poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 47 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-28  |     | 



*122. Muntele.

După cum se înţeleseseră, porniră în căutarea unui avion situat prin apropiere, iar cum Lucian reuşise să cunoască împrejurimile, îl găsiră destul de repede. Tensiunea dintre ei doi scăzuse, deveniseră relaxaţi, chiar dacă nu se înţeleseseră asupra tuturor aspectelor puse în discuţie, însă încercară să evite subiecte neplăcute, concentrându-şi întreaga atgenţie asupra munţilor planetei albe. După ce urcară la bordul avionului, Lia având, bineînţeles, prioritate, Lucian îşi reluă locul la pupitrul de comandă şi porni silenţiosul aparat de zbor, pentru început sub supravegherea computerului de bord, chiar dacă lui nu-i convenea acest amănunt; nu avea încotro, trebuia să accepte computerul, altfel nu i s-ar fi permis zborul. Asta însă numai până la ieşirea din oraşul artificial de sub cupolă. După aceea, va avea controlul absolut asupra straniului vehicul şi va face orice va dori, îl va conduce încotro va dori, cu ce viteză va dori. Ieşiră din oraş prin cel mai apropiat tunel faţă de locul în care se aflau, apoi, după o scurtă şi ultimă confruntare cu computerul, pentru orientare, Lucian îndreptă avionul spre locul în care fuseseră şi seara trecută, oprind aproximativ în aceeaşi zonă. Poate că nu exact în acelaşi loc, dar undeva pe aproape. Plasară avionul într-un loc care li se păru lor a fi mai sigur, deşi acolo nicăieri n-ar fi fost în nesiguranţă, apoi cercetară întreaga zonă cu privirile, atât cât puteau zări. Imaginea oferită ochilor era minunată, fermecătoare...
Mai întâi admirară tăcuţi munţii cei înalţi, care străpungeau semeţi solul cel alb, imaculat, ridicându-se în sus, deasupra vălului alb al atmosferei planetei, părând a ajunge până-n tăriile cerului. Desigur, stâncile abrupte erau golaşe, lipsite de orice fel de vegetaţie, dar acest lucru nu scădea deloc din măreţia peisajului.
- Iată-ne! Am ajuns, spuse el.
- Da... îl aprobă ea, admirând visătoare frumuseţea peisajului montan. Cum ţi se pare?
- E minunat! exclamă Lucian, admirând şi el munţii. Nici nu găsesec cuvintele potrivite prin care să mă exprim. De fapt, cred că nici nu există cuvinte potrivite pentru a descrie aşa ceva.
- Ai dreptate, îl aprobă Lia. Ce zici, urcăm?
- Desigur. Acum vom urca. Să văd cum te descurci, alpinisto! Te-ai lăudat într-una...
- Nu m-am lăudat deloc. Chiar mă pricep. Ai să vezi imediat. O să te convingi că sunt o alpinistă înnăscută, o bună căţărătoare.
- Nu zău? Chiar aşa?
- Chiar aşa, întări ea şi sări, sprintenă ca o căprioară, pe poteca îngustă ce pornea spre vârful muntelui.
- Hei! Stai puţin! Aşteaptă-mă şi pe mine, strigă el din urmă, încercând s-o ajungă; concluzionă: Văd că te descurci. Asta înseamnă că ai escaladat mulţi munţi pe Terra.
- Destui, răspunse ea simplu.
- Să nu-mi spui că ai escaladat şi Everestul.
- Nu chiar. N-am ajuns pe acolo, ţi-am mai spus aseară.
- Atunci pe care dintre munţii Himalayei?
- Nici unul. M-am mulţumit cu Carpaţii noştri. Dar tot e ceva, decât nimic. Am experienţă. De fapt, de abia aştept să te văd pe tine, cum o să te descurci cu urcatul.
- Pe mine?! Nu cumva îţi închipui că n-am să fac faţă... Poate o să te pun să mă cari în spinare.
- Nu-mi închipui nimic. Vreau doar să te văd. Şi n-am de gând să te car.
- Nu-ţi face griji inutile în privinţa mea. N-am să mă plâng. Îţi dai seama că am să mă descurc singur. Dacă n-aş fi fost în stare, n-aş fi acceptat propunerea ta, aş fi refuzat.
- Bine. Atunci, aş vrea să ajungem până-n vârf, să privim de acolo totul. Bănuiesc că se vede şi cupola sub care se adăposteşte oraşul artificial şi o parte din suprafaţa acestei imense planete. Trebuie să fie magnific.
- Până-n vârf?! se îndoi el. Nu m-aş duce atât de departe cu gândul. Nu ştiu dacă vom reuşi. Ţinteşti un pic prea sus. Dar vom încerca; depinde de cât de înalţi sunt aceşti munţi... răspunse el, mergând voios în urma ei, fără a da semne de oboseală.
Lia îl privi discret de câteva ori şi observă că, într-adevăr, el se mişca uşor, după cum se aşteptase şi ea; se observa că nu era nici pentru el prima oară când urca un munte. Ca de obicei, se descurca bine, ca în tot ceea ce făcea. Era abil în mişcări, se deplasa cu uşurinţă, cu atenţie; pe scurt, nu era un împiedicat, un stângaci.
În spate avea un rucsac, a cărui prezenţă Lia nu o remarcase până în acel moment, dar care se părea că nu-l deranjează deloc în mişcări. În ceea ce-l privea, evident că şi el o privea, pentru a constata cum se descurcă şi o admiră pentru iscusinţa de care dădea dovadă, cel puţin până-n acel moment. Nu avu nevoie de ajutorul sau intervenţia lui; se descurca foarte bine şi singură.
- Ce ai acolo, în rucsacul ăla? se interesă ea.
- Nimic deosebit. Doar câteva mărunţişuri, care mi s-au părut necesare pentru o incursiune în munţi. S-ar putea să ne fie de folos. E bine să le avem cu noi.
- Deci, eşti prevăzător. Asta-i bine. Dar nu ţi-e greu cu el? Nu te incomodează?
- Deloc. Nu te îngrijora, n-am să ţi-l pun ţie în spate.
- Să fii sigur de acest lucru! Nu intenţionez să-l car.
- Nici nu-i nevoie. Mă descurc eu.
Şi continuară să urce, într-un ritm destul de rapid, fiind atenţi la mişcările pe care le făceau. Pe măsură ce înaintau în altitudine, remarcau că densitatea atmosferei scădea, altfel spus, aerul devenea din ce în ce mai puţin alb, prezenţa dantoniului devenea din ce în ce mai puţin simţită şi continua să scadă în intensitate, până-n momentul în care va dispărea complet, iar aerul va rămâne în totalitate incolor şi implicit, perfect transparent. Deja nu mai era atât de dens, încât să împiedice o bună vizibilitate, pe suprafeţe întinse.
Dar dedesubt, în jos, nu putea fi zărit nimic, decât aerul alb, opac, care părea a fi înghiţit totul. Urcaseră, deci, destul de mult. Depăşiseră distanţa în altitudine până la care dantoniul era în totalitate stăpân. Aici densitatea gazului alb scădea simţitor, influenţa lui fiind din ce în ce mai slabă, totul devenind din ce în ce mai clar.
Drumul nu era foarte dificil, dar nici prea uşor. Oricum, nu întâlniseră în cale obstacole care să le îngreuneze urcarea, de aceea înaintau în voie, destul de repede. Dacă urcau în continuare în ritmul acesta, probabil că aveau să reuşească să ajungă totuşi până în vârf, înainte de înserare, dat fiind că, întâmplător, muntele pe care-l aleseseră nu era exagerat de înalt. Practic, nu aveau prea multe de văzut, nu era ceva deosebit, totul fiind pustiu; roci, stânci golaşe, fără vegetaţie sau vieţuitoare. Părea la fel de pustiu ca şi pe suprafaţa planetei, această senzaţie, de pustietate, domnind peste tot. Dar nu era neplăcut. Aerul, care pe măsură ce urcau, devenea din ce în ce mai puţin alb, aproape incolor, era la fel de curat, de proaspăt, de purificat, ca şi în oricare alt loc de pe suprafaţa planetei gazdă. Le dădea o senzaţie plăcută de prospeţime; era îmbietor, ceea ce le facilita oarecum urcuşul.
Nefiind nişte începători în escapade montane, în câteva ore ajunseră şi depăşiră chiar altitudinea până la care dantoniul era prezent. Aici atmosfera deveni absolut incoloră, imaginea fiind foarte clară de jur-împrejur, dar nu şi în jos, unde nu putea fi zărit nimic altceva, decât aburul alb şi dens al atmosferei, de parcă ar fi fost nişte nori groşi, prin care vederea nu putea pătrunde, sau mai degrabă un hău ciudat, un vid imens şi alb care se căsca exact sub picioarele lor. Se opriră puţin, pentru un scurt popas, să se odihnească. Lucian îşi dădu jos din spinare rucsacul pe care-l cărase tot timpul până acolo. Se aşezară liniştiţi şi priviră de jur-împrejur, atât cât puteau cuprinde cu ochii. Cupola oraşului artificial nu putea fi încă observată din locul în care se aflau ei, dar se vedeau vârfurile altor munţi, unii mai înalţi, alţii mai joşi. Stăteau, fără a se teme că ar putea fi atacaţi de cine ştie ce animale, pentru că nu erau acolo nici urşi, nici lupi, nici râşi, şerpi, vulturi, nici măcar căprioare, iepuraşi sau alte vieţuitoare, fie ele naturale, ori artificiale.
De fapt, nu era nimic, nici măcar plante, fie ele artificiale; era pustiu... Doar roci, stânci, pietre, nisip; nimic altceva. Nici urmă de pomi, iarbă, flori sau altceva asemănător. Senzaţia de pustietate era la fel de apăsătoare ca şi pe suprafaţa acestei imense planete.
După scurtul popas, considerând că se odihniseră suficient, porniră voioşi mai departe, fără a da semne de oboseală, Lucian luând din nou rucsacul în spate. Înaintau, amândoi fiind extrem de atenţi, vigilenţi, pentru a nu avea cine ştie ce surprize neplăcute sau nedorite. Lia mergea înainte, pentru că el o lăsa în faţa lui, iar până în acel moment tot nu avusese nevoie de ajutorul lui, se descurcase foarte bine singură, urcuşul părându-i-se uşor; nu-i fusese greu. De asemenea, nici lui, bineînţeles, dar prefera să rămână în urmă, pentru a observa dacă ea întâmpină cumva greutăţi în înaintare, pentru a-i oferi ajutorul, însă nu fusese nevoie... Amândoi se descurcau de minune, urcau fără probleme. După vreo încă două-trei ore de la scurtul popas, ajunseră în sfârşit sus, în vârf, pe cea mai înaltă culme a muntelui ales. Urcaseră fără incidente, iar aici se opriră din nou, pentru a savura victoria.
- Ia te uită! Am ajuns! exclamă ea bucuroasă. Ce zici de asta? Ce părere ai? Am reuşit! Păcat că n-avem un steguleţ tricolor la noi, să marcăm locul.
- Steguleţ?! Ce idei mai ai şi tu... Dar recunosc că ar fi fost interesant. Ce-aş putea spune? zâmbi el mulţumit, lăsând rucsacul jos. E minunat!
- Minunat e prea puţin spus, îl completă ea entuziasmată. Am ajuns! Vezi?! Tu nu credeai că vom reuşi. Acum să te aud... Cum m-am descurcat?
- N-am cuvinte. Recunosc. Eşti pricepută. Se vede că ai mai urcat. Cum te simţi?
- Excelent! Aş putea urca încă atât.
- Hmm... zâmbi el. Mă tem că nu vom putea face acest lucru. E suficient pe ziua de azi. Stăm puţin pe aici, admirăm peisajul, apoi coborâm.
- Evident, acceptă ea planul lui. Spune-mi, n-ai cumva, din întâmplare, puţină apă în rucsacul ăla al tău?
- Ba da, am. Şi nu din întâmplare. Şi nu doar puţină. Ai noroc. Am luat, pentru că am considerat că va fi nevoie. Şi nu doar apă, spuse el şi se îndreptă spre rucsac, de unde scoase un bidon cu apă, pe care i-l înmână colegei sale.
Lia bău pe săturatelea, apoi i-l înapoie.
- Mersi, îi spuse ea. Aveam nevoie de puţină apă. Mi-era sete.
- Ce-ai fi făcut dacă nu aveam apă?
- Nu ştiu. Presupun că aş fi răbdat. Oricum, n-aş fi murit de sete până ne întorceam. Dar e mai bine că ai apă la tine, că eşti prevăzător.
- Aşa mă gândeam şi eu, răspunse el, aşezând cu grijă bidonul la locul lui, în rucsac.
Ea se îndepărtă puţin, privind totul.
- Priveşte, Luci! îl îndemnă ea. Cupola... Se zăreşte.
El i se alătură.
- Da. Văd, constată el, privind în direcţia pe care i-o indicase ea. Splendid! E incredibil!
Cupola transparentă se zărea într-adevăr, deşi era destul de îndepărtată. Depăşea cu mult în înălţime acel vârf muntos pe care-l urcaseră şi nu se putea zări de unde începe şi unde se termină, sau încotro se îndreaptă. Fiind transparentă, sub ea se puteau observa, deşi minuscule, multe dintre clădirile oraşului artificial. Nu le puteau recunoaşte, fiindcă se distingeau cu greu, oricât de înalte ar fi fost. Rămaseră acolo, nemişcaţi, privind fascinaţi peisajul ce li se înfăţişa înaintea ochilor. Deşi se aflau la o altitudine apreciabilă, iar atmosfera era incoloră, temperatura aerului era la fel ca şi pe suprafaţa planetei, neschimbată, plăcută şi nu adia nici cel mai mic vânt, nu se auzea nici un fel de zgomot, nici cel mai neînsemnat.
- Îţi vine să crezi că sub această imensă cupolă se întinde o întreagă emisferă terestră, dacă nu chiar mai mult? rosti ea, visătoare. Pare incredibil.
- Ai dreptate, o aprobă el. Cupola aceasta adăposteşte o suprafaţă imensă... Ce-ai spune de vreo câteva fotografii?
- Fotografii?! repetă ea. N-ar fi rău. N-ar strica. Dacă tot am ajuns până aici...
- Atunci, am să fac vreo câteva. Ţie, cupolei, munţilor aceştia pustii, stâncilor golaşe...
- Adică, ai aparatul la tine?! se miră ea.
- Sigur că-l am. Nu-i foarte mare, nici foarte greu. Şi nu doar aparatul foto. Am chiar şi o minicameră de luat vederi. E bine să luăm câteva imagini de pe aici, nu crezi?
- Ba da. E o idee bună. Te-ai gândit la toate...
- Poate nu chiar la toate...
- De ce nu mi-ai spus că ai aparatul la tine? Făceam o grămadă de fotografii până acum.
- Lasă că facem şi acum. Apoi, la coborâre.
- La coborâre se va însera.
- Şi care-i problema?
- Nici una, cred, surâse ea. Aerul alb e suficient de luminos. În plus, sunt şi stelele; păcat că nu-i şi un satelit natural, cum e Luna noastră – ar fi luminat mai mult cerul noaptea...
El se întoarse spre rucsac, de unde scoase mai întâi aparatul de fotografiat.
- Zâmbeşte, te rog! Doar e prima ta fotografie de pe vârful unui munte de pe planeta Proxima.
Ea zâmbi, după cum îi ceruse el, iar Lucian potrivi aparatul astfel încât s-o încadreze în obiectiv. El declanşă de vreo câteva ori, iar fotografiile apărură una după alta, color, de o claritate impecabilă.
- Vreau să le văd, îi ceru ea nerăbdătoare, fiindcă el deja le cerceta atent.
- De ce ţi le-aş arăta? surîse el, ferindu-se, ascunzându-le, când Lia ajunse lângă el. Ştii bine cât eşti de frumoasă. Ce nevoie ai să le vezi?
- Nu te prosti! Dă-mi-le! Arată-mi-le! Te rog... Doar sunt ale mele; cu mine... Te rog, insistă ea, încercând să i le ia.
Lucian o mai necăji totuşi, ascunzând fotografiile la spate, trecându-le dintr-o mână într-alta, până când ea, tot încercând să i le ia, se trezi că-l îmbrăţişase, involuntar. Pusese ea mâna pe fotografii, dar... Profitând de situaţie, evident, el o sărută, pentru a nu rata ocazia.
- Acum hai să ţi le arăt, cedă el, zâmbind seducător, victorios.
- Foarte frumoase, aprecie ea, renunţând la a se lua la „harţă” cu el. Mersi; sunt reuşite. Am să le păstrez, doar sunt ale mele.
- Nu pe toate, se împotrivi el. O să păstrez şi eu câteva. Chiar dacă sunt numai cu tine; adică... Mai ales din acest motiv. Am dreptul să opresc câteva, doar sunt fotograful.
- Bine. De acord. Dar numai câteva. Acum hai, inversăm rolurile: eu – fotograful, tu – modelul...
- Dacă vrei... Nu mă împotrivesc. Nu-i mare lucru; aparatul se autoreglează.
- N-am nevoie de indicaţii. Ştiu şi eu să-l folosesc, se supără ea.
- N-am spus nimic rău, se apără el.
- Găseşte-ţi locul potrivit, comandante, îi sugeră ea, renunţând la contradicţii inutile.
- Aici e bine? întrebă el, sprijinindu-se de o stâncă.
- Foarte, răspunse ea.
- Se vede cupola? se interesă el, privind în urma lui.
- Din poziţia asta, nu, dar o să te muţi după aceea într-un loc din care se va vedea şi cupola. Acum stai liniştit acolo unde eşti.
Lucian îi ascultă îndemnul, iar Lia îl fotografie de câteva ori în acel loc, apoi el se mută în altă parte. Fotografiile apărură imediat, una după alta. Lia le privi atentă, una câte una. „Fotogenic domnul comandant, afurisitul... Hmm; chiar Don Juan!” se gândi ea, privind pozele cu atenţie. Curios, el se apropie, dar Lia i le arătă imediat, fără a încerca să le ascundă de el, cum procedase el anterior.
- Cum ţi se par? îi ceru ea părerea.
- Destul de bine, le cercetă el cu atenţie. Nimic de zis. Te pricepi. Sunt reuşite.
- Mă bucur că-ţi plac. M-am străduit să arate bine.
- Apropo... zise el, alegând una dintre fotografii, pe dosul căreia notă repede ceva cu pixul. Asta-i pentru tine!
Fără a aştepta ca ea să protesteze, i-o strecură în buzunar.
- Mersi, dar... Nu-i nevoie, încercă ea să-l refuze.
- Nici un „dar”, o întrerupse el. Şi eu am oprit câteva fotografii de la tine, din cele pe care ţi le-am făcut înainte, deci, poţi păstra şi tu măcar una de la mine.
- Bine, fie, acceptă ea, luând fotografia din buzunar.
După ce o privi, o întoarse şi citi textul scurt pe care-l notase el grăbit: „Pentru că doar eu lipseam din albumul tău foto... Luci”. Lia îşi ridică privirea albastră spre el, încruntându-se, cerându-i de îndată o explicaţie a textului:
- Cum adică, doar tu lipseai din albumul meu?! Când ai văzut tu albumul meu de fotografii?!
- Hopa... Nu trebuia să fi scris asta, îşi dădu el de abia în acel moment seama de gafa făcută.
- Dar aşa ai scris aici...
- Păi... Da, scuze... Sper să nu te superi, dar am observat că n-ai nici o fotografie în care să apar doar eu, singur. Cu ceilalţi colegi ai noştri ai, cu fiecare dintre ei, fără excepţie, ba chiar cu Ly, Nick, domnul To Kuny, cu alte persoane de pe Proxima, printre care se numără şi Sonya, Sid, ca şi mulţi alţii. Se pare că nu ţi-ai pierdut vremea degeaba pe aici...
- De unde ştii?! se miră ea. Cum ai observat acest lucru?
- Ah... Îmi pare rău, dar... M-am uitat prin albumul tău cu fotografii într-o zi, fără să-ţi cer voie, recunoscu el. Sper să nu te superi din cauza asta.
- Cum?! Te-ai uitat prin albumul meu? Când?!
- Nu-mi amintesc sigur când. În orice caz, de curând. Acum câteva zile în urmă, presupun, când te-am căutat, dar nu te-am găsit, nici pe tine, nici pe Ly, deci, mi-am permis...
- Cum?! Mi-ai răsfoit albumul cu fotografii, fără să-mi ceri mie voie? tresări ea, la gândul că Lucian s-ar fi putut uita şi pe dosul fotografiilor din albumul ei şi ar fi putut observa ceea ce notase ea acolo.
- Nu l-am răsfoit doar, l-am văzut în întregime. Ce-i atât de rău în asta? Sunt doar nişte fotografii... Îmi pare rău, ţi-am spus; am greşit, poate că nu trebuia să umblu fără acordul tău, dar...
- Da... Nu... Adică... E-n ordine. Nu face nimic, se încurcă ea, ceva mai calmă, închipuindu-şi că el nu se gândise să întoarcă fotografiile, pentru a observa ce notase ea pe dosul lor şi se mulţumise să citească doar ceea ce scrisese direct sub ele, însă nu era foarte sigură de acest amănunt. Totuşi, de ce te-ai uitat la fotografiile din album, fără permisiunea mea?
- Păi, dacă era albumul acolo, la îndemână şi nici tu, nici Ly nu eraţi prin apropiere... N-am putut rezista tentaţiei de a-l răsfoi.
- Înţeleg... păru ea liniştită; după felul în care vorbea, nu se întrevedea posibilitatea ca el să fi aflat un amănunt atât de important cum era cel pe care ea-l notase pe dosul fotografiei în care-i încercuise lui chipul, sau alte chestii pe care tot ea le notase pe dosul mai multor fotografii în care apărea domnul To Kuny, cum ar fi „tăticul meu”, „tati meu drag...” şi alte texte asemănătoare.
- Erai destul de drăguţă când erai mică, ba chiar frumuşică, zâmbi el într-un fel anume.
- Da, am fost un copil simpatic şi foarte cuminte, rosti ea cu seriozitate, ceea ce-l determină şi pe el să redevină serios. Sincer, Luci, nu-mi convine chestia asta, anume faptul că ai umblat prin lucrurile mele, fără să mă fi întrebat pe mine dacă-ţi permit sau nu, dar am să trec cu vederea de data asta şi te iert.
- Norocul meu că eşti indulgentă.
- Îţi acord prezumţia de nevinovăţie, dat fiind că e pentru prima oară, nu că aş fi eu indulgentă. Dar să nu se repete! Să nu devii recidivist!
- Am înţeles, să trăiţi, surâse el. Şi ce zici de nişte poze împreună, pentru acelaşi album, al tău, poate câteva şi pentru al meu?! Nici eu n-am foarte multe fotografii cu tine în albumul meu, aşa că trebuie să corectăm această greşeală.
- Se poate să ne fotografiem împreună?!
- Sigur, reglăm aparatul, îl fixăm pe o stâncă şi... Încercăm?!
- Bine. Putem încerca, aprobă ea.
- Stai acolo, să văd cum fixez aparatul, îi ceru el şi potrivi aparatul foto pe o stâncă, în aşa fel încât să-i încadreze ei chipul, lăsând însă loc în cadru şi pentru el.
Setă timpul de declanşare la câteva secunde şi fugi spre ea, dar până să ajungă, poza căzuse deja pe jos; din el apărea ceva neclar, încercând să ajungă lângă ea; păstrară însă fotografia, era amuzantă... Mări deci timpul de declanşare, ca el să poată ajunge lângă ea în timp util şi repetară încercarea. De data aceasta, fotografia era reuşită, aşa că nu se rezumară doar la aceasta. Într-una apăreau amândoi din profil, privindu-se reciproc, iar într-alta, Lucian avu suficient timp pentru a o îmbrăţişa, astfel încât aparatul îi prinse exact când o săruta, fără voia ei... Pe această fotografie o opri el, apoi luă aparatul de pe stâncă; erau destule fotografii, pentru amândoi.
- Arată-mi ultima fotografie, îi ceru ea.
- Nu cred că ai vrea s-o vezi... refuză el.
- Dă-mi-o! zise ea şi nu aşteptă ca el să i-o dea sau nu; pentru că încă era în mâna lui, i-o smulse uşor, fără s-o rupă şi o privi doar preţ de câteva clipe, după care i-o înapoie, spunându-i: Ah, da... Poţi s-o păstrezi pe aceasta. Mie nu-mi trebuie.
- Ţi-am spus că n-o să-ţi placă, îi aminti el.
- Nu contează... Spune mersi că n-am rupt-o! Dar nu cumva s-o arăţi colegilor noştri, să te lauzi cu ea.
- De ce-aş face aşa ceva?! Sincer, nu-mi stă în caracter... Din nou mă surprinzi, într-un mod neplăcut; cât de puţin mă cunoşti, Lia; aproape deloc, murmură el, apoi o întrebă: Ce zici, mai stăm sau coborâm?
- Mai stăm, afirmă ea categoric. Nu coborâm încă.
- Bine, acceptă el. Dacă zici tu, atunci să stăm. Dar nu prea mult. Aproape s-a înserat.
- Nu-i nici o problemă, doar suntem pe Proxima.
- Hai să înregistrăm câteva imagini de pe aici, propuse el.
- De acord, îl aprobă Lia grăbită. N-ar fi rău.
Lucian aşeză cu grijă aparatul de fotografiat la loc în rucsac şi scoase aparatul de filmat, cu care înregistră tot ceea ce i se păru mai important; evident, o incluse şi pe frumoasa lui colegă în aceste imagini. Apoi îi înmână ei camera de luat vederi, iar ea îl filmă şi pe el. Mai pierdură astfel o perioadă destul de îndelungată. Apoi el îi reaminti:
- Acum chiar ar trebui să coborâm. Cred că am stat destul aici, sus. Şi va dura până să ajungem la avion.
- Probabil ai dreptate, îl aprobă ea.
- Pe unde crezi că ar trebui să coborâm? O luăm tot pe unde am urcat, sau pe altă parte?
- Mie mi-e indiferent. Dar să nu pui la loc camera de luat vederi, să mai filmăm puţin. O s-o ţin eu. Fac şi înregistrările.
- Sigur, nici o problemă. Dar parcă aş prefera să coborâm pe acelaşi traseu, pentru a ajunge în acelaşi loc unde am lăsat avionul, ca să-l găsim. Tu ce zici?
- N-am nimic împotrivă. Să o luăm tot pe acolo. E un traseu interesant. De altfel, n-am înregistrat nimic la urcare, nici poze n-am făcut, aşa că trebuie să recuperăm ce am pierdut. De ce nu mi-ai spus de la început că ai aparatele astea două la tine? N-aş fi pierdut timpul degeaba. Aş fi făcut o sumedenie de înregistrări şi fotografii.
- Ţi se pare important?
- Ce întrebare... se miră ea. Bineînţeles că-i important.
- Nu-i o pierdere prea mare. După cum chiar tu ai spus, o să recuperăm acum. Dar ai grijă! Spaţiul pentru înregistrări e limitat şi nu-i foarte mare, iar în ceea ce priveşte hârtia foto – şi asta-i puţină, deci, nu vei putea filma sau fotografia la nesfârşit. Ca să nu mai adaug că bateriile s-ar putea consuma oricând şi nu avem unde să le reîncărcăm. Asta-i situaţia!
- Nu-i nimic. Decât deloc, tot e bine, aşa că mă voi mulţumi cu ceea ce am.
După cum se înţeleseră, strânseră tot şi se pregătiră de coborâre. Lucian luă din nou rucsacul în primire, asigurându-se că nu uitaseră nimic pe acolo şi că totul era în ordine, ea îşi potrivi aparatul de filmat şi porniră, pe aceeaşi rută pe care urcaseră. Drumul nu era deloc dificil, de altfel fiindu-le deja cunoscut, deci, se descurcară destul de bine şi la coborâre. Nici de data aceasta Lia nu avu nevoie de ajutorul lui; se descurca perfect singură.
Pentru că nu întâmpinau greutăţi şi nici nu li se iveau obstacole în cale, înaintau într-un ritm destul de rapid. Se grăbeau, probabil pentru că se înserase deja. Dar, ca şi în cazul urcuşului, nici coborâtul nu era dificil. Şi tot ca la urcare, Lucian o lăsă şi de data aceasta pe frumoasa lui colegă înaintea lui, fiind gata să-i ofere ajutorul în orice moment ar fi fost nevoie, însă după cum înainta simpatica lui colegă, intervenţia lui părea inutilă, aşa că-şi văzu liniştit de drumul său, fără a se îngrijora din cauza Liei, văzând modul admirabil în care se descurca aceasta; pentru orice eventualitate, o ţinea totuşi sub observaţie cu privirea lui ageră, de pasăre de pradă. Astfel îşi continuară drumul...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!