Angela Furtună – poem, geometrie și muzică

Volumul de versuri al Angelei Furtună - \"Poemian Rhapsody\", publicat în 2004, ne deschide o lume infinită de sensuri și enigmatice interpretări, registrele poetice fiind multiple și surprinzător de diferite unul de celălalt: poemele sunt grupate sub titluri ca: \"Cinci tablouri de colecție\", \"Capriciile după Pablo\", \"Și Dumnezeu a creat din nou femeia\", \"Tikun\", ca și \"Te iubesc, America\", sau, în fine, \"Poemian Rhapsody\" – grupajul de poeme construite pe structuri muzicale care a dat titlul întregului volum. Dominante sunt aluziile la alte forme ale artei – pictură, sculptură, dans, dar în special la lumea muzicii, ale cărei semne se împletesc cu cele poetice, lingvistice, sau din Kabala.
Vizual si sonor sunt încrustate unul în celălalt, traversate de o unda de lirism ca \"ceața unui pian\" ce s-ar așterne pe \"ordinea lucrurilor\". Nevoia de armonie e atât de acută, încât poeta o creează prin imbricarea armoniilor muzicale cu cele vizual geometrice. Nu întâmplător un \"instrument\" muzical e o prezență constantă în poemele Angelei Furtună: de fapt, pianul nu e un simplu instrument muzical, ci participă la crearea armoniilor, la ordinea cosmică, la efectele anotimpurilor, la apariția poemului.
Cum \"crește o simfonie\" din \"inima pianului de gheață\"? O primăvară de armonii, sau o renaștere perpetuă a sunetului din corpul pianului e așteptată permanent. Astfel va avea loc în sfârșit depășirea eului – a acelui \"neînțărcat ego suspicios\" - , dilatarea universului, până la vocea primordială: \"conturul unui sunet cu care începe lumea: /este matematica lui tu\".
Acest sunet care e la originea oricărei forme de creație are nevoie de un spațiu propriu, dar este și începutul timpului ce conține toate misterele lumii: \"hai să desemnăm un spațiu de locuit în sunet\".
Apoi, ca într-o ciudată partenogeneză diafană, sunetul se separă în nenumărate sunete: \"primele specii de cuvinte/ erau ființe de sunet\", din sunet s-au născut limbajul, semnul, semnul poetic.
In mod obsedant, aproape fiecare imagine are o componentă sonoră primară, aproape fiecare poem e bântuit de prezența acelui sunet enigmatic: \"mergând pe stradă, un sunet se ia după tine/ ca un câine vagabond\"; elementele naturii conțin și ele în adâncul lor o scânteie vie cu formă de sunet neînceput, abia născut: \"un munte se luase după tine, cu sufletul lui de sunet-copil/l-ai hrănit cu miez alb de literă\". Totul pare a se petrece înainte de nașterea semnelor, a semnificațiilor pe care le schimbăm între noi; prezența semnelor cu miez alb, sub \"dalta cuvântului\" nu e decât o prezență târzie, adăugată, interpretată.
Viitorul pare a fi conținut în acel sunet care te lasă să speri în propria depășire: \"să fiu profet și diez\", dorință și corectare (cu ecou și din acel tikun ebraic) ca într-o gamă muzicală.
Sonorul pare deci un element atât de important încât se întâmplă ca \"un sunet într-o barcă nevăzută\" să anuleze importanța vizibilului, opoziția vizibil/invizibil devenind irelevantă.
Muzica pare a se nște din neant, sau, poate, din aer: \"între voi, mâinile cioplesc din aer/ așchii de cântec\".
In același timp \"sunet pur și impur, sângele static\" ne deschide posibilitatea unei lecturi în profunzime a echilibrului forțelor, a nemișcării, a acelei încărcături electrice asunse în corpuri, în imuabil.
Privirile celor care ne înconjoară constituie și ele o prezență - într-un alt registru -, o prezență opacă, exterioară, care în loc să echilibreze ambianța, nu fac decât să creeze și să perpetueze dezechilibrul deja anunțat între creația poetică și lectorul-trecător: \"tu cânți la claviaturile vidului pe un teren viran/ trecătorii te privesc cu omnisciență/ce atâta mister, domnilor, e doar muzică\".
Există în acest volum și poeme în care apocaliptic, sunetul însoțește chiar și viziunile celui mai sumbru sfârșit: \"lumea se destramă dintr-o dată în/sunet văzut din afara sinelui\".
Poezia Angelei Furtună ne atrage atenția prin încă o dimensiune extrem de importantă: nu întâmplător, muzica - întâlnind \"inima de fugă a lui Bach\" - se înscrie sub semnul \"Zeiței Geometriei\", care e încă o prezență constantă: \"în unghiul tău drept încape o muzică/ mai coaptă decât noaptea în spuză\". Versurile Angelei Furtună sunt traversate de neunumărate linii și unghiuri expresive neașteptate: \"mă aștepți să încep o linie din care să nu mai pot ieși\". Să fie vorba de continuitate sau de discontinuitate? De asonanță sau de o subtilă disonanță ce crează noi sensuri, noi direcții? Aparență limitării pare să aibă un rol major: \"tot ce este mai important /din toate socotelile despre mine/încape în două unghiuri drepte\". Chiar și unghiurile drepte ne aruncă însă în imensitatea deschiderii.
Alte poeme, alte forme: \"cercul se închide pe un pământ văzător\", \"trecând pe acolo cu timpul după mine/sol/eu nu încăpeam în căușul cerului/gol\". Limitare vizuală prin orizont, sau depășirea semnificativă prin spiritualitate?
Vizualizat, ecoul capătă și el formă, ca majoritatea metaforelor Angelei Furtună ce materializează uimitor abstractul: \"mâine mă vei aștepta cuminte/în cochilia nocturnei ca pe un ecou/întrerupt: cine să se așeze în fața /oglinzii și cine să stea în oglindă?\" Această întrerupere e vizualizată și grafic, prin dislocarea versurilor: ecou/Întrerupt, în fața/oglinzii. E prezentă poate aici acea \"ființă intermediară\", un fel de provizoriu situat între trecut și prezent, un \"ca și când\" ipotetic. Pe când între fugace și etern: \"iată cum vine o zi și încă o zi/odată cu sceptica babă călinesciană/.../mă uit la ea cum se sprijină de cuvinte/ca de un toiag ce pipăie linia curbă a eternității\".
Interpretarea poemelor nu poate fi nici explicită nici univocă, ci urmează și ea o geometrie în spațiu a descifrării textelor. Titlul unui poem care reunește decadență , culori degradate, vis, absențe este \"o privire asupra descreșterii armoniei\", armonia ce unește vizual și sonor, geometria și muzica.
In această multiplicare a sensurilor poetice, întoarcerea spre Unu e permanentă, căutarea de semne ce \"tind spre unu\", nostalgia unității sunt constante: \"am învățat să număr târziu:
Unu
Unu
Unu\"
Intre \"sursa de neant a ființei\" și \"zgura făpturii\", acest Unu, orice existență se găsește mereu, irevocabil, \"cu fața la tăișul clipei\".
Semnificatiile poetice inscriindu-se pe mai multe nivele, adâncimea textului e uneori greu sondabilă. Fiecare poem din acest volum pare a fi echivalent cu \"dimineața (ce) începe cu încă o cunoaștere:/din ce în ce mai alb, ochiul\"; până la orbire, cunoașterea e într-adevăr această pasiune ce ne pune în permanență în pericol. Ambiguități voite, opacități căutate, termeni in limba ebraică ce se lasă descifrați mai mult sau mai puțin, toate aceste elemente au rolul de a sugera puterea incantatorie a cuvântului.
Poezia se naște dintr-o necesitate pe cât de simplă, pe atât de profundă: \"starea de poezie te poate ajuta să treci strada /ca acel baston alb ce pipăie realitatea cu nările/înmuiate în asfaltul fierbinte\".
\"Totul e muzică\", \"totul decurge din muzică\", citim în repetate versuri fie în \"Moderato mistico\", \"Allegretto molto marcato\", sau în \"Allegro tranquillo\" din \"Poemian Rhapsody\", acea muzică ce – într-o mișcare ce atinge esențele - \"deplasează nucleul celulelor\".
Poemul se naște din esența lucrurilor și rămâne indiferent la trecerea timpului: \"și vine ciocârlia la fereastra ta/să ciugulească poemul din axiomă:/acel grăunte/pentru care viața este doar/acompaniament muzical\".