Câmp de mărăcini

Un liric înzestrat cu un pregnant spirit moralizator se dovedește a fi Nicolae Maroga Enceanu în ultimul său volum de versuri, Câmp de mărăcini, apărut în anul 2002, la editura craioveană Sitech.
Profesorul Adrian Porcescu, autorul prefeței, avansează o idee extrem de generoasă: că respectiva carte ar face parte dintr-un “veritabil ciclu editorial ce contribuie la îmbogățirea patrimoniului literaturii românești cu o largă perspectivă universală.“
Satul evocat de poet este imaginea unui spațiu dezolant, a neputinței omului de a mai sfinți locul: “Văzduhul serii păzește priveliști sărace “ (Frigul din câmp) sau “În fața mea frenetic creșteau mărăcinii/ Alte ierburi ucigașe năpusteau în cărările din lanuri… “ (La-ntretăieri de drumuri). Actantul liric, traumatizat, cere ajutorul instanței supreme, apelând la elemente din recuzita stilistică a lui Nichita Stănescu: “Doamne, acoperă-mi inima cu ceva liniștire…“ (Aerul prin care pluteam). El, în ipostaza de justițiar al Câmpiei Române, deplânge dispariția codrului, tăiat abuziv: “Pădurea de lângă sat murise de mult,/ Îmi lăsase în suflet chinul și durerea“ (De ce mă strigi, pădure?), a canalelor “distruse bestial” sau a lacului desecat, lamentându-se bacovian: “De-acum, trist ajung acasă/ Căci lacul a fost desecat“ (Lacul desecat).
Nu putem să nu relevăm latura socială a poeziei lui Maroga Enceanu, în descendența autorului volumului Ne cheamă pământul: “Căci puțini săteni își brăzdau pământul / Mereu zdrobiți de atâtea dări sufocante/ Care sărăcesc țara-n lung și lat… “ (Dornic de aer curat).
În poemul În cuibul dorinței , amintindu-ne de eminescianul Mai am un singur dor, autorul izbutește un vers ce l-ar face invidios pe însuși primarul Clujului, celebrul Gheorghe Funar: “Coroane în trei culori să am pe mormânt“.
Trebuie să recunoaștem că “simplitatea și sinceritatea nudă a expresiei” sunt două din atributele caracteristice poeziei lui Maroga Enceanu, bine punctate de profesorul Ovidiu Ghidirmic. În rest, peste satul post-decembrist (topos oltean și matrice existențială), plasat de poet în postura unui dezolant câmp de mărăcini, deloc idilic, plutește o arșiță dogoritoare, o arșiță păguboasă care mistuie orice urmă de viață.

Tudor Negoescu