Despre dizidenți, războiul rece și alte mega-realități care ne aglomerază istoria

Descopăr acum câteva zile, pe rafturile librăriei, o carte relativ nouă ca apariție. Spun “relativ” pentru că din perspectiva celor care nu și-au luat vacanță tipic românească pe litoralul nostru, și mai kitschuric decât în anii trecuți, cartea s-ar putea să nu le mai prezinte nici o noutate. Sigur că-mi reproșez și vacanța cu totul neinspirată, dar măcar am mâncat înghețată bună în Constanța și am alergat un veac (în singurătate) să găsim o librărie în acel oraș, dar și mai mult îmi reproșez că le stric altora cheful de mic cu bere vorbindu-le despre cortina de fier, subiect pe cât de răsuflat, pe atât de nerezolvat. Cartea care mi-a stârnit sporovăiala estivală este “Această sfâșietoare durere a libertății” scrisă de Vladimir Bukovski. Numele autorului aproape că nu mai are nevoie de introducere, fiind considerat alături de Soljenițîn drept unul din factorii morali care au contribuit la căderea comunismului. Purtând eticheta de dizident, ceea ce însă se poate numi și gânditor adânc al societății, al istoriei, Bukovski, înainte de a fi expulzat în Occident, a zăcut și după sârma ghimpată de la Gulag. Cel care a fost considerat anti-sovietic, anti-comunist, s-a aflat la un moment dat în jocul statelor, făcând alături de liderul comunist chilian Luis Corvalán, obiectul de schimb între Brejnev și Pinochet, după ce va fi fost internat timp de doisprezece ani în lagăre și azile psihiatrice sovietice. În noiembrie 2004, apariția la București a lui Vladimir Bukovski desconspira unele planuri politice ale lui Ion Iliescu: un fel de dosar intitulat “Nuremberg al comunismului” era pus pe masă și eram atenționați – “Se poate întâmpla din nou! De aceea vă zic: aduceți-vă aminte, țineți minte și luați aminte!” Fostul președinte de stat era acuzat că a paticipat la o conspirație prin care se intenționa reformarea sistemului comunist. E bizar sau cât se poate în spiritul normalității României că trebuie să vină un dizident străin să ne reamintescă felul în care ne învârtim aici, pe plaiul nostru, în jurul cozii comuniste.

Făcându-mă că trec sub tăcere retorică intervenția de la București, revin cu timp în urmă spre a menționa că în anul 1981, după ceva vreme petrecută pe tărâmurile democrației, a lumii libere, adică după o cură de Occident binevenită din perspectivă informativă și din privința unor analize sociologice, Bukovski publică volumul pe care tocmai îl avem în discuție, făcând aici o colecție de comentarii acide la adresa democrațiilor vestice. Lumea de dincolo de Zidul Berlinului este analizată din perspectivă imagologică, dar și critic și umoristic-degajat. Concluziile nu sunt foarte multe, dar sunt cât se poate de uimitoare la prima vedere sau redundante pentru cititorii familiarizați cu subiectul. Capitalismul s-a ocupat, un timp destul de considerabil, de construirea socialismului. Oarecum circular și tautologic, miturile ideologice se află, deși cu orintări diferite, pe aceleași undă a efectelor. Fie că suntem de o parte sau de cealaltă a lumii (în occidentalism sau în a Treia Europă), fie că existăm asemenea pieselor aflate în interesele statelor sau că ne adâncim într-un somn al banalității, suntem doar supuși și dintr-o parte (capitalism) și din cealaltă (comunism) unei realități care nu ne aparține. Trecând prin aprecieri critice incisive la adresa presei rusești, autorul nu uită să facă paralela cu editurile străine, poate la fel de falsificatoare și căutătoare de nod în papură cu privire la arta scriitoricească. Dacă despre Bukovski, în țara sa, acuzațiile nedrepte din ziare nu mai conteneau, până când a fost dat uitării, mai mult sau mai puțin, în lagăr, sigur că nici editurile occidentale, la apariția cărții sale nu au fost mai puțin ipocrite. Interveneau în text, în mod direct sau prin traduceri, scoteau capitole și introduceau altele, doreau să-i găsescă o serie de formulări cât mai comerciale, contrar obiecțiilor autorului. Aceste chinuri ale facerii editoriale nu i-au demonstrat dizidentului rus decât că naționalismul nu a murit în nici o țară din cele considerate civilizate și că, în fond, pentru ca toată povestea publicării să se trezească la un happy-end, ar fi trebuit să redacteze nouă cărți diferite, câte una pentru fiecare țară în care ar fi trebuit să apară, cu modificări după gustul fiecăreia.

Imagologia se definește aici prin continua pendulare între ceea ce ce există în Occident și ceea ce este în URSS. Uneori am senzația că își compătimește compatrioții care sunt supuși unor violențe și unor probleme sociale mult mai mari decât occidentalii și nimeni nu le dă importanță. În fapt, trădarea realității în favoarea unei minciuni naționale este la fel de valabilă și la unii și la alții. Că trăim într-un simulacru dictat de regizorii-conducători sau chiar de noi înșine, ne-au atenționat și alți analiști politici sau sociologi/psihologi și ceilalți binevoitori utopiști care tot încearcă să deschidă ochii unei omeniri întregi. În rezumat, există o mare iluzie în tot acționalul și informaționalul actual: “Cel mai uimitor este faptul că Occidentul ca atare, pur și simplu nu există. Ne-am obișnuit atât de mult să zicem imediat «Acolo, în Occident…» Deoarece trăim în URSS, ne reprezentăm Occidentul ca un hotel confortabil sau ca un salon, unde oamenii discută cu afabilitate. Deși înmânăm texte zamisdat ziariștilor străini, nu ne băteam capul să aflăm în ce țară occidentală erau trimise aceste texte. Ce importanță ar fi avut? O să ne descurcăm noi în Occident!”

Ce este remarcant, e că scriitorul se opreșne mai mult la nivelul general al societății, la oameni, nu doar la o anumită categorie. Deseori iese din sfera politică pentru a sublinia o dată în plus care sunt consecințele statului la nivel de individ. Totuși, sensul nu este unic, pista e una buclantă pentru că societatea la rândul ei are un impact asupra sferei guvernamentale. Simțul detaliului nu-i lipsește lui Bukovski, cu atât mai mult cu cât el vorbește celor care încă se mai consideră umani: “Îmi place să mă uit la oameni, la mersul lor, la gesturi, la modul în care comunică, la expresia feței. Toate astea îmi spun mult mai mult despre ei decât toate cuvintele lor. Cuvintele sunt depersonalizate, lipsite de sens, uzate; funcția lor este de a dezorienta, te învaluie ca într-un nor de ceață. Sunt mijloace de autoapărare. Nu din întâmplare le e oamenilor atât de frică să păstreze tăcerea și vorbesc întruna unii cu alții. Baricade de cuvinte. Atunci când observ mulțimea pestriță dintr-un mare aeroport internațional, simt din nou, invariabil, această sfâșietoare dudere a libertății.” Scriitorul o spune cu o simplitate neliniștitoare. Noi cunoaștem acest mesaj, dar nu-l conștientizăm. E mult mai comod să fii unul din nenumărații actanți ai istoriei. În fond, și legea minimului efort este o trăsătură la fel de umană ca și disimularea limbajului.

Distopic, autorul distruge, fără a menaja posibilii lectori sensibili, atât comunismul, cât și capitalismul. Capitalismul este cel care a construit încet parte din ideologia comunismului. Societatea este ‘păcătoasă’ în sine. Greșește atunci când este îngrădită, dar și în momentul în care i se dau posibilități multiple de mișcare. Și cum actuala stare de îngurgitare a informației, a determinat pierderea cunoștințelor (“Where is the knowledge we lost in information?”), ceea ce rămâne este plăcerea banalității. Atâta vreme cât statul mă plătește că sunt sărac, de ce aș mai munci? – sesizează Bukovski pe bună dreptate. Iar lipsa de responsabilitate (publică și individuală, determinată de sovietizare) este echivalentul lipsei libertății. Tendința nu este doar cea aflată în interiorul comunismului, dar ea poate foarte lejer să se nască și în mediile occidentale. Tonul gânditorului rus se face auzit, aproape apocaliptic: “Pe scurt, dacă teama noastră de a ne asuma cea mai mică responsabilitate, dacă dorința noastră de securizare socială ne împing spre iluzia care, la rândul ei, aduce socialismul, care deschide ușa comunismului, aceasta din urmă, invită în mod inevitabil tancurile sovietice.”

Realitatea viitorului, înfiorătoare sau nu, stă în fapt tot în puterea individuală, totul este să ne dăm seama unde statornicește minciuna, și cum ar putea fi redat mai bine adevărul. Din spirit “de echipă”, am senzația frustrantă că replica bukovskiană rămâne undeva la nivel de observare a evenimențialului și că suntem prea adânciți în propria noastră interioritate falsă, pentru a putea sesiza ceea ce vede el, pentru a avea curajul de a privi în ochii celuilalt. Autorul rămâne însă unul dintre cei mai apreciați (și controversați) gânditori ai timpului, iar prezența sa în publicațiile din România nu ar trebui să fie trecută ușor cu vederea.