Nativa mândrie a libertății poetice

Ciprian Muntean își anunța maturitatea poetică încă de la publicarea celui de-al doilea volum de poezie, apărut anul trecut la editura lugojeană Dacia Europa Nova. Deși tânăr, el nu s-a grăbit să sară cu câte două trepte deodată scara consacrării literare, preferând echilibrul, constanța, construind cu răbdare, cu migală chiar, un univers liric coerent, dominat de o personalitate creatoare care-și formase deja, sigură pe uneltele sale, un profil aparte.
Față de cele două cărți anterioare (“Jocul vieții” – 2002 și “Amintindu-mi cu inima” – 2004, ambele apărute la Editura Dacia Europa Nova), “Lacrima de azi” aduce un ton mai angajat, o tușă mai fermă, o aplecare permanentă asupra relației poetului cu lumea. Creatorul simte adesea nevoia cufundării în meditație (“eu îmi așez capul îngândurat între palme/ ca între copertele unei groase cărți de filosofie, / nerăsfoită niciodată de la un capăt la altul”), pentru ca în final să se regăsească pe sine: “Nu îmi judec trecutul, și nu-mi adjudec viitorul / ca inevitabilă victorie sau înfrângere,/ drept pentru care lucrez cinstit la lumina unei stele,/ convins că într-o zi am să mă regăsesc în înțelesurile/ cuvintelor libertate, dreptate și adevăr” (“Lacrima de până azi”).
Adesea, “Poetul ne trage de mână”, ca să folosim titlul uneia din poeziile de la începutul volumul, el își trăiește condiția în mijlocul unui “secol de consum în care, / între brațele mamei și brațele crucii / viața e negociată la sânge” (“Masa de lucru”). Sensul vieții, motivul victoriilor și înfrângerilor, străbate ca un fir roșu versurile sale (“Aminul vieții trăite”, “Lacrima de până azi”, “Orologiul veșnic” etc.), dar, dincolo de dileme, de îndoielile tinereței, poetul pornește pe drumul creației cu convingerea exprimată clar, din capul locului: “Poezia este nativa mândrie a libertății” (“Ars poetica”) .
Pe lângă temele majore abordate și în trecut (dragostea, timpul din perspectiva sensului existenței, relația poetului cu lumea etc.), volumul de față anunță, la modul foarte convingător, intarea în scenă a leit-motivului divin, în contextul “unui veac plin de mânie”: “Ascuțită stânca de care tablele legii / au fost sparte odată/ inima mea e o spadă trasă dintr-o teacă întunecată/ mereu lărgind drumurile ce duc la Þara Făgăduinței //
Un fulger dat de întâlnirea dintre țărmul inimii mele și tăișul acestui veac plin de mânie,/ luminează cerul hrănit de lacrimile lumii.// Câte înfrângeri mă vor face învingător, inima mea nu știe” (“Lacrima de până azi”).
Divinitatea, ca esență sau ca idee transfigurată, “tradusă”, codificată sau prezentă doar prin aluzie, se regăsește în majoritatea poeziilor: “Cain ucigând pe Abel”, “Cântecul în vârstă” (“Sângele nostru, ca un glas apostolic”), “Sate mirosind a pâine” (“e Dumnezeu plecat la muncă,/ să aducă ploi pentru copiii săi,/ ce rabdă iar de sete”), “Credință nețărmurită” (“noi, oamenii, noi mai avem credință în pașii,/ care legitimează existența unui drum sfânt,/ între leagăn și mormânt”), “Arca Mistuită”, “Mahala în noapte” (“traversez o mahala de unde văd / turlele bisericii, dar nu și pe Dumnezeu/ Pe ziduri degradate stau scrise cuvintele:/ alcool, paradisul drogurilor, moarte.”) etc., dar mai ales în poemul de largă respirație “Pe tronul îngerului” (“Turlele bisericii creșteau spre cer,/ în timp ce zidurile caselor descreșteau ușor, ca o umbră”). În aceeași idee pot fi amintite “Fiul Omului”, “Lacrimi sfinte”, “Portretul unui sfânt”, “Prin rai și iad trecând”, “Nimic de spus lui Dumnezeu”. Din când în când, Ciprian Muntean experimentează și câteva inspirate ruperi de ritm, care însă se integrează fără stridență ansamblului (“Kamikaze”).
Ar mai fi de reținut un aspect: deși tânăr (abia ieșit din studenție), Ciprian Muntean nu cade în capcana “hainelor grele” ale unor “disperări” de circumstanță, filon explorat adesea stângaci și în pripă, ca “temă la îndemână”, de poeții aflați la începuturi și nici în capcana unei exprimări violente, a exhibării sexualității explicite, altă găselniță aflată la modă în prezent. Ciprian Muntean refuză trecătoarele “mode”, așa cum refuză și conformismul, pentru simplul motiv că talentul său nu are nevoie, pentru a atrage atenția, de o mască machiată în culori stridente.
Poezia de final încheie rotund al treilea tom – cifră magică! – semnat de Ciprian Muntean, reunind, într-un fel de recapitulare, temele majore ale cărții (“Cap de pod”), dar poate că “Declarația de avere” poate constitui acea promisiune “punct și de la capăt” pe care o așteptăm din partea poetului: “Azi îmi declar averea:/ o masă de lucru,/ un stilou cu sânge albastru,/ instinctul minții moștenit de la părinți,/ instinctul inimii câștigat la/ jocurile de noroc ale dragostei,/ trupul meu locuit de un suflet bun/ și o dependință, trupul tău// Azi îmi declar averea,/ trebuie să îmi fie actualizat/ impozitul pe suferință.”