poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 57 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-27  |     | 



*121. „Duelul” dintre Don Juan şi Mata Hari.

Ziua următoare, joi, 11 octombrie 2091, a patra zi a ultimei săptămâni de vacanţă... Lucian se trezi devreme, mult prea devreme, deşi se întorsese târziu în nava albastră seara trecută şi nu dormise prea bine, nu-şi găsise liniştea. De fapt, chiar şi acum încă era agitat. Simţea nevoia de a-şi aprinde o ţigară, de a bea o cafea cât mai concentrată, însă amintindu-şi de abuzul recent, se abţinu. Renunţă deci la ţigări şi cafele, ori alte licori cu efect ameţitor, ştiind sigur că nu-l vor duce la nimic bun; nu dorea să repete greşeala comisă. Nu! Hotărât, nu! Nu din nou... Altfel, ce vor crede colegii lui despre el? Cum se va mai putea vreodată reabilita faţă de ei, dar mai ales, faţă de el însuşi?! Nici gând! Ar deveni doar un alcoolic incurabil, dependent de băuturi, iar el nu-şi putea permite să decadă în halul acesta. Deci, conştient de riscuri, se stăpâni, nu se lăsă pradă pornirilor de moment şi nu căzu din nou în ghearele beţiei; acest lucru i-ar fi fost fatal...
Îşi pregăti rapid un ceai aromat, fierbinte, puţin îndulcit, pe care-l bău, savurându-l în tihnă, apoi ieşi pe suprafaţa albă a planetei, ca să se împrospăteze. Ştia că aerul de afară îi va face bine, îl va înviora; aerul acela alb, atât de curat, de îmbietor... O mică plimbare îi va fi de folos, după cum se gândea el, deci ieşi afară, pe suprafaţa albă, imaculată a planetei şi nu regretă hotărârea luată. Aerul alb, dens, neuniform, îl înconjură inevitabil. Era atât de plăcut să simtă cum îl trage în piept, cum îi pătrunde în organism, invadând benefic fiecare celulă a corpului său, purificându-l parcă; cu adevărat o gură de aer curat. Se simţi relaxat, revigorat. Se plimbă agale, fără o ţintă anume, dând doar ocol de vreo câteva ori propriei sale nave, „Pacifis”, pentru a nu se înfunda în acea pustietate; dorea să vadă totuşi ceva, iar cum prin apropiere nu era decât albastra lui navă, nu se îndepărtă de ea. O privea tăcut, învăluită de atmosfera albă, neuniform răspândită, în unele locuri ca o ceaţă fină, abia perceptibilă, iar în altele ca un abur dens, compact, ca un fum gros, prin care vederea cu greu putea răzbate şi o găsi minunată, deşi o cunoştea ca pe propriile-i buzunare, doar era nava lui. Încet, încet, se linişti, deşi mintea încă îi era invadată de mii şi mii de întrebări fără răspunsuri, sau cu răspunsuri probabile, incerte, nu sigure, iar lui nu-i convenea deloc acest lucru. De când se despărţise de Sonya, şi-o tot imagina pe Lia urmărindu-i discret, din umbră, zărindu-i din apropiere, ascultându-i atentă, spionându-i... Iar în liniştea aceea absurdă, cu siguranţă că ea desluşise clar tot ceea ce ei doi vorbiseră în seara aceea. Şi tot nu înţelegea de ce... De ce îi urmărise oare?!
Nu stătu prea mult pe suprafaţa albă a planetei, reveni în interiorul preţioasei sale nave albastre, unde încercă să nu se mai gândească la ţigări, cafele, sau alte chestii nu tocmai potrivite lui. Negăsindu-şi însă o altă ocupaţie, îşi mai pregăti un ceai fierbinte, aidoma celui precedent, pe care-l sorbi încet, fără grabă.
- Ce faci aici? auzi în spatele său glasul... „îngrijorat” parcă, al unuia dintre roboţi. Iarăşi prostii?
- Nu, Robby, răspunse el, fără a-şi fi întors capul spre robot; îi recunoscuse vocea. E un ceai. Dacă n-ai încredere, poţi verifica. E un ceai fierbinte, atâta tot!
- Ah, scuze... Nu-i nevoie să te verific. Credeam că iar începi...
- Ştiu, îl întrerupse Lucian. Credeai că încep cu prostiile. Dar, nu! M-am lecuit! Nu-s tâmpit! Mi-a fost de ajuns data trecută. Nu se va repeta. Nicicând!
- Asta-i bine. Astfel nu vom fi nevoiţi să luăm măsuri drastice împotriva ta.
- Nu, Robby. Nu sunt chiar aşa... Îmi pot controla pornirile de moment, la nevoie.
- Asta-i bine, repetă robotul şi se retrase, lăsându-l din nou singur, să-şi bea liniştit ceaiul.
Cum însă era prea devreme pentru a pleca, îşi mai găsi de lucru prin navă, pentru a nu sta degeaba, deşi nu se putea concentra asupra nici unei activităţi, gândul purtându-l la noutatea aflată ziua trecută, de la Sonya. Dar timpul trecu repede, fără ştire şi era ora potrivită pentru a porni spre camera colegei sale. Abia aştepta să o vadă, să vorbească despre cele recent aflate, aşa că se grăbi să ajungă la destinaţie, fără a mai savura prospeţimea aerului alb de pe suprafaţa planetei. Nici nu-şi dădu seama cum reuşise să ajungă atât de repede în oraşul artificial, apoi, în curând, în faţa uşii camerei colegei sale. Înainte de a intra, îşi consultă ceasul. Constată că sosise cu câteva minute înainte de ora 09.00, deci nu era prea devreme. Totuşi, pentru orice eventualitate, mai întâi ciocăni la uşă, apoi intră, după ce auzi glasul ei acordându-i permisiunea.
- Bună dimineaţa, alpinisto, o salută el de cum o zări, deşi constată surprins că ea nu era încă pregătită de plecare.
- Salut, zâmbi ea, remarcând din fizionomia lui că el nu era deloc bine-dispus; îşi verifică şi ea ceasul. Punctual, ca de obicei.
- Normal, aşa îmi place... Dar cum?! Nu te-ai echipat încă? Ştiai bine că voi sosi, doar aşa ne-am înţeles aseară.
- N-am uitat, însă am aşteptat să soseşti, să văd cum eşti îmbrăcat, ca să-mi iau şi eu un echipament adecvat. Crezi că am greşit?
- Nu... Bine, atunci grăbeşte-te! Te aştept afară.
- Cum adică, afară?! tresări Lia. Rămâi aici! Ia loc! N-o să întârzii. Vin imediat.
- Mai bine aştept afară, refuză el, căutând repede o explicaţie: Poate vine Ly între timp şi...
- Ly?! se miră Lia. Nu mai e nici o problemă cu Ly. Chiar ea mi-a promis. Deci, ia loc!
- Bine, acceptă el, anevoios. Haide, grăbeşte-te!
- Sigur. Vom mai urca pe munţi?
- Evident. Exact aşa cum ne-am înţeles ieri, preciză el scurt.
- Minunat!
Lia se retrase pentru a se echipa, iar el rămase pe un fotoliu. N-avu mult de aşteptat până ea reveni, gata echipată pentru o escapadă montană. De cum o zări, se ridică de pe fotoliu.
- Gata?! murmură el, privind-o admirativ, deşi fără a zâmbi, ca altădată; acum era doar foarte, foarte serios. Să mergem, zise scurt, pornind spre ieşire.
Amândoi părăsiră interiorul camerei ei, pornind spre ieşirea din oraşul artificial, spre tunelele subterane. Lia observase de la bun început starea lui de indispoziţie, zărise că era preocupat de ceva, aşa că-şi puse în gând să-l „descoase”, să afle motivul pentru care se purta astfel. Seara trecută, la despărţire, ea fusese nemulţumită de acţiunea lui, de a o conduce pe Sonya şi îşi pusese în gând să-l „certe” acum, dimineaţa, însă văzându-l atât de indispus, renunţase să-l mai ia la rost.
- Cum a fost aseară, cu simpatica domnişoară Kelso? se interesă ea, ţintuindu-l cu privirea ei albastră.
- Destul de bine, răspunse el scurt, simplu, fără alte amănunte.
- Doar atât?! păru ea nemulţumită de răspunsul primit.
- Ce-ai vrea mai mult? replică el cu indiferenţă.
- Păi... Ce-aţi făcut? insistă ea, sperând să afle detalii.
- Nimic deosebit, murmură el, părând dezinteresat de subiect.
- Ce ţi s-a întâmplat?
- Mie?! Nimic. De ce?
- Nu ştiu, însă pari foarte indispus, preocupat de ceva; absent de la ceea ce se întâmplă acum în jurul tău.
- S-ar putea să ai dreptate, presupuse el.
- Şi... Care ar fi cauza?
- De ce te-ar interesa?
- Mă interesează totuşi; ştii foarte bine de ce... Îmi spui sau nu? insistă ea.
- Ah, curiozitatea ta, strict profesională... Chiar vrei să ştii ce mă preocupă? ezită el să-i răspundă direct.
- Da. E cumva secret?
- Nu chiar... acceptă el în cele din urmă. O să-ţi spun, dar nu aici. Hai să ne oprim puţin într-un părculeţ apropiat; luăm loc pe o bancă. Vom pleca după aceea spre munţi. Iar această scurtă escală nu va afecta cu nimic programul stabilit, pentru că avem destul timp. Ce zici, se poate?
- Sigur. Să facem o scurtă oprire, îl aprobă ea, cu o uşoară reţinere.
Se îndreptară spre cel mai apropiat părculeţ şi porniră pe aleile lui fără grabă şi fără a se aşeza pe vreuna dintre băncile existente aici.
- Deci, cum ai petrecut aseară, cu Sonya? reluă tot Lia discuţia, observând că el era prea absorbit de gândurile lui.
- Cu Sonya... A fost bine. Nimic deosebit.
- Cum adică nimic? Doar te-ai oferit s-o conduci... Ce-aţi făcut?
- Nimic neobişnuit, ţi-am spus. Cu Sonya, nimic! De ce nu mă crezi? Sunt sincer, nu te mint. Ea mi-e doar o foarte bună prietenă, atâta tot! Deci, am condus-o spre casă, iar pe drum am discutat.
- Despre ce? se interesă Lia.
- Aici aş putea afirma că a fost ceva foarte interesant. Mi-a povestit despre o altă seară, când am fost tot împreună cu ea şi am condus-o spre casă, la fel ca aseară.
- Ah, asta era; trebuia să-mi fi imaginat... Şi de ce consideri că ar fi fost ceva interesant în asta?
- Bună întrebare... Dar ai răbdare, o povăţui el. Vei afla imediat. Îţi aminteşti seara aceea, cea în care Nick ne-a anunţat că nu vom mai rămâne tot timpul împreună cu el şi cu sora lui, la numai o săptămână după sosirea noastră aici, pe Proxima, deci, înainte de separarea aceea dintre noi...
- Nu-mi amintesc exact, recunoscu ea.
- Am să te ajut. Hai să-ţi împrospătez puţin memoria... Deci, e vorba despre seara aceea, după ultima zi petrecută în exclusivitate împreună, în cea mai mare parte a ei, în laboratorul de plante artificiale, când eu... explică Lucian, însă aici făcu o scurtă pauză, pentru a se gândi cum să formuleze ideea, pe care o reluă: Când nu eu ţi-am oferit ghiocelul acela, pe care-l mai ai şi acum în camera ta din oraş.
- Ah... păru ea să-şi aducă aminte. Da, îmi amintesc de seara aceea.
- Ştii că fiecare dintre noi a creat câte o plantă artificială, sub îndrumarea lui Dick Torn; chiar şi tu.
- Ştiu. Doar ce ţi-am spus că-mi amintesc. Dar nu pricep ce-a fost atât de deosebit în acea seară, cu excepţia faptului că am creat plantele acelea.
- După ce Nick ne-a anunţat hotărârea lui, am stabilit împreună ce avem de făcut, am căzut de acord asupra programului pe care să-l urmăm în continuare, apoi ne-am despărţit, iar eu m-am întâlnit cu Sonya, nu întâmplător, ci pentru că aşa stabilisem cu o seară înainte, să ne întâlnim.
- Ce-ar fi să treci peste amănuntele astea inutile şi să-mi spui esenţialul. Pentru că tot nu pricep ce-a fost atât de interesant.
- Nu pricepi?! Tocmai tu?! îi reproşă el, atribuindu-i o privire foarte severă, la fel ca şi glasul cu care i se adresa. Vrei esenţialul?! Iată-l! Ce-ai făcut tu, după ce-am plecat eu?
- Eu?! Nu-mi amintesc... A trecut mult timp de atunci.
- A trecut sau nu... Gândeşte-te mai bine! Poate-ţi aminteşti.
- Păi, dacă mă gândesc... Cred că m-am plimbat prin oraş, apoi m-am oprit într-un părculeţ, unde mai târiu ne-am întâlnit întâmplător, iar tu mă confundasei cu un localnic. Corect?
- Greşit! Complet! Că ne-am întâlnit e adevărat, dar nu întâmplător, o corectă el, acuzând-o pe neaşteptate: Ne-ai urmărit!
Când auzi această acuzaţie, despre care ştia foarte bine că era adevărată (nu uitase deloc acea seară), Lia se simţi de parcă întreaga cupolă sub care se adăpostea oraşul artificial căzuse peste ea. Nu ştia ce să spună ca să iasă din impas. Nu-şi putea da seama cum reuşise să afle el acest lucru, dar nu putea să recunoască adevărul faţă de el. După câteva clipe de tăcere, tot ea reluă:
- Cum?! Eu?! V-am urmărit?! Pe cine aş fi urmărit?
- Nu pretinde că n-ai ştii, o sfătui el cu seriozitate. La început doar pe mine, apoi pe mine şi pe Sonya. Ne-ai urmărit tot timpul în acea seară, ai mers pas cu pas în urma noastră, fără ca noi să ştim acest lucru.
- Nu-i adevărat! Nu v-am urmărit deloc. E absurd, încercă ea să se apere, să pară cât mai convingătoare.
- Minţi! îi reproşă el cu fermitate, fără a vorbi prea tare, privind-o fix, cu severitate.
- Luci... îi atrase ea de îndată atenţia. Te rog, fără acuzaţii din astea!
- Regret, nu te-aş acuza, dar nu-mi dai de ales; de data asta, chiar minţi! Şi nu-mi face deloc plăcere să-ţi spun chestia asta.
- Nu începe iar! Nu-i pentru prima oară când afirmi că aş fi mincinoasă.
- Ştiu, recunoscu el. Repet, nu-mi place deloc să-ţi spun aşa ceva, dar de data asta, ştiu sigur că am dreptate. Şi ar fi mai bine să recunoşti că ne-ai urmărit în seara aceea, pentru că aşa s-a întâmplat, cu adevărat, afirmă el cu seriozitate.
- Nu, nu v-am urmărit, repetă Lia, însă nu cu aceeaşi tărie ca până-n acel moment. Cine ţi-a spus ţie aşa ceva?
- Sonya. Cine altcineva? Mi-a spus aseară. Iar ea sigur nu minte!
- Dar ea de unde ar putea şti? mai încercă Lia să găsească o portiţă de salvare. M-a văzut când vă urmăream?
- Ea nu, cel puţin nu atunci, în direct; asta pentru că nu bănuia că ne-ar urmări cineva. Spre exemplu, tu...
- Păi, vezi... răsuflă ea uşurată, recăpătându-şi tăria. De ce mă acuzi pe nedrept?
- Nu te acuz deloc pe nedrept. Ea nu te-a văzut, dar Sid şi părinţii ei, da, negreşit te-au văzut.
- Cum?! N-ar fi putut! Sau v-au urmărit şi ei cumva în acea seară?
- Nu, ei nu ne-au urmărit, cel puţin nu aşa, ca tine, zise Lucian. Deşi, într-un fel, da, ne-au urmărit, însă nu-i condamn, îi înţeleg. De fapt, nici pe ei nu-i înţeleg; încerc doar. Dar pe tine, nu, în nici un caz nu te înţeleg!
Lia îşi plecă privirea albastră, de obicei trufaşă, în jos; în acel moment n-ar fi putut înfrunta privirea lui acuzatoare, chipul acela sever, sobru, rigid, necruţător, pe care el îl afişa când era vorba despre ceva grav, înfăţişare pe care o avea şi în acele clipe.
- Şi atunci ei cum au putut vedea? îndrăzni ea să-l întrebe, în ciuda privirii lui severe.
- În caz că nu ştiai deja acest lucru, află acum de la mine că au posibilitatea de a vedea oricând, orice, datorită aparaturii lor avansate. Deci, atunci, în acea seară, şi-au urmărit fiica, să vadă ce se întâmplă, de moment ce tot aveau posibilitatea asta. Nu cred că ar fi ceva rău în acţiunea lor, nu-i nimic condamnabil; doreau doar să se asigure că fiica lor era în siguranţă alături de mine şi atât. Este vorba de grija părintească, absolut firească. Logic; şi pe Proxima, la fel ca pe Terra, părinţii îşi fac griji pentru copiii lor.
- Deci, au văzut totul cu ajutorul aparaturii... Atunci poate că m-au confundat cu cineva; nu mă cunoşteau prea bine în perioada aceea, n-aveau de unde să ştie dacă eram eu sau altcineva. Bănuiesc că nici nu puteau vedea prea clar acele imagini.
- Nu mă îndoiesc nici o clipă de claritatea imaginilor obţinute de ei cu aparatura lor neobişnuită, avansată, dar nu despre asta era vorba. Iar dacă ei te-ar fi putut confunda cu altcineva în acea perioadă, presupunând că nu te-ar fi cunoscut destul de bine, ceea ce e foarte greu de crezut, Sonya cu siguranţă nu te-ar fi confundat cu un localnic; ea te cunoştea suficient... În plus, cum să te fi confundat cu vreun localnic? Purtai uniforma albastră specifică nouă, membrilor echipajului, în acea perioadă...
- Păi, era seară, deci, întuneric... Chiar şi tu m-ai confundat cu un localnic atunci, când ne-am întâlnit.
- Lia, Sonya te-a văzut pe înregistrări; şi te-a văzut destul de clar, din apropiere.
- Pe înregistrări?! Nu se poate! N-am fost eu...
- Lia, Sonya nu minte, spre deosebire de tine. N-ar avea motive. În plus, ar trebui să ştii că nici unul dintre locuitorii acestei planete nu minte niciodată.
- Ştiu că n-ar putea minţi, dar poate că şi ea m-a confundat cu altcineva. Nu puteam fi eu!
- Să te fi confundat?! Cu cine oare?! Cu care altul dintre colegii noştri? Cine mai are părul negru? Eu – sigur nu puteam fi, pentru că eram chiar cu Sonya. Atunci, poate Mihai – exclus; campionul o fi el brunet, dar sper că n-ai de gând să susţii că are părul atât de lung, ca tine... Singura cu părul lung din echipajul nostru ar fi Maria, dar ea e foarte, foarte blondă... Ceilalţi sunt şateni, ba chiar tot tunşi scurt. Şi atunci, prin excludere, cine rămâne, oare?!
- Păi... Nu ştiu.
- Cum adică, nu ştii?! Suntem doar şapte, nu mai mulţi! Nu-i dificil de aflat. E un calcul simplu; aflăm prin eliminare...
- Nu eram eu... şopti ea.
- Lia... Sonya m-a invitat aseară să urc sus, cu ea, să văd înregistrarea aceea.
Auzind acest lucru, inima Liei se făcu mică, mică de tot, cât un purice, la gândul că el ar fi vizionat acele imagini.
- Şi... Ai fost? îndrăzni ea să-l întrebe într-un târziu.
- Nu, n-am fost, deşi aş fi putut. Poate chiar ar fi trebuit, dar n-am vrut să văd acele imagini. Ideea nu mă încânta deloc... De fapt, dacă vrei, putem urca chiar şi acum; nu-i prea târziu. Putem vedea împreună imaginile respective şi astfel ne vom lămuri amândoi dacă ai fost sau nu tu persoana care ne-a urmărit. Ce zici, mergem? Locuinţa Sonyei nu-i foarte departe, ajungem destul de repede. De altfel, avem suficient timp la dispoziţie. Vom merge după aceea spre munţi, iar dacă vom întârzia cumva, vom folosi un avion local. Deci, mergem? repetă el întrebarea de mai înainte, la care nu primise un răspuns concret.
- Nu! refuză ea categoric, înghiţind parcă un nod ce i se pusese în gât.
- De ce nu? Hai, insistă el. Doar n-ai nimic de ascuns, dacă tot eşti sigură că n-ai fost tu. Deci, de ce n-am merge?
- Bine, m-ai prins... N-am ce face. Recunosc: V-am urmărit în seara aceea. E adevărat. Eu am fost. Deci, nu e nevoie să mergem să vedem înregistrările acelea.
- Cum?! E adevărat?! exclamă el surprins, de parcă până în acel moment n-ar fi fost cu adevărat convins de acest lucru. Adică, tu chiar ne-ai urmărit?
- Da, recunoscu ea din nou, plecându-şi ruşinată privirea. Eu v-am urmărit...
- Nu-mi vine să cred! izbucni el furios de abia în acel moment. Deci, chiar ai făcut-o?
- Da, am făcut-o! De ce pari acum atât de surprins? Parcă spuneai că eşti foarte sigur de acest lucru.
- Ştiu ce-am spus. Doar că... Poate încă speram ca... spuse el printre scurte pauze, oprindu-se în cele din urmă cu un uşor oftat; reluă într-un târziu: Speram să fie totuşi o greşeală! O greşeală din partea Sonyei, nu din partea ta.
- Uite că n-a fost o greşeală. Nu din partea ei.
- Şi recunoşti totul cu atâta uşurinţă şi calmitate, de parcă ar fi ceva absolut normal. Nu te înţeleg deloc! Ce-ai avut în minte atunci, în acele momente?! Ce te-a apucat? Ce sperai să vezi, să auzi sau să afli? Într-un cuvânt, de ce-ai făcut acest lucru? Ce te-a îndemnat să mă urmăreşti? Să ne urmăreşti, de fapt? Lia, nu te înţeleg; zău... Eşti ciudată! Răspunde-mi, te rog! Ce sperai să afli?
- Nu ştiu... răspunse ea şoptit, oarecum ruşinată de faptul că el aflase ceea ce se întâmplase atunci.
- Şi ce-ai rezolvat prin acţiunea asta a ta? Poţi să-mi spui şi mie?
- Îmi pare rău! Nu ştiu ce mi-a venit atunci... Nu ştiu ce-am avut, ce m-a apucat. N-ar fi trebuit să vă urmăresc. N-am rezolvat nimic cu asta, recunoscu ea, în timp ce se gândea: „Aşa-mi trebuie, dacă fac asemenea lucruri. Trebuia să-mi fi închipuit încă de atunci că se va afla odată şi odată, într-un fel sau altul. Nu puteam să-mi văd de treaba mea? Acum nu pot schimba nimic. Suport consecinţele nesăbuinţei mele... Şi când mă gândesc că aseară plănuisem să-l iau eu pe el la rost, din cauza amabilităţii lui exagerate faţă de Sonya... Acum el e cel care mă ia pe mine la rost. Dar îi dau dreptate. O merit! Şi nu ştiu cum o să ies din încurcătura asta... Să-mi fie învăţătură de minte altădată!”
- De fapt, ce-ai aflat? continuă Lucian, după un moment de tăcere.
- Cred că nimic, presupuse ea.
- Crezi că nimic?! repetă el spusele ei, într-o doară. Nu mă lua pe mine cu chestii din astea! Spune-mi clar, concret! Exact! Ce anume ai aflat? De aflat, ai aflat totuşi ceva, nu-i aşa? Doar nu te-ai obosit degeaba?!
- Chiar vrei să ştii? replică ea; nu uitase nimic din acea seară, îşi amintea detaliat tot ceea ce se întâmplase, de parcă ar fi fost mai ieri... Bine, am să-ţi spun ce-am aflat: Totul! Pentru că am fost acolo şi am văzut totul.
- Ai văzut totul?! repetă el, deloc mulţumit de cele auzite. Grozav! Deci, m-ai spionat? De ce? De ce-ai procedat astfel? Şi la ce ţi-a folosit?
- Nu ştiu de ce... răspunse ea şoptit, fără a-l privi. Şi chiar nu mi-a folosit la nimic. Dar e adevărat, te-am urmărit... Şi te-am văzut cu ea; sărutând-o, de mai multe ori chiar...
- Ah, da?! păru el nemulţumit. Şi ce-i cu asta?
- Cum, adică?! fu de data aceasta ea cea nemulţumită de cele auzite. Păi, de ce ai sărutat-o?
- Ce-ţi pasă ţie de ce?! Nu cred că te-ar interesa... Fac ce vreau, oricând vreau, doar sunt liber. Şi nu-mi place să mi se ţină cont de acţiunile mele. Pricepi? Nu-mi place deloc să mi se ceară socoteală. Cu atât mai puţin să fiu urmărit, sau spionat. Ce motive aveai să mă urmăreşti, pe ascuns, ca detectivii?! Doar n-o să-mi spui că eşti sau erai geloasă... Ar fi ridicol!
„Ridicol?! De ce să fie ridicol?! Ah, de fiecare dată când aud de Sonya sau când te văd cu ea, cred că sunt într-adevăr geloasă, Luci; foarte geloasă! Uff...” se gândi ea, dar altceva îi spuse lui:
- Bineînţeles că n-am să afirm aşa ceva, păru ea a se enerva; ridicase puţin tonul cu care i se adresa.
- Atunci, răspunde-mi la unica întrebare pe care ţi-am pus-o de nu ştiu câte ori până acum: De ce m-ai urmărit?!
- Te deranjează chiar atât de mult acest lucru?
- Bineînţeles că mă deranjează. Mai mult decât îţi poţi tu închipui, doar puţin mai înainte am spus că nu-mi place să mi se ţină cont de ceea ce fac, sau să fiu urmărit. Nu-mi place şi gata! Pricepi?
- Încerc... Dar tu... De ce-ai sărutat-o?
- Cum?! se miră el, părând că întrebarea îl deranja. De ce mă tot întrebi aşa ceva? Ţi-am spus, sunt liber să fac orice vreau, oricând vreau! Ca să-ţi răspund totuşi, deşi n-ar trebui, am să-ţi spun că am sărutat-o pentru că... La naiba! Nici nu ştiu de ce... Poate pentru că şi ea este frumoasă, în felul ei, atrăgătoare, sau... Pentru că aşa am simţit atunci, în acel moment. Pur şi simplu.
- A fost, deci, doar o pornire de moment, pe care nu ţi-ai putut-o controla?
- Poţi spune şi aşa, aprobă el parţial.
- Dar imediat după aceea i-ai spus că de fapt, n-o iubeşti. I-ai spus direct, fără ocolişuri.
- Păi... Dacă m-a întrebat, ce era să fac? Nu-mi plac ocolişurile! De obicei, sunt sincer şi direct.
- Cum ai putut fi atât de nemilos cu ea? Atât de insensibil? De ce i-ai spus aşa ceva? Nu ţi-ai dat seama că i-ai rănit sentimentele?
- Poate că i-am rănit sentimentele, dar trebuia să-i spun, pentru că ăsta era adevărul. N-o puteam lăsa să-şi facă iluzii în privinţa mea, speranţe deşarte, chiar dacă spunându-i acest adevăr îi provocam suferinţă. Era mai bine aşa, mai corect; şi faţă de ea, şi faţă de mine. N-o puteam minţi. De obicei, sunt sincer şi tratez lucrurile importante cu maximă seriozitate. Aşa am procedat şi atunci, cu ea. Era mai bine să sufere doar atunci, decât mai târziu, pentru că era doar o suferinţă de moment, mai uşor de depăşit; ca dovadă, am rămas prieteni şi ne înţelegem bine. Altfel, ar fi devenit o suferinţă de durată, mai greu de suportat pentru ea şi nu ştiu cum ar fi evoluat lucrurile. Şi nici nu vreau să aflu...
- Ah... Nu te înţeleg deloc! Atunci... De ce-ai sărutat-o, totuşi?
- Repet, nu mă mai tot întreba acest lucru! Nu cred că ar trebui să te intereseze! În plus, nu eşti în măsură să mă tragi la răspundere. Am procedat aşa cum am crezut de cuviinţă atunci. Dacă am greşit sau nu, treaba mea! E problema mea. Dar acum vorbeam despre tine, dacă-ţi aminteşti, despre acţiunea de urmărire întreprinsă de tine. Nu despre mine!
- Ştiu... Am recunoscut deja că v-am urmărit în seara aceea. Ce altceva mai vrei?
- Nimic altceva. Poate doar o explicaţie. Ce zici de asta?
- Nu cred că trebuie să-ţi explic nimic. Nici eu nu sunt obligată.
- Nu?! Atunci, spune-mi... Ce altceva ai mai aflat în seara aceea?
- Evident, tot ceea ce aţi vorbit.
- Cum ai putut auzi?
- Am pornit minitransmiţătorul, pe frecvenţa ta... Şi am auzit totul, foarte, foarte clar, doar e atât de multă linişte aici, mereu.
- Ah, aşa, deci...
- Exact. Şi am auzit tot ceea ce i-ai povestit Sonyei, în primul rând despre Carla. Şi astfel am aflat că ţi-ai început această... „îndeletnicire” foarte devreme, de la o vârstă fragedă, iar de atunci ai tot exersat, mereu cu altele, ţi-ai perfecţionat stilul, ai devenit experimentat. Off... Aveau dreptate colegele mele când îmi povesteau despre tine... Chiar eşti un mare Don Juan!
- Nu! Stai aşa, o întrerupse el. Gata cu acuzaţiile la adresa mea! Nu-i adevărat! Nu ştii ce spui! Nu sunt un Don Juan; n-am fost niciodată unul adevărat... Fetele... Da, recunosc, le sărutam, le îmbrăţişam, le şopteam cuvinte dulci, ademenitoare, dar nimic mai mult! Mă opream aici. Mă rezumam doar la atât. Întotdeauna. Niciodată nu treceam mai departe. Adică... Înţelegi tu, sigur... Şi nici nu m-am îndrăgostit de vreuna dintre ele. Tocmai de aceea, nici nu le-am declarat vreodată aşa ceva, nici uneia dintre ele.
- Ştiu. Am auzit. I-ai spus şi Sonyei chestia asta. În plus, aţi vorbit chiar şi despre mine. Dar atunci, nu înţeleg, Luci... se fâstâci Lia. De ce şi eu...? Adică... Şi pe mine... Tu... De ce m-ai sărutat? De mai multe ori chiar?! îndrăzni ea într-un târziu să-l întrebe.
- Cum?! tresări el surprins, la auzul acestei întrebări. Pe... tine?!
- Da, pe mine, repetă ea şoptit, timid. Adică... Eu ce reprezint pentru tine? Sunt şi eu, tot la fel ca celelalte, doar una dintre multele tale cuceriri, menită să mărească lunga ta listă cu prenume feminine? Vezi, mă interesează... Doar din cauza asta, pentru că e vorba şi despre mine, pentru că sunt şi eu implicată. Poate că de asta te-am şi urmărit în seara aceea, poate că asta doream să aflu, să înţeleg... Şi încă vreau... Răspunde-mi, te rog!
- Tu?! şopti el, cuprins de o emoţie puternică. Nu... Tu nu eşti ca toate celelalte, ca nici una dintre ele. Deloc... Eşti cu totul altfel. Diferită. Total. Eşti deosebită. Dar... Nu despre asta discutam, încercă el să schimbe subiectul.
- Luci, sincer, te rog, vreau să ştiu adevărul... Mă interesează... De ce m-ai sărutat? Şi încă nu o singură dată... Ce însemn eu pentru tine?!
- Tu?! Ce însemni pentru mine?! repetă el, fixând-o cu privirea. Adică... Vrei să spui că nu ştii?! Nu-ţi dai seama ce simt?! Cum se poate? Lia, eşti psiholog şi psihiatru... Asta ar trebui să te ajute să înţelegi. Ar trebui să ştii sigur.
- Poate că ar trebui, dar... Nu ştiu, rosti ea, încurcată. Şi aş vrea să ştiu.
- Deci, nu ştii... Atunci, gândeşte-te mai bine! Încearcă să-ţi dai seama! Ghiceşte! o provocă el, oprindu-se din drum, nu pentru prima oară de când intraseră în acel părculeţ, observându-se însă că în acel moment se oprise cu un scop anume, nu fără o motivaţie clară, ca până atunci; i se adresă şoptit: Să vedem... Iată o temă pentru tine, domnişoară psiholog: Ce anume crezi tu că simt eu când procedez astfel? Când fac acest lucru? întrebă el, cuprinzând-o strâns în braţe. Sau pe acesta? şopti el şi inevitabil, o sărută cu putere, pasional, ca pentru a-i demonstra ei ceva. Ce anume crezi tu că simt eu acum, în aceste momente?! repetă el această întrebare, fără a-i da drumul din strânsoarea braţelor.
- Nu ştiu... răspunse ea şoptit, şters. Dar... Dă-mi drumul, te rog! îi ceru ea, iar el îi dădu ascultare. Singurul lucru pe care-l pot spune e că... Te pricepi să săruţi, cu adevărat.
- Serios?! se miră el de afirmaţia ei, pe care nu se aşteptase s-o audă.
- Da... Dar să nu-ţi închipui cumva că mi-ar plăcea! Nu, domnule! Doar că...
- Nici n-am afirmat că ţi-ar plăcea, replică el, încă surprins de cuvintele ei.
- Ştiu că n-ai afirmat deloc acest lucru, recunoscu ea, roşind uşor. Doar că...
- Lasă, o întrerupse el, văzând-o în impas; zâmbi discret, simţindu-se în avantaj net faţă de ea. Nu trebuie să-mi explici nimic. Ai uitat acest lucru?
- Nu încercam să-ţi explic nimic. Doream doar să... Adică... Încercam doar să-ţi spun că... Să nu cumva să-ţi închipui că mi-ar plăcea de tine, sau altceva de genul acesta. Asta-i tot!
- Nu-mi închipuiam nimic. Nici măcar nu încercam.
- Nici să nu încerci vreodată! Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
- Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
- Ce vrei să spui? păru ea nelămurită.
- Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect, nu-i explică el. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
- Nici n-am s-o fac, decise ea. Pentru că aşa suntem chit.
- Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?!
Lia nu-i răspunse provocării, mulţumindu-se doar să-l privească dezaprobator, în treacăt, fugitiv; mai mult n-ar fi putut suporta... El era mândru, semeţ, sobru, nu-şi schimba atitudinea; în acea clipă, i se păru chiar arogant. Şi ea era de obicei mândră, însă în acel moment ceva parcă-i retezase din orgoliu.
- Cred că putem pleca spre munţi acum, reluă el, după o scurtă pauză, văzând că se împotmoliseră aici.
- Mai mergem? se interesă ea, cu o oarecare teamă în glas; crezuse probabil că el îşi schimbase hotărârea, în urma celor aflate de la Sonya.
- Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
- Desigur, îl aprobă ea cu o uşoară reţinere.
- Bine, Mata Hari, glumi el, zâmbind seducător. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
- Lucian, nu-i de glumit! îi atrase ea atenţia, cu seriozitate.
- Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
- Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!
- De fapt, nu eşti chiar singura care mă spionează pe aici...
- Ce vrei să spui?
- Nici Sonya nu se lasă mai prejos. Nu ne-am întâlnit cu ea aseară absolut întâmplător.
- Adică... Ne-a urmărit?
- Da, dar nu ca tine. Nu cum ai procedat tu, ci cu ajutorul aparaturii lor. Însă e cam acelaşi lucru. Ştia exact unde şi cum să ne găsească. Deci, intenţionat ne-a ieşit în cale.
- Şi asta nu te deranjează?
- Câtuşi de puţin. Pentru că nu-i acelaşi lucru cu ceea ce ai făcut tu.
- Luci, te contrazici. Doar ce ai afirmat puţin mai înainte că e cam acelaşi lucru, îl atenţionă ea.
- Probabil... Însă tu eşti colega mea, ceea ce face diferenţa; nu m-aş fi aşteptat niciodată la una ca asta din partea ta! Dar se pare că eşti plină de surprize. Eşti imprevizibilă. În ceea ce o priveşte pe Sonya, n-am ce-i reproşa. Nu mă deranjează foarte mult acţiunea ei, însă n-aş putea spune că deloc. Încerc s-o înţeleg. De moment ce are posibilitatea, de ce să nu profite?! Nu?! E normal. Nu m-ar fi deranjat foarte mult nici dacă ar fi făcut-o altfel, adică aşa cum ai procedat tu. Însă tu... E cu totul altceva. Pricepi?
- Cred că da, presupuse ea.
- Bine. Să lăsăm vorbăria, propuse el. Să nu ne pierdem chiar toată ziua astfel. Să ne punem planul în aplicare. Ce zici, alpinisto? Sau prinţesă? Sau Mata Hari? Cine mai eşti? Domnişoara pantaloni, cumva?! Na, că m-am încurcat... zâmbi el, dat fiind că-i revenise buna-dispoziţie, în urma discuţiei cu ea; pânâ şi chipul i se destinse, nu mai era sever, necruţător ca înainte, ci doar vesel.
- Lucian, te rog...
- Bine, am să încerc să fiu serios. N-am să amintesc nimic despre treaba asta, cu spionajul, dacă nici tu n-ai să-mi mai spui Don Juan.
- Depinde de comportamentul tău.
- Am să încerc să fiu băiat cuminte. Un adevărat cavaler... Hopa! Nu chiar un cavaler; adică, nu acel cavaler. Doar un băiat cuminte şi serios. Atât. Promit!
- Ai promis. Să nu uiţi!
- Niciodată, întări el.
- Deci, vei fi un adevărat comandant, presupuse ea.
- Hmm... se strâmbă el. Chestia asta e discutabilă. Nu chiar. Mai degrabă un coleg. Atâta tot. E bine?
- Perfect, aprecie ea.
Astfel se încheie „duelul” dintre Don Juan şi Mata Hari, în urma „noutăţilor” aflate de comandantul misiunii seara trecută, de la domnişoara Sonya Kelso...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!