Ioan Nistor - Vertebrele strigătului

Binecunoscuta editură clujeană \"Dacia\" are în planul său editorial o apreciată colecție de nivel național, “Poeții urbei”, coordonată de poetul Ion Vădan. Aceasta cuprinde serii alcătuite din creatori reprezentativi ai “unui oraș anume”. Volumul poetului Ioan Nistor \"Vertebrele strigătului\" face parte din seria “Poeții Sătmarului” și a apărut în condiții grafice excelente în anul 2003, fiind rodul creației poetului ajuns la maturitate, după debutul editorial din 1989 cu \"În umbra ipotezei\" respectiv celelalte cărți \"Scara dintre cuvinte\" (1998), \"Elegiile maligne\" (2000) și \"Floarea de asfalt\" (2001), bine primite de critica literară, la vremea aparițiilor dar și de publicul iubitor de poezie.

Lirica lui Ioan Nistor se distinge printr-o vitalitate aparte ce aduce în paralel un ansamblu imagistic de o prospețime și densitate remarcabile. Discursul său auster se cimentează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, conștient că “exist doar atât cât scriu și foarte puțin mai târziu”. Scurgerea timpului îi creează un sentiment acut \"de neiertat\". Poetul profită de orice clipă pentru a-și poziționa “papirusul imens” și de a-l plonja spre nemurire: “scriu cu brațul amorțit scriu lucid-somnambulic-amnezic / cum aș exista doar atât cât scriu și foarte puțin post-festum // scriu vertical plec de la pământ spre cer cu fiecare cuvânt” (\"La iarbă verde\"). Poetul știe că în urma efortului depus de-a lungul timpului, mai ales când “numai în gând scriu poemul acesta”, există un refugiu în “casa însemnată cu albastru clădită între cimitirul evreiesc (părăsit / și cel românesc (înaintând spornic printre salcâmi)”. În anumite situații nu uită să atragă atenția “despre un sat vechi // despre ulițe îndreptate // despre obsesia mea – copilăria”. Prin discursul poetic jalonat de repere ale statorniciei, ne duce la gândul că a existat întodeauna o conciliere între destin și proiectata “viață de poet” (\"Pânze albe\").

Ecoul poartă stigătul încărcat de durerile din “fiecare cuvânt” în care “intră ochiul cititorului” (\"Glontele din cuvânt\"), dar și melancoliile generate de gândurile ce-l bântuie pe autor, creându-i un oarecare disconfort la descifrarea unor “chestiuni mult mai arzătoare la ordinea zilei” (\"În oglinda sufletului\"). Conștient că poezia se confundă cu viața, poetul preferă chinurile facerii poeziei, apreciind uneori starea primară a materiei: “de aceea sunt mai de preț cuvintele // e mai de preț poemul care duhnește a tutun ieftin // mai pur este versul de dragoste pe care și-au lăsat rujul / stângaci magdalene bântuite de fantasme” (\"Imperfecțiunile sabiei\").

Poetul contribuie în mod sistematic la portofoliul experiențelor generației optzeciste din care face parte. Astfel, realitatea poate fi indentificată în fiecare poem, fapt ce conferă întregului volum o notă de modernitate, accentuată prin lipsa punctuației dar și prin dimensiunile majore ale unor poeme a căror tematică e grefată organic pe o linie profetică: “o specie necunoscută așteaptă să se nască // ea poate fi văzută doar prin luneta unui vers / prin lentila perfectă a literei o // din atelierul unui poet cu gâtul răsucit îndărăt / poate e o profeție...” (\"Compunere liberă\"). Trebuie remarcată, în multe poeme, insistența poetului asupra unor probleme acute ale societății și nu numai, folosindu-se de mici trucuri care fac ca atenția cititorului să cadă direct asupra temei în cauză prin utilizarea unor cuvinte în aparență banale dar cu o încărcătură simbolică de neimaginat: “să scrii de zor la istoria luptei... // să te uiți cum ți se zdrobește capul... // să crezi în frumusețea speranțelor... // să le poți revărsa... // să ți se pară că tu însuți ai descifrat... // să asculți pliscul unei comete stinse ...” (\"Flux și reflux\"). Citind fiecare poem poți observa grija poetului față de cuvânt, materia primă a creației sale. Ioan Nistor îl întoarce pe toate fețele, îl analizează îndelung, îl pune la “dospit” într-o “cutie”, îi pipăie “vertebrele”, iar în final îl lasă să izbucnească într-un “strigăt” al cărui ecou dă sensuri noi de un înalt rafinament poetic, atribuindu-i în balanță un plus de seriozitate, echilibru și o rezonanță inedită, pe care cititorul le percepe și le gustă cu plăcere: “mi s-a repartizat această cutie / perfectă / incasabilă / croită împecabil din cel mai bun material” (\"Fără voia mea\").

Lucrarea autorului asupra expresiei poetice dă poemelor o ținută de sărbătoare, și totuși e mereu nemulțumit: “sunt vinovat de toate întârzierile”, își face des autocritica: “din vina mea a căzut ieri o cometă”, duce mereu o luptă de autodepășire: “arunc așchii albastre din inimă/ arunc fărâma de lumină șlefuită îndelung” (\"Tu, oglinda mea imaginară\"), e dispus să îndure orice obstacol pentru a-și atinge țelul: “târât mă las ca ursul prin târgul provincial / prin cercuri de flacără sunt gata să trec la un semn // trimite-ți ducipalii și țepii de cactus // aruncă-mă în baia de turnesol a cuvintelor tale înghețate / fărmițează-mă sub incendiul nervilor flămânzi” (\"Neînvins\"), într-un final confesiunea reducându-se la una individuală cu o încărcătură autobiografică în anumite momente de cumpănă: “uite cu asta îmi frământ mintea // și totuși sunt cel mai optimist din acest cartier” (\"Salcia\").

Volumul de față se încheie cu un \"Jurnal distopic\". Reactivându-și maniera de editare, cele câteva poeme continuă aceeași formă poetică, având o încărcătură sentimentală mai puternică. Poetul își asumă o răspundere majoră în fața Cititorului, chiar dacă: “pentru fiecare cuvânt pierdut i se va tăia capul”, chiar dacă; “pentru fiecare cuvânt își seceră un mănunchi de nervi // el se aruncă / precum nisipul mărunt / în stomacul fără sfârșit al clepsidrei” (\"Nisip\"). Starea de jurnal ne oferă un profil bine definit al poetului, capabil de a recidiva în orice moment.