Luminița Suse - Duminica inimii

Despre Luminița Suse se vorbește mai puțin în revistele literare ale momentului poate și pentru faptul că se află de câțiva ani buni în Canada, autoarea se găsește la a patra apariție după “Anotimpul licuricilor” (2001), “Sacrificiul mirării” (2002), “Geometrii singulare” (2003); toate apărute la Editura “ProTransilvania” din București. Luminița Suse a văzut lumina zilei de pe pământ românesc (născută fiind în București) nu și-a uitat țara natală fiind o ambasadoare a scrisului românesc în țara de adopție, prezența în rândurile Academiei Româno-Americană dovedește acest lucru.
Ori de câte ori are posibilitatea, vine în țară, la București printre foști colegi de la catedra de Matematici 3 de pe lângă Universitatea Politehnică București unde s-a format și activat până la plecare.
După “botezul” Uniunii Sciitorilor din România (este primită în rândurile breslei scriitoricești în anul 2004) Luminița Suse vine cu un nou volum “Duminica inimii”, Editura Limes, Cluj Napoca, 2006, într-o ținută de sărbătoare asigurată de Adina Ungur care prezintă o amplă prefața dând dovada unui înalt profesionism.
Îndemnul Decalogului biblic: “adu-ți aminte de ziua Domnului și cinstește-o așa cum se cuvine”, (Ieșirea 20, 2-17), cu toate că spiritul acestei porunci este să o respecți, lumea pe parcursul celor două mii de ani a făcut ceea ce a considerat că-i bine în acel moment cântărind importanța faptei: “nepoții sunt îmbăiați și primeniți// mătușa frământă cocă și osânză/ pe saltea cu paie mâțul doarme-n ie/ bunica împărțind colaci cu brânză”. ( așa îmi aduc aminte de copilărie)
“Cistește pe tatăl tău...”,(Ieșirea 20, 2-17) autoarea îl cinstește fără nici o recompensă: (“...și mulți ani vei trăi pe pământ”), (Ieșirea 20, 2-17) conștientă că ultima parte a acestei porunci, în mileniul III în care am pășit nu prea are valoare, în anumite clipe din respect făță de cel care a creat-o, stă (deși cuprinsă de noiamul de probleme), are puterea să își rezerve un moment de liniște; (duminica) poartă un dialog imaginar, un adevărat discurs poetic purtat între generații: “cine poate să te înțeleagă/ mai bine ca mine/ tată?” după care înțelegătoare pentru eventualele greșeli părintești (nu numai copiii greșesc) poeta, îi spune, descătușindu-se parcă de povoara păcatului: “abia acum te-am iertat/ tată”, dorul față de cel care a zămâslit-o o mistuie în acele clipe nostalgice “din nimic să te plămădesc/ tată” ar da orice ca să-l simtă pentru un timp lângă ea “în universul vizibil” oferindu-i drept recompensă pentru grija părintească purtată, totul : “îți las un pumn de semne pretutindeni/ trecerile mele prin lume/ cu urme de tălpi spulberabile/ nori formați teoretic din aerul expirat/ cumulonimbus de impresii/ gânduri degenerând/ la coadă pentru eternitate/ îți las/ turnul meu babel din durere și versuri/ maree de pânză/ șifonată în convulsii sentimentale/ pe pat de pușcă nerăzbunată/ îți las semințe de inimă/ ruginind între coastele mele fecunde/ ofrandă peste ofrandă/ pomană după pomană/ tot ce așteaptă calul tău de pământ/ să înghită/ tată” (Cal de pământ – semne pentru tata) după care îi aduce un elogiu tatălui pentru trăsăturile genetice; recunoscându-le: “tatălui meu/ îi datorez mersul pe sus/ cu tâmple julite prin săbii de trestii// tatălui meu/ îi datorez și îndrăznela/ de a sări în necunoscut/ niciodată fluentă în regret”, dragostea făță de el e ca o etichetă de bună creștere primită pe care o prezintă peste tot în spațiu și timp: “în numele lui/ port scut de gheață/ și foc pe obraji moi de lut” (Mersul pe sus)
Poeta Luminița Suse își gospodărește bine spațul celor patru camere ale inimii sale, din interiorul cărora sentimentele emană “doar amintiri” (Triptic de cuvinte) despre “fetița lui tata argint viu/ se juca nestăpânită sub soare și lună”, urmărindu-i evoluția “creștea femeie sub seceri de brumă” (Elegie târzie), astfel că primii fiori ai dragostei o prind îmbrăcată în “rochia argintie îmi vine bine/ din profil e ca turnată din apă și piatră/ în jurul bustului mă strânge a toamnă/ iar pe la cusături cu dinții mă ține/ primul colindător de iarnă”, nu se lasă pradă primelor sentimente, demnă își recunoaște puritatea într-o lume bântuită de fărădelegi: “dar eu pășesc mai departe întreagă” dând dovadă de maturitate, ignoră “inima trosnind din cristalele toate/ de piatră, Doamne și totuși cum bate” (Autoportret în piatră), găsându-și în final perechea “cel ce m-a iubit cu adevărat/ mi-a întins ființa până la stele/ și mi-a prins degetele/ în nebuloase inele” convinsă fiind că acum e ocrotită: “cu mâna celalată/ mi-a acoperit inima” fără să regrete eșecurile dragostei; “ceilalți s-au speriat// și-au retras blazonul”, poeta, pune punctul pe i: “doar el/ a ales să rămână bărbat/ luptând cu mine până la capăt” (Până la capăt).
Dacă Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar a șaptea zi a fost zi de odihnă; pentru Luminița Suse, a șaptea zi este o zi a bilanțului, (autoarea vine din lumea cifrelor; lucrând ca software engineer) făcut în taină, este o zi a împăcării “... îmi calc iertând peste inimă” (Împăcare) de sine, o zi a spovădaniei dar și a speranței, a promisiuni: “iată îți mai dau un semn” un ultim efort în dorința sufletească ce o roade fără-ncetare, poeta se obligă să le transmită mai departe, fiind un adevărat testament ce rivalizează cu marile testamente ale literaturii: “din nimic să te plămădesc din nou tată” (Cal de pământ).
Prin volumul “Duminica inimii”, poeta Luminița Suse, ne aduce în aceeași tehnică poetică; metafore, imagini, simboluri, etc. factori ce contribuie la întregul flux emoțional direct și sincer al evocării, trăirii tuturor faptelor și stărilor de spirit create în priajmă ei, complectând astfel universul său în momentele tranzitorii cu adânci semnificații în plan biografic, dar și cu o dechidere existențială.