundă, însă ochiul nostru pur, extrem de ascuțit, nu scapă această mișcare. Vedem pe cât se poate de clar acel semn momentan al corpului. Tremurul de acum e un semnal modest a ceva ce urmează să vină. Sau poate că este doar o prevestire și mai modestă a unui semnal modest. În orice caz, senzația noastră certă este că ceva încearcă să trimită un semn încoace, printr-o crăpătură fină din conștiința ei. Încercăm să privim cu atenție, în taină, cum această povestire capătă încet proporții în lumina nouă a dimineții, neîmpiedicată de alte intrigi. De-abia s-a crăpat, în sfârșit, de ziuă. Mai e timp până se lasă din nou întunericul.” (În noapte)
Dacă supranaturalul devine în cazul lui Murakami firesc, banal aproape, discuțiile capătă o importanță capitală, generând filosofii și construind paradigme. Dovedindu-se un fin psiholog și un bun cunoscător al psihologiei umane, Haruki Murakami exploatează la maximum tarele specifice oamenilor, insistând pe problemele generate de acestea. Din slăbiciune se naște nesiguranța, iar din nesiguranță iau naștere toate problemele. Fără să condamne, Murakami folosește aceste stereotipuri, construind o atmosferă încărcată.
Ritmul alert transformă cărțile, le potențează, oferindu-le dinamism. Cititorul este atras într-un joc al emoțiilor, unde fiecare gest are corespondent într-o lume paralelă, aparținând exclusiv simțurilor. Intuiția este foarte importantă pentru Murakami, care descoperă fisuri și ne lasă nouă plăcerea de a le explora. Trecem dintr-o parte într-alta, pendulăm între extreme, în timp ce vremea personajelor se apropie de final. Timpul pare să se comprime, oferind spațiu de mișcare personajelor și stabilind limita, momentul în care toate închipuirile dispar: ”- Ai făcut ce trebuia, spune tânărul numit Corbul. Ai făcut cel mai corect lucru. Nimeni altul în locul tău nu s-ar fi descurcat atât de bine ca tine. Pentru că ești cu adevărat cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume.
- Dar eu încă nu știu ce înseamnă să trăiesc.
- Privește tabloul, spune el. Și ascultă vântul.
Încuviințez.
- Poți să faci asta.
Încuviințez.
- Mai bine te culci, spune tânărul numit Corbul. Când o să te trezești, vei face parte dintr-o lume nouă.
În sfârșit, adormi. Iar când te trezești, faci parte dintr-o lume nouă.” (Kafka pe malul mării)



Cărțile lui Murakami trebuie trăite la maximum, pentru că fiecare personaj pare să se implice în acțiune, până la consumarea propriei individualități. Nu există jumătăți de măsură, aventura merge până la punctul maxim, glisând pe muchia subțire care separă viața de moarte. Murakami ne aduce până la capătul pământului, dezvăluindu-ne în toată proza sa, o țară aspră a minunilor.
Haruki Murakami oferă prin cărțile sale cititorului posibilitatea de a privi într-o altă realitate. Cititorul este purtat pe străzile cufundate în noapte, care se dovedesc a fi mai vii ca niciodată. Cercetăm fiecare ungher cu meticulozitate, trăim la intensitate maximă alături de personaje. Murakami pare să observe totul și să ghideze acțiunea, aidoma unei camere, care se focalizează în funcție de dorințele publicului. Cărți răvășitoare, care transmit emoții fără să-și propună asta, cărți în care Murakami ne demonstrează că este un fin cunoscător al psihologiei umane, știind să găsească puncte de interes chiar și într-o noapte adâncă. Un autor al tenebrelor, oferind cărți ale suferinței interioare, cărți în care Murakami construiește cu abilitate paradigma ființei insomniace. Să nu ne temem de lumină, noaptea va veni mai mult ca sigur.
Stilul este direct, clar, accentul punându-se pe derularea evenimentelor în primul plan și pe descrierea efectelor aproape insesizabile ale acestora în al doilea plan. Aidoma unui ocean, lumea creată de Murakami pare nemișcată. Și totuși, germenii conflictului există, izbucnind adesea sau lăsând impresia că sunt pe cale să o facă. Aluzia este un procedeu folosit frecvent de Murakami, transformând opera sa într-o frescă a incertitudinii. Și totuși, în spatele întunericului, cineva se pregătește pentru a întâmpina lumina: “I-am telefonat lui Midori.
- Trebuie să stau de vorbă cu tine, i-am zis. Am să-ți spun o grămadă de lucruri... o grămadă. Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât să te întâlnesc. Vreau să ne întâlnim și să stăm de vorbă. Vreau să luăm totul de la început.
Midori a tăcut multă vreme la celălalt capăt al firului. O tăcere lungă, lungă... greu de asemuit cu ceva. Mi-am lipit fruntea de geamul cabinei telefonice, am închis ochii și am așteptat. În cele din urmă, vocea lui Midori rupse tăcerea.
- Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic... nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.” (Pădurea norvegiană)



Pentru a crea mister, Haruki Murakami construiește cu migală cadrul exterior. Acțiunea izbucnește în cel mai neașteptat moment, însă procesul este plauzibil, real. Ne regăsim în lumea descrisă de autorul japonez, o recunoaștem, o înțelegem, iar transformările ei ne marchează. Șocul pe care Murakami reușește să îl inducă prin poveștile sale este resimțit de fiecare dintre noi, pentru că viața înseamnă în primul rând atribuire de simboluri.
Murakami se remarcă în volumele sale printr-un stil alert, un conglomerat de idei și de trăiri, filtrate printr-o sensibilitate extrasenzorială împinsă la extrem. Descoperim fiecare detaliu, suntem părtașii unei intruziuni brutale. Lumile se ciocnesc, iar ființele care se nasc de aici sunt caracterizate în primul rând de ambiguitate. Nimic nu este sigur, iar cititorii sunt atrași de acest mister. Murakami nu ne spune niciodată prea mult. Până la urmă, fiecare se poate gândi la ceea ce dorește, în funcție de propriile dorințe.
Inversarea polarității faptice este procedeul stilistic care garantează succesul romanelor lui Haruki Murakami. Cititorii descoperă evenimente incredibile expuse în joacă, un supranatural acceptat, privit cu detașare. Nimic nu este forțat, nimic nu este împins la extrem, niciodată nu vom descoperi artificialul. Prozatorul japonez ne invită într-o lume de basm, fără a ne trage însă de mânecă. Suntem liberi să observăm superficial sau să pătrundem în esența evenimentelor, să “privim” sau să “vedem”, așa cum sugerează și Carlos Castaneda prin intermediul personajului său Juan Matus. Nu depindem decât de ceea ce vrem să aflăm și de distanța până la care suntem dispuși să mergem. Haruki Murakami oferă cititorilor săi libertate, construindu-și personajele, fără a lăsa însă impresia că face asta. Naratorul omniscient, deși adoptă narațiunea la persoana I ca formă de exprimare, controlează acțiunea, însă nu intervine decisiv aproape niciodată. Paradoxul personajului zeu apare cel mai bine la Murakami, care reușește să-și inventeze de fiecare dată realitatea. Evenimentele se dezvoltă treptat, cauzal, conferind prozei o doză mare de realism: “Am întins mâna și am mângâiat-o pe păr. I-am atins urechile, fruntea. Trupul ei era cald și moale. Îmi sugea penisul de parcă ar fi vrut să aspire toată viața mea prin el, iar mâna de sub fustă părea să comunice, într-un fel de limbaj secret, cu organele ei genitale. Am ejaculat în gura ei. A încetat să-și miște mâna și a închis ochii. A lins și ultima picătură de spermă.” (La sud de graniță, la vest de soare)
Împletind dialogul alert cu descrierile detaliate, Murakami construiește personaje autentice, concentrându-se asupra părții psihologice. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate elementele se completează, reușind să ofere un peisaj feeric, în care supranaturalul este firesc. Cititorii nu au timp de întrebări, pentru că Murakami ne împinge mai departe, înspre finalul implacabil, insistând pe ritmul fulminant al existenței. Enigmele vor rămâne întotdeauna fără răspuns, însă nimeni nu trebuie să cunoască totul. Autorul japonez ne învață încă o dată că tăcerea are numeroase avantaje. Doar astfel vom învăța să ascultăm vântul...






Bibliografie


Haruki Murakami

Hear the wind sing – 1979
Pinball – 1980 (1973)
A wild sheep chase (În căutarea oii fantastice) – 1982
Hard-Boiled Wonderland and the End of the World (La capătul lumii și în țara aspră a minunilor) – 1985
Norvegian Wood (Pădurea norvegiană) – 1987
Dance Dance Dance (Dans dans dans) – 1988
South of the Border, West of the Sun (La sud de graniță, la vest de soare) – 1992
The elefant vanishes (Elefantul a dispărut) – 1993
The Wind-Up Bird Chronicle (Cronica păsării-arc) – 1992-1995
Underground – 1997-1998
Sputnik Sweetheart (Iubita mea, Sputnik) – 1999
After the quake (După cutremur) – 2000
Kafka on the Shore (Kafka pe malul mării) – 2002
After dark (În noapte) – 2004
Blind Willow, Sleeping Woman (Salcia oarbă, fata adormită) – 2006