Piky lătră îndelung, iar înserarea clipocește odată cu Someșul. Verdele arțarilor din parcul de alături tresaltă la fiecare mașină sau tanc pornit spre Deania.
Ștefan își scutură pantalonii trei sferturi, scuipă în palmă și-și trece mâna prin părul negru. Piky mai are apă în blană, Ștefan calcă pe-o parte. S-a tăiat puțin într-o scoică.
Îi e lene să-i pună apă, dar îi aruncă resturi de mâncare în cratița veche. Piky mănâncă, dă din coadă. Are fire albe în blană. Mama pășește dintr-o cameră în alta cu un cuțit. Dreapta o are murdărită de la cartofii curățați. Are încă trei-patru cartofi întregi pe masă și se poate apuca de preparat cina la sobă. Ștefan o urmărește de sub vișin, lipit de câinele lup de cinci ani. Are cu șase peste Piky.
Soldații nemți trec pe stradă. Imenși, nădușiți, serioși. Se întreabă când o să fie asemeni lor. Ca tata.
Ștefan s-a spălat deja pe mîini. Pe față, desigur că nu. Ce-o să-i placă gulașul. Cu o roșie, un ardei, ceapă și castraveți răciți la pompa de apă.
O formă sângerie se întărește între picioarele din spate ale lui Piky. Hipnotizat, o forță ce-l copleșește îi poartă degetul arătător spre ea. Pe ea. Dar și inelarul. Ea crește. Percepe o piele moale pe care-o împinge și-o trage. Iar și iar. Ea zvâcnește și-o pată alb-gălbuie apare pe tăietorul de lemne.
Ștefan fuge în cameră uimit. Inima îi bate ca toba lui Mori când dă veștile de la primărie. Se gândește la injecții, pilule, săpat în grădină, la gheață pe burtă. În zadar. Ea îi înalță și lui pantalonii. Duce degetele înainte și înapoi. Mama îl cheamă la cină. Ultimii militari s-au pierdut după colțul drumului, trăgând în urma lor, spre alt oraș, războiul. Ea arde. Ștefan arde.
Alexandru PETRIA