NEGATIV


Umbra fină a perdelei se legăna fantomatic pe peretele camerei, întunericul înghițise tot orașul. Stătuse în aceeași poziție, așezat pe pat, capul în palme, de ore în șir.Nici nu sesizase că se făcuse noapte. Se gândise la absolut tot și avusese intervale în care nu se gândise la absolut nimic, pur și simplu se uitase într-un punct fix.
Privi pe geamul din spatele său, văzu blocul de peste drum.În luminile de la ferestre îi vedea desenat chipul. Ea se ridică, construindu-se din beton și metal, născându-se din asfalt. Ea era orașul. Și întunericul o înghițise pe ea. Exact cum inghițise orașul. Se ridică încet de pe pat, se întoarse inspre perete și îl lovi. Furios. Rapid. Începu să plângă în sughițuri. Greu. Uscat.
Urla...Urla din ce în ce mai tare. Își prinse imaginea de guler și începu să o scuture, să o scuture, să o lovească...”De ce?! Cu ce ai greșit?! Ce a împins-o la asta?! CE?!...” Se privea pe sine terifiat încercând să-și răspunda la întrebare...”Din cauza ta...TU EȘTI DE VINÃ! TU! TU!....TU!”
Simțea că nu mai poate să respire. Își luă geaca și ieși furios pe ușă.



Intră iar pe străduța mică și murdară...Intră iar pe ușa ruginită a unei scări de bloc mizerabile...Intră iar în apartamentul acela.
Ea îl aștepta pe pat. O privi. Era o curvă, doar o curvă...Încerca să-și repete asta, dar cum putea o..o curvă să aiba o asemenea figură?..Cum putea o curvă să aibă un asemenea glas?..Cum putea o curvă sa șopteasca vorbe atât de dulci...Cum putea o curvă să asculte in felul acela pe cineva?...Cum putea o curvă să îl facă să se simtă așa...și mai presus de toate...Cum...dar cum putea o curvă să îl primească în așternutul ei fără să îi mai ceară nimic în schimb?...

Din ziua în care o cunoscuse întelesese ca era diferită...Deși încerca să se convingă că nu are dreptate, că e pur și simplu...neexperimentată și chiar dacă nu era așa, nu mai exista nimeni pe lume ca EA. În final a încetat să se mai mintă...dar nu se putea opri din a se gândi la ea, din a se învinui pentru greșala ei.

Această femeie era nimic. Ce putea să fie, mai mult decât nimic? Simplul fapt că acceptase, in acea primă seară când se cunoscuseră, să își dăruiască trupul unui necunoscut o făcea un nimic. Pângărise în cel mai înjositor mod ceva ce ar fi trebuit să fie templul cuiva...templul altcuiva.



Dar ea îl privea cu ochii ei mari si negri...Era atât de multă inocență în adâncul lor. Pur și simplu se trezi înconjurat de un imens negru... Realiză că intrase în ochii ei, însă în același moment spațiul din jurul său se lumină iar, când simți brațele firave atingându-i umerii. Tremurând, el îi puse mâna pe obraz, o îmbrățișă și îi șopti: „...mulțumesc”...


Înțelesese în final de ce în seara aceea se oferise să îl aducă în casa ei, înțelese de ce a acceptat să petreacă o noapte împreună cu el...Înțelesese că iși sacrificase puritatea pentru el, pentru un nemernic, căci până la urmă...el a fost cel ce i-a cerut asta în seara aceea, și în seara de după...și în toate serile până acum, când i-o va cere iar. Iar ea va spune „da”. Înțelesese în sfârșit de ce ea tot spunea „da”


Fusese ultima noapte în care se mai gândise la dezamăgirea sa, ultimul zbucium....De aceea fusese atât de puternic, probabil. Fusese ultima sforțare, ultimul urlet de furie al demonului său. Căci „curva” crescuse aripi în spate și lupta acum dintre cearșafuri ultimul tremur de vinovăție.

O lovitură. Încă una. Încă una...

Și demonul este, in sfârșit, ÎNVINS.



Noaptea asta este altfel...Se simte altfel. Dulce, ca după orice revelație.

Umbrele lor se jucau încolăcite pe peretele pictat oranj, iar pe jos, lângă pat, dormea liniștit, cu ei îmbrățișați în cadru, negativul unei poze vechi.