poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 21 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-08  |     | 



*40. Sărbătorind noul cuplu.

Era ora 24.00, iar Lia aproape adormise, când auzi uşa camerei deschizându-se uşor. Tresări şi deschise ochii, să vadă cine ar puea fi. Prin întuneric, cu greu reuşi să-i distingă chipul colegei sale de cameră, Ly, sora ei mai mică.
- Ly, păru surprinsă Lia de prezenţa ei. Ce-i cu tine aici?
- Adică, nu te bucuri să mă vezi?
- Ah, nu-i vorba de asta... Cum să nu mă bucur, năroado? Dar... Nu înţeleg... Parcă ar fi trebuit să rămâi cu Mihăiţă.
- Da, dar ne-am înţeles să rămân în camera mea, cu tine, până duminică, după petrecere. De abia după aceea o să mă mut cu el.
- Ce bine că o să mai stai şi cu mine, măcar puţin, se bucură Lia.
- Sigur. Îmi pare rău că te-am trezit, am încercat să nu fac zgomot.
- Nu-i nimic, lasă asta... Mie-mi pare bine că m-ai trezit, deşi, de fapt, încă nu adormisem. Dar... Deci, te căsătoreşti şi mie nu-mi spui nimic de această intenţie a ta! M-ai luat prin surprindere.
- Nu începe şi tu cu reproşurile. Nu te puteam anunţa din timp, pentru că nici eu nu ştiam nimic în acest sens. Şi pe mine m-a luat prin surprindere cererea lui Mihai, care a venit cu puţin timp înainte de ora la care trebuia să înceapă şedinţa din nava voastră şi m-am trezit, parcă fără să-mi dau seama, spunând că-l accept.
- Aşa, deci... Desigur, nu-l puteai refuza, doar e un băiat drăguţ şi bun. Chiar îl iubeşti?
- Da, sigur! Cel puţin, aşa cred.
- Deci, te-a luat prin surprindere?
- Da, nu mă aşteptam... surâse Ly. De fapt, cred că nici el nu se aştepta să-mi facă această propunere. Nu ştiu ce i-a venit aşa, deodată, cu câteva minute înainte de ora 12.00, deşi ne petrecusem toată dimineaţa împreună.
- Înţeleg. De asta aţi întârziat, zâmbi Lia.
- Păi, da... Exact, de asta, replică Ly, întinzându-se în pat, lângă sora ei, după ce se schimbase în pijamale.
- Ai de gând să mă laşi singură, îi „reproşă” blând Lia.
- Off, zău că n-aş vrea, dar... replică Ly încurcată.
- Lasă, îţi dai seama că nu-i nici o problemă, atâta timp cât tu vei fi fericită, o linişti Lia. Şi sigur vei fi, cu Mihăiţă. Nu mi-aş fi închipuit că o să mi-o iei înainte.
- Şi tu?
- Nu-ţi face griji pentru mine. O să supravieţuiesc. Eventual, ca să nu mă plictisesc, o să-l vizitez mai des pe tăticul. Dar sper că vei mai veni şi tu să mă vizitezi din când în când, să-mi spui ce mai faci şi cum te înţelegi cu Mihăiţă.
- Bineînţeles, voi veni, doar voi fi tot aici, alături. Ba chiar ai putea veni şi tu din când în când.
- Sigur voi veni. Dacă mă va primi Mihăiţă.
- Cum să nu te primească?!
- Glumeam. Evident că o să mă primească; n-ar avea încotro. Şi să înţeleg că i-ai spus şi lui tot adevărul despre noi?
- Nu, n-am reuşit. Nu ştiu... Crezi că ar trebui să-i spun?
- Ly, nu mă amestec. Tu singură trebuie să decizi dacă-i vei spune sau nu. Nick i-a spus Mariei de la bun început, fără să aibă îndoieli că ar greşi astfel. Tu n-ai încredere în campion?
- Nu-i vorba de asta. Bineînţeles că am încredere în el. Doar că... Poate doar mi se pare mie, sau într-adevăr Mihai e mult prea apropiat de comandantul vostru, Lucian. Şi se pare că sunt foarte buni prieteni. Mă tem că dacă i-aş spune, oricât l-aş ruga eu, nu s-ar putea abţine şi i-ar spune lui Luci totul, iar astfel ar afla şi ceilalţi.
- Şi ar fi mult mai bine aşa, nu crezi? Ce-i cu atâtea secrete?! Ar trebui să ştie şi ei! Au tot dreptul să afle!
- Poate, dar...
- Ştiu. E o decizie dificilă.
- Tu ce mă sfătuieşti?
- Ly, repet, nu mă pot amesteca!
- Bine. Dar tu ce-ai face, dacă ai fi în locul meu?
- Ah... Păi, nu ştiu... Presupun că şi mie mi-ar fi la fel de greu să iau o astfel de decizie. Însă orice hotărâre ai lua în acest sens, indiferent că îi vei spune sau nu, trebuie să fii, în primul rând tu, ferm convinsă că aşa e cel mai corect să procedezi.
- Nu ştiu, Lia... Corect faţă de el ar fi să-i spun, să nu am secrete, de nici un fel. Ori de câte ori îl privesc, îmi vine foarte greu să mă abţin, să nu-i dezvălui totul. Pe de altă parte, ceva puternic mă împiedică totuşi să fiu sinceră cu el, aşa cum mi-aş dori. Şi sunt confuză. Foarte confuză.
- Te înţeleg, scumpă surioară. Ai dreptate. Nu-i deloc uşor. Dar mai gândeşte-te! Acum, să dormim totuşi! Iar după ce te vei odihni cât mai bine, poate vei decide cum să procedezi. În plus, e destul de târziu. Noapte bună, surioară!
- Noapte bună, Lia!
În curând cele două surori adormiră, fiecare gândindu-se la problemele care le preocupau mai mult. Ly, normal, la Mihai şi dacă să-i spună sau nu despre secretul ei... Iar Lia... Evident, nu Sid Kelso ocupa un loc în visul domnişoarei consilier, ci, inevitabil, comandantul misiunii, frumosul Don Juan, bărbos sau nu; în braţele lui se afla ea în visul ei şi el o săruta cu pasiune, cum deseori proceda de obicei şi în realitate, doar că în visul ei, în mod surprinzător, ea-i răspundea în acelaşi fel, fără reţineri, pasional, îmbrăţişându-l pătimaş, şoptindu-i la ureche ceea ce comandantul ar fi fost încântat să audă de la ea: „Ce mult te iubesc eu, Luci! Te iubesc...”
Cele două surori îşi petrecură împreună întreaga zi de vineri, 16 noiembrie 2091, mergând amândouă la tatăl lor, domnul To Kuny, să-l anunţe când va avea loc petrecerea, apoi reveniră în camera lor, unde rămaseră întreaga zi. Mihai nu le deranjă deloc, fiindcă aşa se înţeleseseră, ca în această zi să le lase singure, aşa că el îşi petrecu toată ziua în compania supercomputerului Proximei, încercând să afle informaţii noi, despre orice, doar tot îi dăduse Nistor liber, îi ridicase restricţia.
În ceea ce-l privea pe Lucian, el nu părăsise deloc interiorul navei albastre, ocupându-se serios, împreună cu cei doi roboţi, de pregătirea delicateselor ce aveau să le servească ziua următoare, doar scăpase şi el de orice interdicţii. În plus, se ocupa şi de decorarea punţii principale, ca atmosfera de la bord să fie potrivită evenimentului.
Iar ceilalţi, îşi umpluseră fiecare timpul într-un anumit mod, încercând să se odihnească mai mult, pentru a nu fi obosiţi la petrecere. Cu excepţia geografului, care nu avea chef de odihnă, ci profita din plin de faptul că Nick îşi retrăsese mai devreme interdicţia, consumând cât mai multe dulciuri, doar le simţise lipsa în ultima vreme. Astfel îşi petrecură ziua de vineri, 16 noiembrie 2091, în aşteptarea petrecerii ce urma să aibă loc ziua următoare. Ly şi Lia dormiră împreună, împărţind aceeaşi cameră şi acelaşi pat, poate pentru ultima oară.
Zorii zilei de sâmbătă, 17 noiembrie 2091, nu întârziară să apară. Trapa navei se deschise pentru prima oară în jurul orei 08.00, iar primul sosit pătrunse dincolo de ea fără a sta mult pe gânduri. Constatând că pe puntea principală nu era nimeni, se îndreptă spre bucătăria navei, presupunând că va găsi acolo pe cineva. Într-adevăr, Lucian era acolo, împreună cu cei doi roboţi.
- ’Neaţa, bucătare, îl salută primul sosit, anunţându-şi prezenţa, fiindcă Lucian nici nu-l observase, fiind preocupat ca totul să iasă cât mai bine; perfect, dacă se putea.
- Ah, campionule... ’Neaţa!
- Cum, n-ai terminat încă?
- Nu-ţi face griji, totul e-n ordine. Făceam ultimele pregătiri şi verificări, dar, dacă ai venit tu, o să-i las pe cei doi roboţi să se ocupe aici de restul, spuse Lucian, dându-şi jos şorţul de bucătar, pe care-l aşeză cu grijă într-un loc bine ştiut. Noi hai să mergem pe puntea principală, ginerică, îi zâmbi Lucian.
- Încetează!
- De ce?! Nu eşti tu ginerele? Eu aşa credeam.
- Ba da, evident, sunt.
- Atunci, te-ai răzgândit cumva?
- Nu, cum să mă răzgândesc?! Însă sunt foarte emoţionat, aşa că încearcă să nu-mi exploatezi emoţiile!
- Bine. Am să încerc, îl aprobă Lucian. Dar... se miră el, găsind puntea principală goală. Unde ţi-e mireasa?
- Va veni şi ea, sper. A rămas în camera ei, împreună cu Lia, deci, probabil vor veni împreună.
- Probabil, încuviinţă Lucian, îngândurat. Să-i aşteptăm pe ceilalţi. Vor sosi dintr-o clipă într-alta.
- Da, desigur, vor sosi...
Se aşezară, fiecare pe câte un fotoliu, faţă în faţă.
- Deci, cum te-ai hotărât aşa, deodată, să faci pasul decisiv? Zău, m-ai luat prin surprindere. Nu mă aşteptam; pare-se, nici ceilalţi. Adică, tu, cel mai tânăr dintre noi...
- Nu ştiu cum; pur şi simplu! Ce rost avea să amân? Ştiam foarte bine ce simt pentru ea, cât şi ea pentru mine, aşa că, mai devreme sau mai târziu, cred că tot aici am fi ajuns.
- Aşa cred şi eu. Şi cum te simţi în această postură?
- Nu ştiu nici eu prea bine. Sunt puţin nervos, adică, foarte încordat. Emoţionat... Nici nu ştiu dacă sunt cu adevărat pregătit pentru asta, spuse Mihai, ridicându-se de pe fotoliu şi începând să se plimbe agitat de colo-colo. Spune-mi, sincer, ce crezi, cum arăt?
- Acum, în acest moment... Ca un caraghios?!
- Te rog, fii serios!
- Bine, să fiu! După părerea mea, arăţi foarte bine! Normal, cum altfel?!
- Aş... Nu încerca să mă faci să mă simt bine. Spune-ţi opinia! Critică-mă, dacă e cazul! Spune-mi dacă e ceva în neregulă!
- Mihai, relaxează-te! Serios, n-am ce critica! Arăţi perfect! În neregulă ar fi doar faptul că te învârţi de colo-colo, de mă ameţeşti! Stai locului odată!
- Nu pot! Nu pot să mă calmez. Şi costumul ăsta, pe care-l port...
- Ce-i cu el?
- Crezi că e potrivit pentru o asemenea ocazie? Sau oare ei o să-i placă? Culoarea o fi potrivită? Poate nu l-am ales pe cel mai bun. Poate ar trebui să mă schimb.
- Să te schimbi?! Nici gând! Ce, ai înnebunit?! Costumul n-are nimic! Îţi vine perfect! Şi culoarea e potrivită.
- Eşti sigur?! Sau o spui doar aşa, să-mi faci mie pe plac?
- Doar aşa, cum?! Nu, sunt foarte sigur!
- Dar dacă are cumva vreo pată şi n-am observat-o eu? Poate n-am fost atent, zise campionul, încercând să-şi examineze cu atenţie costumul.
- Campionule, nu-i nici o pată!
- Nu e?! Adică... Chiar nu e?
- Nu, nu e, întări Lucian.
- Ce bine, răsuflă uşurat Mihai. Dar cămaşa?
- Ce-i cu ea?
- Poate nu se potriveşte cu costumul ăsta. Eu nu mă pricep să mă îmbrac elegant, aşa, ca tine; foloseam mai des echipament sportiv, nu costume de gală. Deci... Ce crezi, se asortează?
- Da, răspunse simplu Lucian.
- Serios?!
- Off... Nu, deloc, replică Lucian.
- Nu?! se agită Mihai. Cum adică, nu?! Crezi c-ar trebui să iau alta? Spune-mi, ce să fac?
- Campionule... Ia loc, te rog! Cămaşa ta n-are nimic! E chiar perfectă! Se asortează, se potriveşte, e bună, sau cum vrei tu să spui!
- Chiar? repetă Mihai, fără a se aşeza. Dar pantofii?
- Pantofii... privi Lucian spre aceştia de abia în acel moment; se grăbi să încuviinţeze: Şi ei sunt OK!
- Nu ştiu... Şi dacă ei n-o să-i placă deloc cum sunt îmbrăcat?
- Nu s-ar putea să nu-i placă. Arăţi bine. Eşti irezistibil! Mihai, nu hainele sunt importante, ci cel ce le poartă. Deci, tu! Iar tu arăţi bine, indiferent de cum ai fi îmbrăcat. În plus, ea te place aşa cum eşti. Pe tine, nu hainele tale! Zău aşa...
- Eu?! Deci, eu sunt mai important?! Şi ce-i în neregulă cu mine? Spune-mi! Nu cumva nu-mi stă părul bine?! Nu e pieptenat?
- Părul tău?! Nu începe din nou, te rog! Mă exasperezi!
- Sau poate că am cumva vreo zgârietură pe faţă. M-am bărbierit de dimineaţă, poate n-am fost foarte atent.
- Campionule... îl întrerupse Lucian.
- Ce este?!
- N-ai nici o zgârietură!
- N-am?!
- Nu! Şi părul îţi stă foarte bine! Aşa că, ia loc, te rog! Altfel, mă înnebuneşti! Zău, mă zăpăceşti de tot şi ziua de abia a început! Fii calm! Ce naiba?
- Nu. Nu pot. Aş vrea, dar nu pot fi liniştit!
Atunci Lucian se ridică de la locul său, îl apucă pe Mihai de braţ şi intenţionat îl aşeză în faţa computerului pe monitorul căruia apărea exact micuţa Ema.
- Ţi-am zis să şezi, îi aminti el, cu fermitate. Şi nu încerca să te ridici din nou, îl avertiză, văzând că tot nu stă liniştit.
- Da, dar...
- Mihai, uită-te bine la Ema şi încearcă să faci exact ceea ce face ea acum! Urmează-i întocmai exemplul!
- Bine. Dar ea nu face nimic; stă doar... spuse Mihai, privind spre micuţa arahnidă, aflată printre frunzele plantelor artificiale din laboratorul din oraş.
- Exact, stă! Deci, asta să faci şi tu! Stai liniştit acolo! Uite, am să-ţi aduc ceva, ca să te calmezi! Ce preferi, o cafea, o răcoritoare?
- Nu, mersi. Nu vreau nimic.
- Am să-ţi aduc o cafea, decise Lucian, fără a ţine cont de refuzul campionului. Şi te rog să nu încerci să părăseşti fotoliul pe care te-am aşezat!
- N-am să încerc! Promit!
- Bine... spuse Lucian şi porni spre bucătăria navei, de unde reveni cu o ceaşcă de cafea pentru campion şi una pentru el; îi zise, aşezând ceaşca în dreptul lui: Poftim! Bea asta. Poate o să te simţi mai bine după aceea.
- Poate. Mulţumesc. Şi scuză-mă că te-am bătut atâta la cap, dar, ştii şi tu, în asemenea momente, îţi pierzi raţionamentul!
- Îmi închipui... îl aprobă Lucian. Cel puţin, aşa cred.
- În plus, ea e fiica domnului To Kuny, conducătorul acestei planete şi...
- Te înţeleg, îl aprobă Lucian. Toate aceste lucruri te stresează, deşi n-ar trebui!
- Întocmai, se calmă campionul, privind spre Ema, care stătea, nepăsătoare...
Mihai sorbi repede conţinutul ceştii şi chiar părea a fi cât de cât mai calm. În orice caz, nu se mai ridică de pe locul în care-l aşezase colegul său. Pe la 08.45 se deschise din nou trapa navei, iar de dincolo de ea apăru nimeni altul decât domnul To Kuny. Mihai şi Lucian se ridicară amândoi deodată, venind în întâmpinarea distinsului lor oaspete, pe care-l salutară cum se cuvine.
- Vezi, a sosit şi tatăl socru, i se adresă Lucian campionului.
- Mda... îngână el încurcat.
- Şi fiica mea? se interesă domnul Kuny.
- N-a sosit încă, domnule, îi răspunse Lucian.
- Cum, adică?! Nu trebuia să fie cu tine, tinere? întrebă dânsul, privind spre Mihai.
- Ba da, dar... M-a rugat s-o las să rămână în camera ei zilele astea, cu colega ei, adică... De fapt, colega noastră, Lia. De fapt şi colega ei, de cameră, bineînţeles. Iar eu am fost de acord. Deci, probabil vor sosi împreună, explică Mihai.
- Aşa? Bine, spuse domnul Kuny, apoi privi spre monitor: Deci, aceasta-i faimoasa Ema!
- Întocmai, domnule, ea e, îl aprobă Lucian.
În curând apărură Nick şi Maria.
- Iată-i şi pe cumnăţeii tăi, îl anunţă Lucian pe campion.
- Îi văd, murmură Mihai. Nick, Maria...
Se salutară unii pe alţii, călduros, fără a-şi ascunde bucuria ce le lumina chipurile. Mihai era încă încordat, stăpânit de emoţiile care nu-i dădeau pace. În curând apăru şi Nis, ronţăind de zor la nelipsitele-i dulciuri. Lucian îi „reproşă”:
- Nis, nu ţi se pare că ai început cam devreme distracţia, fără noi?
- Eu, şefu’?! N-am consumat decât vreo câteva bombonele, jur!
- Lasă, nu mai tot jura, că te cunoaştem toţi destul de bine, îl domoli Lucian.
- Bine, recunosc: Şi vreo câteva ciocolăţele, prăjiturele, biscuiţi, napolitane, altele...
Discuţia le fu întreruptă de sosirea doamnei doctor, împreună cu Alex, care se treziră înconjuraţi de toţi cei prezenţi pe puntea principală.
- Iată, au sosit şi naşii, îi anunţă Lucian, dacă mai era nevoie.
- Da, frumosule, noi am sosit, însă văd că lipseşte tocmai miresica noastră. Ce-i cu ea, ginerică? V-aţi certat deja?
- Sper că nu... Nu ştiu, e cu Lia, deveni nesigur Mihai. Trebuie să sosească. Nu-i aşa?!
- Sigur, măi, puştiulică, surâse Alex. Nu fi îngrijorat degeaba! Vor veni ele. Vei vedea.
- Aşa-i. Probabil nu s-a hotărât cu ce să se îmbrace, presupuse Stela.
- Sora mea?! Nu-i stilul ei, interveni Nick.
- Ştii, iubitule, în aceste momente, fetele devin foarte indecise în privinţa hainelor. Probabil că asta a păţit şi sora ta, presupuse Maria.
- Cine ştie?! E posibil, murmură şoptit Mihai.
- Ah, nu-ţi face griji! Va veni ea, îl încurajă Nick.
- Sper, dar nu ştiu... Adică, până acum nu eram îngrijorat în privinţa asta, însă acum nu mai sunt atât de sigur... Dacă şi-a schimbat cumva părerea? Dacă i se pare că s-a grăbit şi consideră că de fapt nu e pregătită pentru asta? Poate crede că e o greşeală...
- Uşurel, fiule, uşurel... Relaxează-te! Îmi cunosc fiica foarte bine şi te asigur că va veni. Şi mai ales că nu îşi va schimba decizia luată. Deci, calmează-te! Probabil că şi ea, la fel ca tine, e foarte emoţionată!
- Da, domnule, dacă spuneţi dumneavoastră... îl aprobă Mihai.
- Cum mi-ai spus, dragul meu? Cumva „domnule”? Şi „dumneavoastră”? Sau n-am auzit eu bine?
- Da, domnule, aşa v-am spus.
- Cum aşa?! Adică eu îţi spun „fiule”, iar tu mă iei pe mine cu „domnule”?! Şi „dumneavoastră”?
- Dar cum altfel v-aş putea spune, domnule?
- Ce-ar fi să încerci cu „tată”?
- Eu... Păi, să vedeţi... Nu-i chiar atât de simplu...
- De ce n-ar fi? Doar sunt tatăl fetei cu care te vei căsători în curând şi pe care o iubeşti.
- Da, dar... Sunteţi, de asemenea şi conducătorul acestei planete.
- Şi ce dacă? Asta nu influenţează cu nimic relaţia dintre noi doi. Uite, să-l luăm ca exemplu pe colegul tău, Lucian. El este clar comandantul vostru şi dacă ar fi să ţineţi cont de funcţia pe care o are, atunci voi toţi, fără excepţie, ar trebui să i vă adresaţi respectuos cu „domnule comandant”, însă nici unul dintre voi nu-i spune astfel, nici măcar Nistor, chiar dacă-i zice mereu „şefu’ ”.
- Ah, cu Luci e cu totul altceva. Aşa am căzut de acord de la bun început. Vedeţi dumneavoastră, noi am fost mereu ca o mare familie, iar el făcea parte din ea. Încă mai face.
- Însă acum şi eu fac parte cu adevărat din familia ta. Pricepi?
- Da, dar... În plus, în cazul lui Lucian, el ne-a fost şi încă ne este prieten.
- Foarte bine! Şi eu vreau să fiu prietenul tău; sper că nu-ţi va fi greu să mă consideri astfel. Iar dacă nu poţi să-mi spui „tată”, am să te înţeleg, n-am să fiu absurd. În acest caz însă, încearcă să-mi spui pe nume, To şi nu-mi mai vorbi cu „dumneavoastră”, ci cu „tu”. E bine aşa, Mihăiţă?
- Da, poate... O să încerc, promise Mihai încurcat, bâlbâindu-se şi roşind tot.
Maria îl privi discret şi zâmbi, însă, în această privinţă, îl înţelegea perfect, doar se confrunta şi ea cu această problemă delicată. Salvarea campionului fu că în sfârşit se deschise trapa navei şi apărură cele două întârziate: Lia, împreună cu mult aşteptata Ly. Toţi o întâmpinară zgomotos pe Ly, cu fel şi fel de urări. Era aproape 10.30. Ly era îmbrăcată cu o rochie de-a Liei, care o prindea de minune! În ceea ce o privea pe Lia, spre surprinderea celorlalţi, care o priviră nedumeriţi, ea era în uniformă, fiind singura care se îmbrăcase astfel.
- În sfârşit, a sosit şi miresica, spuse naşul Alex, iar doctoriţa Stela, naşa, o apostrofă blând:
- Cam târzior, domnişorică, nu crezi?
- Da, aşa e. Am întârziat niţeluş. Nu mă hotăream deloc cu ce să mă îmbrac... Lia a avut multă răbdare cu mine, să probez tot felul de haine.
- Ne închipuiam noi că asta trebuie să fie, spuse Maria.
- Vezi, Mihăiţă, ţi-am spus noi că asta trebuie să fie problema, îi aminti Stela.
- Da, aşa e...
- Puştiul îşi făcea mii de probleme văzând că nu apăreaţi, explică Alex. Credea că poate ţi-ai schimbat hotărârea şi că nu mai doreşti să-ţi devină soţ.
- Ah, îmi pare rău că ţi-am creat emoţii de genul ăsta, i se adresă Ly campionului.
- Acum nu mai contează. Eşti aici, iar asta-i cel mai important, spuse el, sorbind-o parcă din priviri.
Se îmbrăţişară şi se sărutară, ceilalţi, îngăduitori, aclamându-i bucuroşi. Între timp, Lucian se apropie de Lia:
- Ce-i cu tine? De ce-ai venit în uniformă? Unde-ţi-era mintea când te-ai îmbrăcat astfel?
- N-am găsit altceva mai potrivit. Ai ceva împotrivă?
- Sigur că am! Şi în blugi dacă veneai şi tot era mai bine, decât în uniformă.
- Ca să vezi... Cum de nu m-am gândit?! De altfel, domnule comandant, e vina ta dacă m-am îmbrăcat astfel.
- A mea?! se miră el. De unde până unde ai mai scos-o şi pe asta?
- N-ai specificat cum să venim îmbrăcaţi azi.
- N-am considerat necesar. Era lesne de înţeles că la o asemenea ocazie nu trebuie să venim în uniforme. În plus, parcă stabilisem deja demult că în weekend putem purta orice alte haine, cu excepţia uniformelor.
- Atunci, eu sunt cea care a greşit, din nou, recunoscu ea. Îmi pare rău, am uitat. De fapt, adevărul e că mai mult datorită colegei mele de cameră, Ly, care m-a înnebunit toată dimineaţa, probând zeci de ţinute... Uff, nu contează! Oricum, o să îndrept imediat această greşeală. Scuză-mă, mă duc până-n rezerva mea, să văd dacă găsesc ceva cu care să mă schimb.
- E o idee bună, spuse Lucian, făcându-i loc să treacă. Nu poţi rămâne în uniformă.
Lia se îndreptă în rezerva ei, pentru a se schimba de uniformă. Între timp, petrecerea începuse. Evident, muzica era nelipsită, aşa că încercară să se distreze cât mai bine, pe măsura evenimentului. Domnul Kuny se simţea şi dânsul bine printre ei, mai ales că era vorba de o petrecere dată pentru fiica dumnealui, Ly. După ce se schimbă de uniformă, Lia reveni pe puntea principală. Zărind-o, Lucian renunţă imediat la ideea de a o invita pe Ly la dans, căci asta îşi pusese în gând, mai ales că mireasa era în acel moment cu ginerele ei, Mihăiţă. Prin urmare îşi îndreptă atenţia spre Lia, care se îmbrăcase de data aceasta, spre surprinderea lui, nu cu pantaloni şi o bluză, aşa cum ar fi fost de aşteptat din partea ei, ci cu o rochie; ba încă nu orice rochie, ci tocmai cea pe care el i-o dăruise, cea făcută de el pentru ea.
- Dansezi? Te rog, o invită el fără ezitare, iar ea-i răspunse incert, printr-o întrebare:
- Tu ce crezi?
- Că n-am chef de ghicitori acum! Dansezi sau nu cu mine?
- Da, bineînţeles, acceptă ea, zâmbind, nu înainte de a-i fi pus răbdarea la încercare.
- Văd că de data aceasta n-ai preferat pantaloni, ci o rochie, îi şopti el, în timp ce dansau.
- Ştiu, îi răspunse ea scurt; adăugă: Am observat şi eu acest lucru.
- Şi nu cu orice rochie, ci tocmai cu cea pe care ţi-am dăruit-o eu, adăugă el.
- Ştiu, repetă ea.
- De ce?
- Cu nici un motiv anume. Să zicem totuşi că am vrut să impresionez.
- Să impresionezi?! Şi consideri că această rochie e potrivită pentru a impresiona?
- Da, sigur. Tu nu crezi?
- Nu ştiu. Depinde... De fapt, pe cine doreai să impresionezi? Pe mine, unul, deja ai reuşit.
- Mă bucur, dar nu tu erai ţinta. Am vrut, în primul rând, să-i las o bună impresie domnului To Kuny, apoi şi celorlalţi.
- Domnului Kuny? se miră el. De ce tocmai dumnealui?
- Păi, simplul fapt că este conducătorul acestei planete, mi se pare destul de relevant. În plus, e socrul lui Mihăiţă, justifică ea, continuându-şi ideea în gând: „Şi evident, e tatăl meu!”
- Da. Şi?! Ce-i cu asta? Ce încerci să faci, să-i atragi atenţia? Vrei să-l cucereşti? Nu crezi că e puţin prea în vârstă pentru tine?
- Să-l cuceresc?! Ce prostii spui... Nu fi ridicol! Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva, cap sec?!
- Ai dreptate, scuză-mă! Vorbesc prostii... Uneori, ştii tu, vorbeşte gura fără mine... De fapt, nu contează pe cine doreai să impresionezi sau din ce motiv. Oricum, n-ai greşit alegând această rochie. Îţi vine bine!
- Dacă acesta se dorea a fi un compliment, nu te strădui! Ştii bine că nu ţine figura!
- Aşa e, ştiu. Însă asta nu mă va împiedica să-ţi spun ceea ce gândesc. Deci, mă bucur că ai ales-o. Mă simt flatat că o porţi la un asemenea eveniment.
- Luci, dacă o mai ţii mult timp aşa, mă întorc imediat în rezerva mea şi mă schimb din nou în uniformă! Pricepi?
- Nu, te rog! N-am avut intenţia să te supăr!
- Atunci, nu mă mai cicăli!
- Bine. O să tac, acceptă el şi chiar tăcu.
- Drăguţă rochie, Lia, aprecie Stela, trecând cu Alex prin apropiere, în paşi de dans.
Lia se mulţumi doar să-i zâmbească scurt, amabil. După câteva dansuri în compania Liei, Lucian decise să-şi schimbe partenera, deşi dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi dezlipit de lângă ea. Şi totuşi, o lăsă pe moment în compania lunganului, iar el se îndreptă spre noul cuplu:
- Hei, ginerică, n-ai de gând s-o împrumuţi şi altora pe frumoasa ta miresică?
- Ah, Luci... Ba da, desigur. Depinde dacă vrea şi ea, spuse Mihai.
- Eu... ezită Ly, privind o clipă întrebător spre campion. Bine. De acord, acceptă ea în cele din urmă, deşi nu se simţea în largul ei alături de Lucian.
- Încă mai eşti supărată pe mine pentru gestul acela necugetat de atunci? Nu m-ai iertat încă?
- Te rog, nu-i cel mai potrivit moment să aduci în discuţie acel subiect. Ar trebui să-ţi dai seama că acum nu pot fi supărată.
- Ai dreptate. Şi nici nu trebuie să fii. Scuză-mă, nu vreau să te indispun.
- Nici n-ai putea.
- Şi totuşi, cu ocazia acestui eveniment deosebit din viaţa ta, Ly, n-ai putea oare să mă ierţi definitiv? Iar lucrurile să revină la normal între noi, ca la început? Sau dacă nu tocmai ca atunci, măcar pe undeva, pe aproape, atâta doar cât să nu mă mai priveşti ca pe un potenţial duşman?
- Te rog, încetează! Nu forţa nota! Nu te pot ierta definitiv! Cu toate astea, nu te privesc deloc ca pe un duşman, însă nici ca pe un foarte bun prieten. Încearcă să înţelegi şi să accepţi situaţia, aşa cum şi eu îţi accept acum compania.
- Bine. Înţeleg. Scuză-mă c-am insistat, îi mai spuse el, apoi abandonă subiectul, văzând că nu are câştig de cauză. În cazul acesta, spune-mi, te rog, cum te-ai hotărât aşa, deodată, să-l accepţi pe Mihăiţă ca soţ?
- Sinceră să fiu, nici eu nu ştiu, nu-mi dau seama cum s-a întâmplat. M-a întrebat pe neaşteptate, iar eu m-am trezit, aşa, deodată, că i-am răspuns afirmativ, „da”. Asta a fost totul.
- Te asigur că nu vei regreta niciodată. Şi eşti fericită?
- Da, aş putea spune că sunt, foarte fericită.
- Ai şi de ce. Mihăiţă e un tip dosebit, minunat. E de treabă.
- Ştiu, îl aprobă ea. Poate chiar din cauza asta nici nu i-am putut refuza propunerea.
- N-ai greşit cu nimic, o asigură el. Deci, de acum încolo, ai intrat şi tu oficial în marea noastră familie.
- Eu? se miră ea. Cum aşa?
- Păi, prin căsătoria ta cu Mihai, mezinul echipajului nostru. În plus, ai devenit cumnată cu blondina, iar pe Alex şi Stela tocmai i-ai rugat să-ţi fie naşi. Şi ei toţi fac parte din echipajul nostru; sau mai bine zis, marea noastră familie, aşa cum ne place nouă să spunem şi să ne considerăm.
- Pricep. Deci, am intrat oficial în echipajul vostru. Familia voastră... Iar tu, fiind comandantul echipajului şi al misiunii, presupun că eşti şi conducătorul acestei familii. Capul familiei, cum s-ar zice.
- Poate. Nu ştiu. Nu m-am gândit la asta.
- Păi... E clar! Tu eşti liderul, concluzionă ea.
- Dacă ar fi aşa, te-ar deranja acest lucru?
- Nu întocmai. Cel puţin, nu atâta timp cât mă vei lăsa în pace.
- Să te las în pace?! Sigur, de ce nu?! Dacă asta-ţi doreşti... Deşi eu aş fi preferat să fim din nou prieteni, chiar dacă nu foarte apropiaţi, ca la început.
- Deocamdată, nu e încă posibil. Nu atât de curând. Pe parcurs, cine ştie?! S-ar putea schimba ceva în acest sens, dacă-mi vei dovedi că eşti într-adevăr de încredere, aşa cum te vedeam la început, aşa cum încă te consideră colegii tăi, ba chiar şi tata sau fratele meu; am observat... Deci, poate, vreodată... îi dădu ea o undă de speranţă că totul s-ar putea îndrepta într-o bună zi.
- Poate... E bine şi atât, se mulţumi el şi doar cu această speranţă.
Tot discutând, nici nu observară că dansase împreună cu Ly nu o singură melodie, ci două. Poate ar fi dansat cu ea şi a treia oară consecutiv, pentru a o convinge că totuşi nu ar fi un tip rău, dacă nu s-ar fi văzut întrerupt de cineva din spate.
- Scuze, comandante, îmi permiţi şi mie să dansez cu fiica mea?
- Ah, domnule Kuny... Desigur! Doar nu am monopolizat-o! Îţi mulţumesc pentru dansurile acordate, Ly, i se adresă el, săruntându-i galant mâna, apoi se retrase, făcându-i loc domnului To Kuny, alături de fiica dumnealui.
Cum începuse o nouă melodie, iar fetele erau toate ocupate, rămase să privească, însă nu era singurul fără parteneră. Alex privea şi el de pe margine la ceilalţi. Iar ca să nu rămână doar să privească, porniră o discuţie, evident, despre mezinul echipajului lor, şeful securităţii misiunii, fost campion mondial la lupte, devenit acum chiar şi familist; „puştiul”, cum încă îi zicea Alex, dar nu cu răutate. To Kuny o întrebă pe fiica lui, Ly, în timp ce dansa cu ea:
- Eşti fericită, draga mea?
- Da, tati. Foarte.
- Eşti sigură?
- Absolut, tati, îl asigură Ly.
- Nu crezi că te-ai grăbit puţin, scumpo?
- Nu, tăticule. Deloc. A trecut mai mult de o jumătate de an de când au venit aici, am avut timp să-l cunosc destul de bine pe Mihai. În plus, am fost în tot acest timp prieteni. Deci, eu chiar nu m-am grăbit. Doar despre fratele meu ai putea spune acest lucru. Nick s-a grăbit, într-adevăr. A luat această decizie încă de atunci, de la bun început, după numai patru zile de la sosirea lor aici. Dar se pare că n-a greşit deloc, nici el. Cred că se înţeleg bine. Sunt un cuplu reuşit. Şi mi se pare că e fericit.
- Ah, fratele tău... Da, el s-a grăbit, dar ştim amândoi cât de nerăbdător poate fi el, însă, într-adevăr, n-a greşit deloc, cu nimic. Şi sigur e fericit! Însă tu... Tu, micuţa mea? Cu tine e cu totul altceva! Nici nu-mi vine să cred că te vei căsători. Pâna mai ieri parcă încă poceai cuvintele, iar când aflai câte ceva nou, alergai într-un suflet la mine, să-mi spui noutatea. Te luam pe genunchi şi te ascultam cu atenţie. Iar acum... Uită-te la tine, scumpa mea! Cât de mare ai crescut... Iar eu nici măcar nu mi-am dat seama când s-a întâmplat acest lucru. Încă te consideram micuţa mea fetiţă. Când a trecut oare, atât de repede, timpul?
- Off... Nu dramatiza, tati! Încă sunt micuţa ta fetiţă.
- Aşa este, mititica mea!
- În plus, încă o mai ai pe Lia.
- Ah, pe ea... Cine ştie pentru cât timp? Nu foarte lung, presupun. Să recunoaştem: Şi ea e mare, vă poate urma oricând exemplul. De fapt, dintre voi trei, ea ar fi trebuit să fi fost prima.
- Probabil... Cine crezi că ar putea fi pretendentul ei? Comandantul lor?
- Poate. Cine ştie?! Nu m-ar deranja. Îmi place mult băiatul. Are stil, bune maniere, e inteligent, civilizat şi evident, foarte frumos.
- Desigur, întotdeauna pare cel mai bun, în toate...
- Scuze, micuţa mea, uitasem că încă nu eşti în bune relaţii cu el.
- Lasă, nu face nimic. Poate că totuşi, eu greşesc şi mă înşel în privinţa lui acum. Dar încă nu pot să-l văd altfel, aşa cum îl vedeam la început. E încă prea curând, justifică Ly.
- Te înţeleg, micuţo, o asigură tatăl ei. Spune-mi, micuţo, l-ai pus în temă pe Mihăiţă în legătură cu originea noastră? Ştii, sper, la ce mă refer.
- Ştiu la ce te referi, tati, însă nu, nu i-am spus încă. Şi nu ştiu... îi solicită ea sfatul. Crezi că ar trebui?
- Draga mea, ca şi în cazul fratelui tău, n-am să mă amestec. Faci cum crezi tu că ar fi mai bine. Eu nu-ţi pot interzice să-i dezvălui adevărul, dacă tu aşa consideri că ar trebui procedat. Fratele tău i-a spus Mariei totul, de la bun început, pentru că aşa a simţit el, iar ea a păstrat secretul. În cazul tău, nu ştiu, scumpo... Treaba ta. Însă dacă-i vei spune, roagă-l în numele meu, să păstreze şi el secretul, întocmai cum a procedat şi colega lui cea blondă.
- Păi, tati, tocmai asta e problema; nu cred că el va păstra acest secret. Dacă-i voi spune, nu se va putea abţine să nu i se destăinuie lui Lucian; e mult prea apropiat de acesta. Apoi ar afla toţi ceilalţi. Iar dacă nu i-aş spune nimic, n-ar fi corect faţă de el.
- În cazul ăsta, scumpete... Nu, n-am să încerc să te influenţez în nici un fel, pentru ca apoi să-mi reproşezi că ţi-aş fi impus cumva ceva. Tu singură trebuie să hotărăşti ce vei face.
- Ştiu. Dar e atât de dificil, tati! Pentru că-l iubesc! Dar te iubesc şi pe tine... De ce nu le poţi dezvălui chiar tu totul, chiar acum, aici, cu această ocazie, ca să fie totul mai simplu? Aşa, n-aş mai avea nimic de tăinuit, nici eu, nici Lia, nici Nick, nici Maria...
- Nu, draga mea! Eşti liberă să faci oricum crezi, dar să nu-mi ceri asta, o rugă tatăl ei.
- Dar, tati, dacă i-aş spune lui Mihai, m-aş simţi ca şi cum te-aş trăda pe tine, iar dacă nu i-aş spune, ar fi ca şi cum l-aş trăda pe el. Deci, în ambele cazuri, totul ar fi în dezavantajul meu.
- Iubiţel... Nu mă amestec! Descurcă-te! Te asigur că nu mă voi supăra pe tine dacă-i vei spune şi apoi vor afla toţi ceilalţi şi nu voi considera că m-ai fi trădat. Ştii bine că nu m-aş putea supăra pe tine, odorul meu. Însă eu nu sunt pregătit să le vorbesc. Nu încă... Te rog, scumpete, înţelege-mă!
- Dar, tati, dacă, spunându-i lui Mihai s-ar afla, va trebui să vorbeşti, pentru a lămuri totul.
- Ştiu, micuţa mea. Voi vedea eu cum mă voi descurca în cazul acela. Oricum, indiferent care va fi decizia ta, eu nu mă voi supăra pe tine, pentru că... Te iubesc prea mult, mititico!
- Off... Şi eu te iubesc, tati, spuse ea, îmbrăţişându-şi puternic tatăl, care o sărută părinteşte, pe frunte, strângând-o afectuos în braţele sale.
Ea-şi aşeză îngândurată capul pe umărul tatălui ei, şi astfel dansară restul melodiei, împreună, după care To Kuny se văzu nevoit să i-o cedeze înaltului Nis, acesta arătându-se dormic de a dansa măcar o melodie cu simpatica miresică.
Astfel petrecură întreaga zi de sâmbătă, 17 noiembrie 2091, distrându-se cât mai bine cu putinţă. Iar cum puntea principală li se păru prea strâmtă pentru evenimentul pe care-l sărbătoreau, ieşiră afară, pe suprafaţa planetei, în jurul navei albastre, nu foarte departe de aceasta. Ca de obicei, aveau tot ce le trebuia: filme, dulciuri, muzică, gustări delicioase, răcoritoare, şampanie, cafele, cărţi de joc şi multă voie bună, plus o atmosferă cât mai adecvată. Nu lipsea, evident, tortul de nuntă, un tort impresionant ca aspect şi desigur, delicios, de a cărui pregătire se ocupase, evident, Lucian şi pe a cărui servire o aştepta nerăbdător, bineînţeles, lunganul cel pofticios.
Pe la ora 04.00, „gaşca” se „sparse”; simţindu-se obosiţi, se retraseră în rezerve, pentru a se odihni măcar o oră, două. Domnul To Kuny rămase şi dânsul, doar nu putea pleca de la petrecerea fiicei sale, de aceea Lucian îl conduse într-una dintre rezervele libere. La fel şi pe Ly, care ocupă şi ea una dintre rezervele libere. Nick preferă să rămână cu blonda lui, deci, în rezerva ei intrară amândoi, iar ceilalţi îşi ocupară fiecare rezervele lor.
Dar, evident, distracţia nu se terminase definitiv, luaseră doar o scurtă pauză. Urma o nouă zi, în care-şi vor continua cheful...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!