poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 51 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-27  |     | 



*117. Căutând jurnalul Liei.

Săptămâna următoare, a treia din vacanţă, trecu într-un mod nu foarte plăcut pentru Lucian, plictisitor, însă odihnitor. Deşi nu mai era deloc „bolnav”, rămase mai mult în navă, singur, fără a pleca nicăieri, doar de vreo câteva ori, pentru scurt timp, pe afară, prin jurul navei, să ia câte o gură de aer curat. Nu-l mai vizitase nici unul dintre colegi; toţi ştiau că-şi revenise.
Aşa cum îi spusese, nici Lia nu mai venise deloc, dar nici el n-o căutase, doar îi promisese... Nu-l căutase nici pe Sid, nici pe Sonya, iar ca să-i treacă timpul, studiase amănunţit rapoartele lăsate de colegii săi, pentru a avea o ocupaţie, deşi încă era în vacanţă; lui însă nu-i plăcea să stea degeaba. În rest, nu făcuse nimic interesant, cu excepţia activităţilor sale obişnuite, adică îşi gătea zilnic, singur, ceea ce poftea el, pentru că nu mai avea restricţii alimentare, îşi făcuse duşul zilnic, dimineaţa şi seara, spălase, curăţase, reparase câte ceva, pe ici, pe colo, pe unde i se părea lui necesar, adăugase sau modificase câte ceva; în general, întreţinea nava în condiţii cât mai bune. Cât despre uniforma pe care o purtase în tot timpul săptămânii de „distracţie”, o spălase, era curată acum, dar n-o mai purta, deci o lăsase printre lucrurile vechi pe care nu le mai folosea; îi desprinsese însă cu mare grijă cele şase mici buline aurii de pe rever, pentru că erau cele pe care i le prinsese Lia, desprinse de la două dintre uniformele ei vechi, pe care ea nu le mai folosea. Le luă şi le aşeză cât mai bine, în cutiuţa lui, cea în care păstra lucrurile sale personale cele mai dragi pentru el, să le păstreze acolo, alături de lănţişorul dăruit de mama lui, păpuşica pe care o găsise în urmă cu 10 ani şi alte asemenea lucruşoare...
În timpul liber care îi rămânea, asculta muzică sau o compunea chiar el, citea, dacă avea chef, privea vreun film, picta, scria poezii, sau ce-i trecea lui prin minte. Nu trecea însă secundă în care să nu se gândească la frumoasa lui colegă, Lia, nu şi-o putea scoate din minte, iar asta nu era deloc liniştitor; nici în somn nu scăpa de imeginea ei. Gândul îi zbura mereu la ea şi la clipa în care îi va spune, în sfârşit, tot ceea ce simţea pentru ea, clipă pe care o pregătise de mult în gândul lui, în fel şi chip, însă nu reuşise încă să-l transpună în realitate; îi era teamă de un refuz din partea ei, un refuz categotic, pe care el nu l-ar putea suporta. Însă era decis ca, oricât l-ar fi refuzat, să nu cedeze, să nu se dea bătut cu una, cu două; ar fi continuat să lupte pentru ea, doar-doar va reuşi până la urmă s-o cucerească de partea lui – avea el metodele lui, bine puse la punct...
Prin urmare, cum începu cea de-a patra săptămână de vacanţă, ultima, luni, 08 octombrie 2091, de dimineaţă, comandantul misiunii se pregăti să meargă în oraş, s-o caute pe colega lui, domnişoara consilier. Se trezise foarte devreme în ziua aceea; nici nu se luminase încă pe Proxima... Se trezise cu gândul că în sfârşit îşi va revedea colega, gând care-l măcina, nu-i dădea pace...
După duşul de dimineaţă, se bărbieri proaspăt, se pieptenă, se aranjă, ca de obicei, cât mai bine, pe placul lui, apoi se îmbrăcă; de data asta însă, pentru prima oară de când se afla pe Proxima, renunţă la uniforma lui albastră şi scoase un costum lejer, elegant, nu foarte gros, pentru că pe Proxima era mereu la fel, nu foarte cald, însă nici frig şi nu bătea niciodată vântul. Costumul, modern, era de o culoare plăcută; alese o cămaşă albă, căreia nu-i încheie nasturii până sus, la gât, deci nici gând de cravată. Bineînţeles, înainte de a le îmbrăca, le călcă personal, să nu cumva să fie şifonate, pentru că stătuseră prea mult timp nefolosite, apoi se parfumă discret şi se privi în oglindă, zâmbind mulţumit de aspectul şi ţinuta lui, fiindcă i se părea că arată destul de bine şi într-adevăr, afurisitul, arăta foarte bine; chipeşul Don Juan... El era deci gata, dar nu putea încă să plece; era prea devreme. Aşa că se mai învârti prin navă, până pe la ora 9.00, când plecă, în sfârşit, considerând că ar fi o oră potrivită. Nici pantofii pe care-i încălţase nu erau cei de la uniformă, ci alţii, bineînţeles, la fel de îngrijiţi, ca toate lucrurile lui.
Merse grăbit, fără a admira nimic în jurul său; cunoştea deja acum totul pe de rost... Mergea repede, fiind sigur că în momentul în care va ajunge în camera colegei sale, va arăta la fel de bine ca în momentul în care părăsise nava; nu va ajunge prăfuit, stropit, pătat, sau cine ştie cum altfel, deci, nu-i era teamă că ţinuta sa elegantă va fi deranjată în vreun fel. Ajunse în scurt timp în apropierea camerei colegei sale şi ciocăni discret la uşă de vreo câteva ori, aşteptând să i se răspundă; nu intră direct, neanunţat, deşi ar fi putut. Dar cum răspunsul întârzia, nu mai avu răbdare să aştepte permisiunea, ci îndrăzni să intre. Uşa se închise în urma lui. Privi de jur împrejur; camera era goală, nici urmă de cele două fete, ocupantele camerei... Le strigă de câteva ori, dar nici una nu-i răspunse. Mai încercă în stânga, în dreapta, repetă de câteva ori „E cineva aici?”, dar rezultatul fu acelaşi, adică nu primi nici un răspuns.
După ce constată că nu era nimeni în cameră, nu se retrase, ci se uită atent prin încăpere, începând să caute cu grijă, fără a deranja nimic, doar-doar o găsi el jurnalul Liei. Cercetă atent cu privirea sa cea ageră întreaga încăpere, cotrobăind doar acolo unde i se părea lui a fi necesar, fără a face dezordine, aşezând cu grijă fiecare lucruşor la locul lui, de unde-l luase, în aşa fel încât să nu se observe deloc că ar fi umblat cineva vreodată pe acolo. Umblă uşor, delicat, fără a face zgomot sau deranj, dar nu găsi nimic care să semene a jurnal, ci doar un album cu fotografii, al Liei, pe care-l deschise, să-l cerceteze.
Pe primele pagini zări fotografii color de-ale colegei sale, la diferite vârste, pe care le privi zâmbind, constatând, aşa cum era de aşteptat, că Lia fusese foarte drăguţă şi când era mică. Urmau apoi fotografii cu membrii familiei ei, cu prieteni şi colegi, începând de la grădiniţă, apoi la şcoală, iar pe la mijlocul albumului, găsi, în sfârşit şi ceva cunoscut lui, anume fotografiile colegilor săi, membrii ai echipajului, de la fiecare în parte, inclusiv de la Alex şi Nis; mai puţin de la el... Era, bineînţeles şi o fotografie mare, cu ei toţi, strânşi laolaltă, în grup, înainte de a pleca în misiune, deci încă pe Terra, în faţa navei albastre „Pacifis”; în această fotografie, evident, apărea şi el, la mijloc, înconjurat de colegi. De fapt, erau mai multe fotografii în grup; doar în acestea apărea şi el. De la ceilalţi colegi avea fotografii în care erau doar ei... Desigur, în unele fotografii în grup, mai apăreau şi alte persoane (domnul director Traian Simionescu, domnul profesor-instructor Eugen Manea, părinţii membrilor echipajului – iar aici se aflau chiar şi Iulian şi Diana Enka, ba chiar şi body-guarzii). Dintre foştii colegi ai Liei, Lucian o recunoscu doar pe domnişoara psiholog Dora Bercea, cea pe care Lia o adusese de câteva ori în vizită la bordul navei, înainte de lansare.
Mai spre sfârşit găsi şi fotografii recente, cu Ly, Nick, sau cu noile cupluri formate (Nick şi Maria, Alex şi Stela, Ly şi Mihai). Pe ultimele pagini erau tot fotografii recente, de pe Proxima, cu ei toţi, sau doar câţiva dintre ei; sporadic, apărea şi el prin unele dintre aceste fotografii, în foarte puţine... Îi atrase atenţia una dintre ele, în care chipul lui era încercuit cu roşu; nu-şi dădea seama de ce. Sub fiecare fotografie, Lia scrisese cu mâna ei numele celor prezenţi în acele fotografii. Privind sub cea cu pricina, observă ce scrisese colega lui, aşteptându-se să găsească şi explicaţia faptului că-i încercuise chipul, însă acolo erau trecute doar numele celorlalţi colegi, iar despre el scria doar „cel încercuit este comandantul nostru, Enka Lucian.” Oare doar pentru această precizare îi încercuise ea chipul cu roşu? Şi doar atât însemna el pentru ea; comandantul misiunii?! Nu ştia el, pentru că nu avea de unde, însă dacă ar fi întors acea fotografie, de pe dosul ei ar fi aflat cu totul altceva, fiindcă pe acea parte era scris: „Cel încercuit de mine, comandantul nostru, E.L., este cel de care m-am îndrăgostit nebuneşte, de mult timp, fără să vreau; uff...” Dar cum el habar n-avea că ar fi ceva notat pe dosul ei, nu întoarse fotografia, nici nu încercă măcar, nu întoarse nici una... Ah, de-ar fi căzut acea fotografie din album, să fie nevoit s-o ridice de pe jos, poate ar fi observat scurtul text de pe dosul ei, aşa însă...
Privi mai departe, până se termină albumul. Mai zări câteva fotografii ale unor localnici, pe care ea îi cunoscuse, printre ele, la loc de frunte, numărându-se mai multe fotografii ale domnului To Kuny; prezenţa acestora îl nedumeri. De ce să-i fi dat oare domnul Kuny atât de multe fotografii de-ale dânsului Liei?! Desigur, era conducătorul Proximei, dar parcă acest amănunt nu explica prezenţa atâtor fotografii cu dânsul în albumul Liei. Însă, tot pe dosul lor era prezentă explicaţia acestor fotografii, fiindcă Lia scrisese „To Kuny – alias Victor Preda, tatăl meu” , sau, pur şi simplu „tati”, „tăticul meu”, „tata”, „tati meu scump”, „tati meu cel drag” şi alte asemenea cuvinte pe care ea le scrisese acolo, însă el nu întorsese nici o fotografie şi nici nu căzuse vreuna din album, ca el să observe că pe dosul lor scria cu totul altceva decât ceea ce era notat sub ele...
Dintre fotografiile cu localnici, uimit, Lucian îi recunoscu pe Sid şi Sonya Kelso, domnul Ned şi doamna Cora Kelso, Dick Torn, Sim Ox, Tim Kent, Rick Smart, Fini Lork, Vick Dorn, doamna Sy Tara de la spaţioport şi alţi câţiva, fete sau băieţi, sub a căror fotografii, Lia trecuse cu grijă numele fiecăruia. Erau câte unii pe care Lucian nici măcar nu-i cunoştea şi nici nu-i întâlnise vreeodată... Deci colega lui nu-şi pierduse timpul degeaba, colecţionase deja o grămadă de fotografii ale unor locuitori ai Proximei, ca să le aibă ca amintire, la întoarcerea pe Terra; văzându-i pe toţi aceştia, Lucian nu se mai miră deloc de prezenţa fotografiilor domnului To Kuny, ci doar de absenţa unora în care să apară doar el, singur, aşa cum ea avea de la toţi ceilalţi. De ce oare Lia nu-i ceruse niciodată şi lui o fotografie personală, în care să apară doar el, singur, aşa cum le ceruse celorlalţi? Desigur, n-ar fi refuzat-o, i-ar fi dat...
Hmm; şi... Culmea! El nu făcuse deloc fotografii pe Proxima, nici cu localnici, nici singur, de nici un fel... Ce neglijenţă din partea lui! Deci, în mod clar, în următoarele luni va trebui să aibă grijă şi de albumul lui de fotografii, să-l umple cu poze de pe Proxima, cu localnici, singuri sau împreună cu el, să îndrepte această neglijenţă. După ce termină de privit întreg albumul, îl puse cu grijă la locul lui; se căută prin buzunare, poate găsea pe acolo pe undeva rătăcită vreo fotografie de-a lui, pe care s-o pună în album colegei sale. Din nefericire însă, nu găsi nici una. Poate dacă avea uniforma, ar fi găsit şi vreo fotografie prin buzunare, însă în costumul acela pe care-l îmbrăcase, ce să fi căutat o fotografie de-a lui?! Acest lucru nu constituia cine ştie ce mare pagubă, doar avea el în navă, printre lucrurile sale, destule fotografii personale. Va alege una dintre ele, pe care o va lua la el, iar cu prima ocazie care se va ivi, va pune acea fotografie în albumul Liei, fără ca ea să-l observe. Deocamdată însă, nu avea de unde să ia o asemenea fotografie. Lăsă, deci, albumul şi se uită atent prin cameră.
Găsi câteva cărţi, pe care le răsfoi cu grijă, iar după ce le studie puţin, le aşeză la loc, în aceeaşi ordine. Constată că-i aparţineau colegei de cameră a Liei, deci, nu-l interesau în mod deosebit. Nu-şi dădea seama unde ar putea ţine Lia jurnalul ei personal, în care-şi nota zilnic gândurile; era însă sigur că trebuie să fie pus pe undeva, prin apropiere, în acea cameră, însă nu la vedere, ci, pare-se, foarte bine ascuns.
Pe o foiţă dintr-un carneţel, care-i aparţinea Liei, zări întâmplător scris „Ly Kuny – Lucia”. Citi câteva rânduri din ce mai era scris pe acea foiţă, însă nu i se păru nimic neobişnuit. Totuşi, nu înţelegea ce căuta acolo acel „Lucia”. Până la urmă, îşi închipui că trebuia să fie numele lui, Lucian, însă, din neglijenţă, colega lui omisese „n”-ul final. Ce sens avea oare ca Lia să treacă numele lui alături de cel al domnişoarei Ly Kuny, ba încă unit cu o liniuţă?! Ar fi înţeles dacă după acea liniuţă ar fi urmat numele campionului, Mihai, sau poate a lui Nick, însă aşa era foarte ciudat... Evident, nu ştia că Lucia era de fapt numele domnişoarei Ly, deci nu era scris greşit, nu-i lipsea nici un „n” final, era corect, fiindcă Lucia era numele de pe Terra al frumoasei Ly Kuny. Însă el nu căută o altă explicaţie pentru această mică greşeală, după cum o consideră.
Cercetă în continuare încăperea, dar nu găsi nimic altceva care să-i atragă atenţia, decât o uşă, care nu era cea de la intrare, nici cea care făcea legătura cu fosta cameră a lui Nick, ocupată acum de Mihăiţă campionul, ci o altă uşă, despre care el nu ştia nimic, deşi mai intrase de câteva ori în camera colegei sale. Desigur, remarcase prezenţa acelei uşi, însă nu încercase niciodată s-o deschidă. De data aceasta, curios să afle ce anume se află în spatele acelei uşi, se hotărî să o deschidă şi să treacă dincolo de ea; poate că va găsi cumva acolo jurnalul pe care-l căuta, poate că Lia-şi ţinea acolo alte câteva lucruri de-ale ei, printre care şi jurnalul personal. Cine ştie?! Hotărî să încerce. Însă cum era binecrescut, nu intră direct, neanunţat, ci mai întâi ciocăni de vreo câteva ori, poate că de data aceasta îi va răspunde cineva, dacă era cumva vreuna dintre cele două ocupante ale acelei camere dincolo de misterioasa uşă.
- Alo... Hei... Lia... Ly... Sunteţi acolo? E cineva? spuse el, fără a striga prea tare, pentru a respecta regula de bază a planetei pe care se afla, liniştea.
Dar nici de data aceasta nu primi nici un răspuns, aşa că nu mai întârzie; intră... Însă de cum ajunse în partea cealaltă, rămase pironit locului, ca o statuie, amuţind complet. I se tăie până şi respiraţia şi rămase cu privirea fixată asupra celei ce se afla în acea încăpere, care era un fel de baie, după cum o putu el clasifica în termeni cunoscuţi lui, iar acolo, în cada cu o formă foarte ciudată, originală, se afla chiar colega lui, care se îmbăia nestingherită.
Apa, cu foarte multă spumă pe deasupra, îi acoperea întreg trupul, până sub bărbie, aşa că el nu putea zări nimic nepermis, însă chiar şi aşa, doar simpla ei prezenţă, numai faptul că o zărea acolo, îmbăindu-se, îi provoca o stranie senzaţie de nelinişte.
Ea nu-l zărise, fiindcă nu privea spre uşă; de altfel, ţinea ochii închişi, în timp ce fredona veselă o melodie (pare-se una dintre cele ascultate în navă zilele trecute, compusă de el, pe care ea o reţinuse). Preţ de câteva clipe, Lucian rămase acolo, blocat, fără a schiţa nici un gest, fără a face nici un pas, fără a scoate nici un sunet, însă îşi reveni în curând, înainte ca ea să-l fi zărit şi deşi încă se afla sub influenţa acelei imagini provocatoare, care-l fascinase, îşi luă inima-n dinţi şi rosti zâmbind:
- Ai fi putut să faci mai puţină spumă acolo, ca să fi văzut şi eu ceva interesant...
Surprinsă, cum îi auzi glasul, ea-şi întoarse brusc capul spre el, vârându-se în acelaşi timp cât mai mult sub apă, deşi nu era nevoie; oricum, el nu-i putea vedea decât capul, în rest, numai acea mare cantitate de spumă albă care era la suprafaţa apei, de la un cap la altul al frumoasei căzi.
- Poftim?! Cum?! strigă ea şi deschise ochii, uşor indignată de prezenţa lui neaşteptată. Luci?! Tu, aici?! Ce cauţi aici?
- Ssst.. Uşurel, o sfătui el, fără a se mişca de la locul lui, aproape de intrare. Mai încet, colega! Nu striga aşa! Ai uitat cumva? Regula de bază a Proximei, liniştea! Nu trebuie s-o încălcăm, îi reaminti el, calm.
- Ce cauţi aici? repetă ea, ceva mai şoptit, liniştindu-se; până în acel moment fusese agitată, chiar puţin speriată, datorită prezenţei lui.
- Nimic, o asigură el.
- Cum adică, nimic?! Ce făceai?
- Te priveam, doar... afirmă el.
- Mă priveai? Doar?!
- Da, aprobă el scurt. Şi pot spune că ceea ce văd îmi face o deosebită plăcere.
- De când eşti aici?
- Nu de mult, nu-ţi face griji. Doar ce am intrat.
- Atunci, ieşi! N-ai ce căuta aici!
- Sigur, afirmă el zâmbitor, însă nu făcu nici un pas spre ieşire sau vreun alt gest care să semnifice că ar intenţiona să plece.
- Acum! Imediat! preciză ea poruncitor. Ce mai aştepţi?!
- Nu încă... Nu mă grăbesc, specifică el, dovedindu-se din nou neascultător, încăpăţânat.
- Luci, nu mă enerva! Ieşi! îi ordonă ea.
- După tine, te rog... murmură el surâzător.
- Dacă n-ai să pleci chiar acum, am să te stropesc, îl avertiză ea cu seriozitate.
- N-o să îndrăzneşti!
- Ba bine că nu, zise ea, scoţând mâna dreaptă din apă, cu care luă puţină spumă de deasupra, pe care o aruncă spre el, nimerindu-l în câteva locuri, pe pantalon şi pe haină.
- Ce faci? întrebă el, privind micile pete de spumă care se topeau pe costumul său, scuturându-le uşor, grijuliu. E un costum nou. Acum l-am îmbrăcat prima oară.
- Cu atât mai rău pentru tine! În cazul ăsta pleacă, dacă nu vrei să te ud de tot...
- N-ai să faci asta, păru el a nu-i da crezare.
- Ba sigur că da. De ce nu? Uite, am cu ce, spuse ea şi scoase din apă duşul pornit, pe care-l îndreptă spre el pentru puţin timp, nimerindu-l din nou, deşi el se ferise de jetul de apă care se năpustise în direcţia lui.
- Hei, încetează! îi ceru el, privindu-şi pantalonii stropiţi.
- Atunci, pleacă! îi impuse ea.
- N-am să plec încă, se încăpăţână el, iar Lia vru să scoată din nou duşul din apă. Şi nu te-aş sfătui să faci iar asta! o opri el grăbit, înainte ca ea să apuce să-l stropească încă o dată.
- De ce nu? se interesă ea, ţinând duşul de mână pregătit în direcţia lui, însă nu-l scoase încă. Aş putea să te fac fleaşcă, din cap până-n picioare, se amuză ea.
- Ai putea, dar n-ai să faci aşa ceva, pentru că, în cazul acesta, aş intra în cadă, în apă, lângă tine, aşa cum sunt, îmbrăcat şi încălţat, doar n-aş mai avea nimic de pierdut, de moment ce oricum voi fi ud fleaşcă.
- Blufezi... N-ai să faci aşa ceva, nu-l crezu ea de data aceasta, însă lăsă duşul jos, în apă, fără a mai încerca să-l stropească.
- Pune-mă la încercare! o îndemnă el. Rişti?!
- Prefer să nu, cedă ea, lăsând definitiv duşul din mână. Cunoscându-te pe tine, cred că ai fi în stare, deci, e mai bine să las lucrurile aşa cum sunt. Dar te rog, pleacă! Ieşi!
- De ce? De ce vrei să plec? se interesă el. Nu mai ai încredere în mine?! Îţi este iarăşi teamă de mine?! Crezi din nou că ţi-aş putea face ceva rău?
- Nu, bineînţeles. Dar nu cred că ar fi indicat să rămâi.
- Ai dreptate, o aprobă el, intenţionând cu adevărat să părăsească încăperea. Nici nu este indicat. Aşa că linişteşte-te! Plec chiar acum.
- Luci... îl opri ea, când el se apropiase de uşă. Stai!
- Da?! se întoarse el spre ea surprins, nedumerit. Ce este?!
Era pentru a doua oară când ea-l oprea, determinându-l să se întoarcă din drum.
- Mai rămâi puţin, te rog, auzi el glasul ei; o privi din ce în ce mai nedumerit.
- Cum?! Nu înţeleg... Ce-mi ceri?! Să rămân totuşi? Parcă spuneai că nu-i indicat să rămân, iar eu am fost de acord, îi aminti el.
- Ştiu ce am spus, dar vreau să-ţi arăt că nu-mi este deloc teamă de tine, că am încredere în tine. Sunt sigură că nu există nici un pericol dacă ai să rămâi aici puţin.
- Sigur, nici unul... Poate, decât acela ca Ly să apară neanunţată, să ne surprindă aici, împreună şi cine ştie ce-o să-şi închipuie, presupuse el.
- Hmm, ai dreptate. Nu m-am gândit la asta. Dar uite că-mi asum şi acest risc.
- Chiar aşa?! De ce? Sincer, nu înţeleg...
- Pentru că aşa vreau eu. Pricepi?
- Nu... Totuşi, pot afla de ce mi-ai cerut să rămân?
- Pentru că vreau să te rog să mă ajuţi să-mi spăl părul.
- Ah, da?! Cum?! se miră el. Ăăă... Ce să... Eu?! Să te ajut?! Părul tău... Adică... Pe cap?
- Da, desigur. Să-mi speli părul, cu şampon, specifică ea.
- Eu?! Eu, să... Să-ţi spăl părul?! Cu şampon? Eu?!
- Da, tu! Ai auzit bine. Ce tot repeţi?
- Ah... Eh... Păi... Hmm... Nu ştiu ce să zic, se bâlbâi el, uşor încurcat.
- Nu spune nimic! Doar spală-mă! îl îndemnă ea.
- Nu ştiu dacă mă pricep. N-am mai spălat niciodată părul altcuiva, doar pe al meu, iar al meu e foarte scurt, nu aşa, lung, ca al tău...
- Nu-i nimic. Vei avea acum ocazia să speli pentru prima oară pe altcineva pe cap, pentru că există întotdeauna un început, pentru orice; chiar şi pentru asta.
- Eşti sigură că vrei să fac asta? păru el neîncrezător, neîndrăznind să se apropie de ea.
- Da, întări ea. De ce nu?
- Bine, acceptă el uimit. Dacă insişti, o să-ţi fac pe plac. Aşteaptă puţin, să-mi dau jos haina, să n-o ud prea rău.
- Sigur, aştept, păru ea hotărâtă.
Lucian nu mai zise nimic; îşi dădu jos haina, aşezând-o cu grijă, într-un loc cât mai îndepărtat de cadă, pentru a nu o stropi şi îşi ridică mânecile de la cămaşă, în acelaşi scop, să nu se ude.
- Aşa... Acum m-am pregătit, o anunţă el.
- Foarte bine. Aici e duşul, iar aici ai şampon, îi indică ea.
- Ăăă... Ah, păi... Dă-mi duşul, te rog, îi ceru el, iar ea scoase mâna, cu duşul.
- Ai grijă să-l uzi bine, peste tot, îl atenţionă ea.
- Voi încerca, spuse el, stropindu-i părul. Părul tău e, într-adevăr, foarte lung.
- Tocmai de aceea ţi-am cerut să mă ajuţi. E greu de spălat. M-am săturat să-l tot frec mereu. E obositor...
- Păi... Trebuie îngrijit. Acum dă-mi şamponul, te rog, îi ceru el, iar ea îi înmână bidonul, în timp ce el îi înapoie duşul. Întotdeauna ai avut părul lung? se interesă el, în timp ce turna şampon.
- Da. Aproape întotdeauna... Bine, nu chiar aşa de lung, cum îl am acum, dar tot lung l-am avut, răspunse ea; adăugă: Să-l speli bine, peste tot, te rog...
- Sigur. Şi cred că ar fi indicat să închizi ochii, ca să nu-ţi intre şampon în ei, să te usture, o sfătui el.
- Lasă, o să am eu grijă. Oricum, n-ar fi foarte grav... Dar tu ce faci acolo? Nu ştii să speli un om pe cap? Aşa speli tu părul? păru ea nemulţumită.
- De ce? se miră el.
- Păi, trebuie să-l freci ca lumea; nu-l mângâia, altfel o să rămână tot nespălat, îi ceru ea.
- Bine, o aprobă el, începând să-i frece părul „ca lumea”, după cum îi ceruse ea. Aşa e bine?
- Da, mult mai bine, fu ea mulţumită de data asta.
- Ai un păr foarte frumos, aprecie el, în timp ce continua să-l frece, cât mai bine; după un timp, zise: Cred că-i suficient. Dă-mi duşul, să-l limpezesc.
Ea scoase duşul şi i-l înmână lui, iar el îi limpezi părul de şampon.
- Mai dau o dată sau e de ajuns? se interesă el.
- Mai dă o dată cu şampon, ca să se spele mai bine, pentru că-i atât de lung...
- Bine, încă o dată, acceptă el, de altfel, încântat de idee.
O mai spălă deci, încă o dată, după care îi limpezi părul, bine de tot.
- Gata. Acum chiar că-i de ajuns, zise ea. Ai grijă să nu rămână spumă prin păr.
- Sigur... Cred că nu mai e nevoie să dau încă o dată cu şampon, presupuse el.
- Nu, nu mai e, aprobă ea, iar el îi înapoie duşul.
- Atunci, presupun că am terminat deja. Eşti mulţumită?
- Destul; te-ai descurcat binişor, pentru un începător.
- Grozav! Atunci, am să ies. Te aştept dincolo, în camera ta, o anunţă el, pornind spre ieşire.
- Stai! îl opri ea din nou. Nu pleca! Mai rămâi puţin!
- Poftim?! Să mai rămân?! se miră el, întorcându-se iarăşi spre ea, fiindcă se pregătise de plecare; era gata să-şi lase mânecile în jos şi să-şi ia haina pe el.
- Nu te echipa încă, zise ea.
- De ce? întrebă el.
- Pentru că... Dacă tot eşti aici, te rog, spală-mă pe spate... Mie mi-e prea greu să ajung în acea zonă a corpului.
- Ăăă... Eu?! Eu... Să... Adică... Să... Să te spăl, pe spate?
- Da. De ce tot repeţi ce spun eu? Ce-ai, eşti papagal? Crezi că nu te-ai descurca? Doar nu-i mare lucru ceea ce-ţi cer. Pentru tine nu-i greu, cum îmi e mie.
- Ştiu, dar... ezită el.
- Nici un „dar”! Doar spală-mă! zise ea, autoritară.
- Bine, acceptă el, privind-o şi mai nedumerit. Dacă aşa vrei tu...
Se apropie din nou de ea, nehotărât şi nu foarte îndrăzneţ; parcă se înmuiase de tot, părea acum un copilaş timid. Ea se aşeză într-o poziţie din care îi rămânea descoperit doar spatele, în întregime; nimic altceva. Tăcut, el privi emoţionat spatele ei gol, luă buretele şi săpunul şi o spălă, cum îi ceruse ea, apoi o limpezi, după care, tot la cererea ei, repetă întreaga operaţiune. De câte ori îi atingea involuntar pielea fină a spatelui ei, simţea cum un fior îl cuprindea în întregime, treptat-treptat.
- Acum e gata, o anunţă el timid, şoptit. Sau mai doreşti şi altceva?
- Nu, mulţumesc. Ai fost foarte amabil.
- Păi... Da... Plec. Te aştept dincolo, spuse el grăbit şi se repezi spre ieşire, împiedicându-se de un covoraş întins pe jos, care se udase puţin. Pardon, zise el şi dădu să plece.
- Luci, haina ta... îi aminti ea zâmbind, fiindcă, în graba lui, uitase de haină.
- Ah, da; scuze... murmură el.
Luă haina în mână şi ieşi grăbit, părând a fi împleticit, nesigur pe el şi stângaci.
„Ce distrat...” se gândi Lia, zâmbind.
Ajungând în cameră, Lucian se lipi cu spatele de perete, răsuflând uşurat, de parcă cine ştie la ce munci grele fusese supus... De abia după câteva clipe îşi aranjă mânecile la loc, apoi îmbrăcă haina şi se aşeză pe un fotoliu apropiat, lăsându-se să cadă moale, în aşteptarea colegei sale, care nu întârzie prea mult. Apăru îmbrăcată într-un halat de baie lung până la glezne, de culoare bleu, strâns pe trupu-i delicat, acoperind-o complet, în întregime.
- Am terminat, spuse ea. Sper că nu m-ai aşteptat prea mult.
- Nu foarte mult, o asigură el, ridicându-se de pe fotoliu.
Ea îşi desfăcu părul; îl avusese strâns într-un prosop.
- De ce n-ai ciocănit la uşă, înainte de a intra la baie? îi reproşă ea.
- Spre corecta ta informare, domnişoară psiholog, află că am ciocănit la uşă, ba încă nu o singură dată, chiar de mai multe ori. Să ştii, am cei şapte ani de acasă. Am şi strigat, aşteptând un răspuns.
- Ciudat; eu n-am auzit nimic, afirmă ea.
- Nu-i vina mea. Din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Probabil că n-ai auzit nimic, din cauză că nici n-am ciocănit, nici n-am strigat prea tare, doar suntem în „Oraşul liniştii”, pe planeta liniştii, deci, nu puteam face gălăgie.
- Înţeleg, acceptă ea explicaţia lui, apoi, pe neaşteptate, întorcându-se spre el, formulă o nouă cerinţă: Ai vrea să mă ajuţi să-mi usuc părul?
- Ah, păi... Da, bine. De ce nu? spuse el şi se apropie de ea, luând uscătorul şi pieptenul.
Îi pieptănă uşor părul lung, în timp ce i-l şi usca.
- Totuşi, de ce-ai intrat acolo? reluă ea ideea.
- Din curiozitate, cred. Nu ştiam ce-i acolo, doream să aflu. Iar dacă nu mi-a răspuns nimeni, am intrat.
- Pricep; nu şi de ce-ai venit astăzi aici, replică Lia, astfel solicitându-i indirect o explicaţie.
- Păi, am venit să te caut; aşa a rămas vorba, să luăm o pauză de 4-5 zile, apoi să te caut. Vezi bine, am lăsat să treacă o săptămână întreagă, nu doar patru sau cinci zile.
- Aha, o săptămână... murmură ea. Ce-ai făcut în acest timp?
- Nimic interesant. Am stat şi m-am plictisit.
- Hmm... Ce s-a întâmplat cu uniforma ta?
- Uniforma?! Dă-o-ncolo! Am renunţat la ea, măcar pentru câteva zile, cât încă mai e vacanţă; am dreptul la o mică schimbare. M-am săturat de aceeaşi uniformă albastră mereu. De ce? Nu-ţi place costumul meu?
- Ba, îmi place, afirmă ea. E drăguţ.
- Atunci, de ce m-ai stropit? L-ai udat!
- Sper că nu te-ai supărat pentru asta; am glumit doar... Nu-ţi face griji; e doar apă, nimic altceva. Se va usca şi nu vor rămâne pete, îl asigură ea.
- Sper... Gata! Părul tău e uscat şi descurcat. Şi nici nu-i nevoie să-l strângi; îl poţi lăsa aşa, îi sugeră el, punând pieptenul şi uscătorul la locurile lor. Ce zici, mergem prin oraş? Te invit la o mică plimbare.
- Păi... Nici eu nu sunt obligată să îmbrac uniforma?
- Nu. Te poţi îmbrăca oricum doreşti, o asigură el.
- Bine. Mă schimb... Aşteaptă-mă aici, te rog.
- Nu te-aş putea ajuta şi acum?! Doar ce m-am învăţat, zâmbi el.
- Nu prea cred, se împotrivi ea.
- Ai dreptate, nu se cuvine. Atunci te aştept, dar să nu dureze prea mult.
- Nu voi întârzia, promise ea.
Lia se retrase, pentru a se îmbrăca, iar el rămase s-o aştepte. Însă până ca ea să revină, intră Ly, care-l privi uimită, zărindu-l fără uniformă; aproape să nu-l recunoască.
- Bună, frumoaso, o salută el, explicând: O aşteptam pe colega ta de cameră, să se schimbe. Dar cum ştiu că încă eşti supărată pe mine şi nu poţi suporta prezenţa mea aici, am să ies s-o aştept afară, înainte de a ieşi tu. Te-aş ruga doar să-i spui că sunt acolo, afară, să nu creadă că aş fi plecat fără ea, spuse Lucian, pregătindu-se să părăsească încăperea.
- Nu... E-n ordine. Poţi rămâne aici s-o aştepţi, îl asigură Ly. Nu-ţi face griji inutile, n-am să ies. De fapt, venisem doar să-mi iau ceva de aici, apoi oricum plecam; mă aşteaptă Mihai, spuse Ly, evitând să-l privească. Unde spuneai că ar fi Lia?
- Se îmbracă. Am invitat-o prin oraş.
- Bine, dar... Tu de ce nu eşti în uniformă? remarcă Ly ceva destul de evident.
- Pentru că e vacanţă, zâmbi el. Îi poţi spune şi campionului; se poate îmbrăca oricum doreşte, cu alte haine.
- Am să-i spun.
- Pe unde-i? se interesă Lucian.
- Mă aşteaptă într-un părculeţ din apropiere, răspunse Ly.
- Ah; deci, mi-a urmat sfatul.
- Sfatul tău?! se miră Ly.
- Da... I-am spus ceva; se pare că mi-a dat ascultare, doar a renunţat la supercomputer.
- A renunţat, puţin... Scuză-mă! Vreau să vorbesc cu Lia; mă duc până la ea.
- Nu te opresc. Consideră că nici nu exist...
Ly discută cu Lia; când reveni în cameră, avea alt tricou (probabil asta dorea să ia), apoi plecă, Lucian rămânând în aşteptarea Liei, care ieşi şi ea, îmbrăcată în blugi şi o bluzică albă. Era încălţată în adidaşi, comozi. Îşi lăsase părul desfăcut; Lucian o admiră intens.
- Sunt gata. Sper că nu m-ai aşteptat prea mult.
- Nu foarte mult. A fost Ly mai înainte...
- Ştiu. Am vorbit cu ea. Şi i-am împrumutat un tricou de-al meu.
- Ah, al tău era tricoul acela?
- Da. Mi l-a cerut şi i l-am dat. Nu-i prima oară când împrumută haine de la mine.
- Înţeleg... Şi tu ai împrumutat haine de la ea?
- Nu încă. Dar poate o să-i cer şi eu, în curând.
- Şi acum de ce nu te-ai îmbrăcat cu o rochie?
- Aşa nu-ţi place?
- Ba da; n-aş putea zice că nu. Arăţi foarte bine, aprecie el.
- Ştiu că nu mă potrivesc cu costumaţia ta, dar n-am nici o rochie aici, nu le-am luat din navă, le-am lăsat pe toate acolo.
- Dacă vrei, putem trece prin navă, să te schimbi, sau să mă schimb eu, ca să ne potrivim, propuse el.
- Nu, se împotrivi ea. E bine şi aşa. De altfel, prefer pantalonii, de orice fel, lungi sau scurţi.
- De ce? se interesă el.
- Mi se par lejeri, comozi, interesanţi, sau poate doar mai practici. Oricum ar fi, îi prefer; mi se potrivesc, mă caracterizează. Deci, îmi convine şi uniforma. Mă bucur că nouă, fetelor, nu ni s-a impus să purtăm fuste la uniformă; nu mi-ar fi convenit.
- Hmm... Eşti deci un pic băieţoasă, în privinţa asta?
- Nu. De ce? Nu-ţi plac fetele cu pantaloni?
- Ba da. Mie-mi plac fetele, în general, indiferent cum ar fi ele îmbrăcate, recunoscu el cu nonşalanţă, iar Liei nu-i convenea deloc această afirmaţie a lui; el zâmbi, observând reacţia ei şi adăugă, cu inocenţă în glas: Păi, sunt un mare Don Juan, nu?!
- Să mergem! propuse ea, încheind discuţia, care o indispunea.
- După tine, frumoasă domnişoară cu pantaloni, spuse el galant, făcându-i loc să treacă.
Lia îi atribui o privire albastră deloc binevoitoare, dar nu spuse nimic.
Ieşiră, se plimbară prin oraş, pe alei, prin parcuri, trecură prin câteva restaurante, încercând să se distreze, fără a face gălăgie. N-aveau încotro; liniştea trebuia respectată!
Seara, Lucian o conduse până-n apropierea camerei ei, unde se despărţiră; îi sărută mâna cu eleganţă, fără a îndrăzni s-o îmbrăţişeze sau s-o sărute, deşi pe ea n-ar fi deranjat-o acest lucru. Înainte de a se retrage spre „Pacifis”, îi spuse că o va căuta şi ziua următoare; Lia nu protestă, acceptă de îndată, ideea părându-i-se cel puţin interesantă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!