La Viena, pe urmele legendarului general Alexandru Lupu

În toamna acestui an, o familie din Lugoj a pornit la Viena într-un adevărat pelerinaj al amintirilor. Alexandru și Marcela Lupu, alături de fiul lor, Alex Laurențiu, s-au aflat timp de o săptămână în capitala Austriei, pe urmele ilustrului lor înaintaș – generalul Alexandru Lupu. Acest lugojean care nu și-a uitat niciodată obârșia românească a urcat, cu tenacitate și grație unor calități excepționale, toate gradele Armatei Imperiale, de la cel de simplu soldat (în 1857) la cel de general (în 1896). El este întemeietorul Bisericii Ortodoxe Române din Viena.

A urcat ierarhia militară de la cadet, la general

“Bunicul meu, Virgil (Ghighi) Lupu, este cel care mi-a povestit întâia oară despre generalul care a făcut atâta cinste familiei noastre. Pe linia arborelui genealogic, bunicul meu îi era generalului strănepot de frate” – își începe povestea inginerul Alexandru Lupu.
Ilustrul său înaintaș s-a născut la Lugoj, la 18 octombrie 1838. Încă de la vârsta de 10 ani a rămas orfan de tată și a fost crescut de fratele mai mare, Ioța Lupu, care s-a ocupat și de educația lui. Ion Ioța Lupu, al cărui mormânt există și astăzi în Cimitirul Ortodox din Lugoj, era un personaj de vază al orașului de odinioară, un om înstărit și foarte bine văzut în cercurile Bisericii Ortodoxe Române, datorită multelor sale donații către acest cult. Ioța Lupu a avut resursele financiare de a-l trimite pe fratele Alexandru, generalul de mai târziu, la Școala normală de matematică din Caransebeș, unde acesta s-a evidențiat rapid prin energia și ambiția sa. În școală se preda nu numai în limbile maghiară și germană, ci și în română, ceea ce a făcut din elevul lugojean un adevărat poliglot. Cercetătorul Trințu Măran de la Viena spunea că Alexandru Lupu, ca ofițer, știa nu mai puțin de șapte limbi, inclusiv franceza, italiana și spaniola (era obiceiul ca ofițerii să știe limbile imperiului, ale aliaților dar și ale inamicilor).

Ingeniozitate, inteligență, caracter solid

Alexandru Lupu avea o sănătate de fier și rar absenta pe acest motiv de la îndatoririle militare. În 1881, comandantul său de batalion, Josef Wellesacher, îl descria astfel: “I se pot încredința orice sarcini independente, fără nici o rezervă. Iscusit, a obținut foarte bune rezultate și în cele mai grele situații. Ca și comandant dovedește că este ingenios, cu multă independență și foarte minuțios în organizare. Nu are alte preocupări în afară de servicul militar. Este foarte zelos și harnic (…), are un caracter solid și foarte corect. Este înalt și sănătos, fiind astfel apt pentru activitățile de campanie. Este un căpitan foarte inteligent, stăruitor, fapt care mă convinge că poate fi un ofițer de Stat Major.” Se instruia permanent, în toate domeniile (se ocupa și de cartografia militară). La Viena, a urmat și o școală celebră de echitație, care l-a făcut un călăreț desăvârșit.
Un raport din 1890 vorbește despre el în felul următor: “Față de superiori este ascultător, în mod conștient. Față de camarazii săi de același rang, este amabil și gata mereu să îi ajute, iar față de subalterni este sever și pretențios, fără a fi răzbunător. Þine în mod consecvent la disciplina trupei, fiind însă îngăduitor, binevoitor și cu multă putere de înțelegere. Se îngrijește îndeaproape de starea trupei, astfel că a câștigat încredrea acesteia. În corpul ofițerilor și în societate se bucură de înaltă stimă și respect. Își desfășoară în mod exemplar viața în familia sa.” (citatele sunt reproduse din volumul “Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc” de Liviu Groza, Ed. Dacia Europa Nova – 2005).

Combatant activ în Italia și Prusia

A avut multe funcții de conducere, inclusiv a unor școli de subofițeri din mai multe garnizoane, a fost comandant de batalioane și comandant de cordon pe sectorul strategic al Dunării de Jos, cu sediul la Orșova. Ca ofițer, a luat parte la războiul din Italia (1859) și la luptele duse împotriva Prusiei (1866), fiind decorat pentru merite deosebite cu Medalia de război și Meritul în Serviciu clasa I (medalii austriece) și Crucea de Cavaler clasa I cu Șoim Alb (ordin al Casei Arhiducale de Sachsen – Germania).

Credința ortodoxă și familia românească – handicapuri asumate

Deși a făcut serviciul militar în condiții impecabile față de Imperiul Habsburgic și a luptat în două răboaie, Alexandru Lupu nu a putut trece de gradul de general și nu a obținut nici titluri nobiliare. Motivul îl aflăm de la Alexandru Lupu, cel contemporan cu noi: “Fără îndoială, a avut de suferit de pe urma faptului că a rămas în credința străbună, dar și datorită faptului că, în 1878, și-a ales drept soție tot o româncă, pe Blanca, originară din Arad. Dacă soția ar fi fost din Germania sau Austria, dacă familia ar fi trecut la romano-catolicism, alta ar fi fost situația.” Alexandru și Blanca Lupu au locuit împreună pe Apfegasse nr. 3, o casă mare cu multe apartamente, casă identificată pe parcursul vizitei în capitala Austriei.

Un parastas, după 80 de ani

Un punct obligatoriu din pelerinajul familiei Lupu în Austria l-a constituit reculegerea în fața mormintelor lui Alexandru și Blanca Lupu, din Cimitirul Central din Viena, un cimitir care ocupă o suprafață imensă, fiind însă foarte bine întreținut și cu o administrație impecabilă (la ora vizitei, pe 1 noiembrie 2004, locul de veci împlinea 130 de ani de la înființare). “Îi mulțumim în mod special d-lui col. Liviu Groza, datorită căruia am putut ajunge la mormântul generalului Lupu. Colaboratorul său vienez foarte apropiat – dl. Trințu Măran – ne-a primit, ne-a cazat și ne-a condus la cimitir. Dl. Măran ne-a dus exact la locul mormântului, pe care puteam să-l căutăm săptămâni în șir în acel cimitir enorm. Cu câteva zile înainte, el s-a documentat la administrația cimitirului, aflând locul și parcela unde odihnea generalul Lupu. Noi am venit cu ustensile de acasă, pentru a face curat la mormânt, dar nu a fost nevoie de o curățenie deosebită. Înainte de moarte (n.r. – 1925), generalul și-a plătit mormântul pe veci și a încheiat un contract cu administrația cimitirului, care se obliga să-i curețe permanent locul de veci și să-i pună o lumânare și o floare la capătâi în fiecare an, de Ziua Morților, lucru respectat cu strictețe până astăzi”.
La 26 octombrie 2004, familia generalului din Lugoj, împreună cu părintele Nicolae Dura, parohul bisericii ortodoxe române din Viena, a făcut un parastas la mormântul lui Alexandru Lupu, împlinind, peste aproape opt decenii, dorința exprimată de soția sa Blanca, într-o scrisoare trimisă în 1926 lui Ghighi Lupu.

În familia Lupu, numele Alexandru e o mândrie

“La noi în familie era o mândrie ca băieții să poarte numele de Alexandru, în cinstea strămoșului nostru. În arborele genealogic am mai găsit pe străbunicul, tatăl bunicului meu și pe fratele generalului, care îi poartă numele. Pe taăl meu îl cheamă Alexandru Virgil, iar eu, la rândul meu, mi-am botezat fiul Alex Laurențiu”, ne-a mai spus inginerul Lupu, adăugând că, datorită carierei militare, generalul s-a căsătorit târziu, la 40 de ani, și nu a avut copii. Era perfect integrat în viața militară, dar a rămas în inima românilor prin actele sale filantropice: îi ajuta pe tinerii conaționali să-și obțină certificate de comerț sau să poată absolvi diverse cursuri, îi alfabetiza pe soldații români etc.

Protector al românilor din Viena

Iată însă și o activitate mult mai importantă, așa cum se desprinde din memoriile sale: “(…) am hotărât a compune o listă a românilor din Viena. În decursul anului 1898, am făcut un extras din Dicționarul Lehmann, care cuprindea toate adresele românești, apoi am trimis pe tinerii de la România Jună prin toate districtele Vienei, ca să se convingă despre identitatea românească a familiilor. Am intrat personal prin mânăstirile catolice și mă convingeam câte fetițe române se aflau în ele; mai departe, am cerut de la <> să-mi facă cunoscut numele elevelor greco-orientale române de la școlile medii și poporale din Viena”.
De ce era foarte important acest demers, aflăm mai departe: “În trei mânăstiri au fost peste 60 de fetițe internate, care – după informațiile trase – nu primeau nici o instrucțiune religioasă românească (…) ci se creștinau tot în sens romano-catolic. Directorițele sunt în cea mai mare parte din Francia, care însă au funcționat mai mult timp ca instructoare prin mânăstirile catolice din România și, după ce au făcut mai multe legături amicale cu familiile fruntașe de acolo, devin în funcțiuni tot mai înalte prin mânăstirile din Viena, Dresda și Munchen. Aceste directoare atrag tot mai multe fetițe din mânăstirile preparative din România, în care se tolerează și catehizația în stil gr. Ort. Rom. Și sărbătorile românești.
Părinții, trăind în credința că în clasele mai înalte a mânăstirilor din străinătate tot așa se respectează religiunea și sărbătorile ca în cele din România, trimit fetițele prin aceste internate, care le absolvează la 16-18 ani, cu următorul succes: a – unele se catolizează și rămân prin mânăstire ca și călugărițe, unde, la timp, atrag și averea moștenită de la părinți; b – altele se duc acasă, catolizate gata; c – acele care rămân credincioase religiunei străbune, trebuie să-și deie cuvântul că nu se vor căsători fără voia directoriței din mânăstire”.

Ctitor al capelei române din capitala Austriei

Având obsesia de a nu se pierde credința strămoșească, generalul Lupu convoacă, la sediul Societății România Jună, 200 de familii de români cărora le propune înființarea Comunității bisericești ortodoxe la Viena.
În continuare, îi dăm cuvântul inginerului Al. Lupu: “Strămoșul meu a fost în fruntea mișcării pentru înființarea unei capele române la Viena, el a deschis toate ușile și a făcut actele necesare, profitând de trecerea sa în fața Împăratului Franz Josef, care îl aprecia personal. Această capelă românească există și astăzi, în plin centrul Vienei, pe Ring, mai exact pe Lowellstrasse, la nr. 8. Capela este funcțională și astăzi, paroh fiind părintele Nicolae Dura. Acesta ne-a arătat cartea de onoare a sfântului lăcaș (cu hramul “Învierea Domnului”), primită în dar de la o familie de români din Viena, căreia i-a oficiat un botez. În colțul din stânga sus, prima semnătură este a generalului Alexandru Lupu”.
În aceeași capelă, oaspeții din Lugoj au mai găsit placa comemorativă comandată de generalul Lupu în cinstea vizitei Regelui Carol I al României, cu prilejul aniversării a 60 de ani de domnie a Împăratului Franz Josef (1908). Atunci, generalul a ținut să fie făcută și o sfințire a capelei. În capelă se mai găsește un tablou cu membrii Asociației de sprijin pentru răniții români din primul Război Mondial. “Consider că acest general a făcut tot ceea ce s-a putut în acele condiții pentru românii din fostul Imperiu, dar și din țară. Existența unei biserici ortodoxe române în inima Vienei este deja o înfăptuire extraordinară. În mileniul III, părintele Dura a reușit să mai ridice încă o biserică ortodoxă la Viena, pe Simmeringerstrasse. Am fost la slujbă și îmi amintesc cu emoție că incinta era arhiplină și toată lumea participa cântând la slujbă, indiferent că era vorba de bărbați sau femei cu copii în brațe”, a ținut să sublinieze inginerul Lupu.

Peste 2.000 de creștini ortodocși români la Viena

La ora actuală, comunitatea ortodoxă română din Viena are peste 2000 de membri, aprecierea aparținând parohului Nicolae Dura, numit la Viena din 1990. Biserica cea nouă este în faza de pictură, iar oaspeților lugojeni le-au fost prezentate machetele viitoarelor picturi murale.
Cât timp a fost în viață, generalul Lupu a ținut legătura cu meleagurile natale. A finanțat continuu Episcopia Caransebeșului, fiind membru al Adunării Eparhiale și deputat al cercului electoral Jebel.

O vizită sub semnul îndrumării divine

Familia Lupu din Lugoj ne-a mărturisit că vizita la Viena din toamna anului trecut a stat parcă sub semnul unei îndrumări divine: ca prin minune, la fața locului s-au spulberat toate incertitudinile și au fost găsite toate locațiile. Fără sprijinul generos primit din partea părintelui Nicolae Dura, al istoricului Liviu Groza (care i-a dedicat generalului Alexandru Lupu un capitol din cartea sa \"Documente vieneze referitoare la Banatul grăniceresc\") și a cercetătorului Trințu Măran, căutările ar fi fost mult mai lungi și mai anevoioase.
Cât despre generalul Alexandru lupu, rămâne actual și acum mesajul său testamentar: “Să țineți morțiș la credința străbună, pentru că ea ne-a făcut ceea ce suntem: un popor civilizat, cu speranță într-un viitor tot mai bun și mai consolidat.”