poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-26  |     | 



*116. Încăpăţânata Ly.

Zorii zilei îl găsiră pe Lucian treaz, gata echipat, aranjat, pus la punct, pregătit până la cel mai mic detaliu pentru a începe noua zi, duminică, 30 septembrie 2091, zi în care va putea ieşi din nou din navă. Era o zi obişnuită, la fel ca toate celelalte pe Proxima; nici o schimbare nu survenise în aspectul climatic al ciudatei planete. Totul era alb, atmosfera era la fel de densă, ca un abur, temperatura era aceeşi, ca în toate celelalte zile; nimic nu era schimbat.
Lucian stătea pe puntea principală, aşteptând ca şi Lia, colega lui, să se trezească. Cum ea întârzia, el se apucă numaidecât să pregătească o gustare, încă de regim, pentru micul-dejun. Bineînţeles că termină în scurt timp, iar când se trezi Lia, găsi totul gata pregătit şi aranjat pe masă. Serviră deci împreună masa de dimineaţă, cu o cafeluţă caldă, apoi se pregătiră de plecare, Lucian fiind nerăbdător să sosească ora 12.00, să iasă din navă, să mai ia o gură de aer curat. Lăsară deci nava în grija celor doi roboţi, iar ei ieşiră la plimbare. Ce mult se bucură Lucian când revăzu aspectul alb, monoton, neschimbat al planetei, când regăsi acel imens pustiu alb şi luă contact cu prospeţimea atmosferei, veşnic curată a Proximei. Respiră adânc, savurând cu nesaţ aerul, bucurându-se de fiecare particulă de oxigen ce-i „invada” în mod plăcut trupul. Ce bine era să fie din nou afară! Desigur, îşi iubea nava albastră nespus de mult, însă petrecuse destul timp închis doar în interiorul ei; în plus, va mai petrece din nou, pe drumul de întoarcere spre Terra.
Se plimbară tăcuţi, fără o ţintă anume, Lucian nelăsând-o încă să plece spre camera ei din oraşul artificial. Totuşi, intrară şi prin oraş, plimbându-se prin parcuri, pe alei, trecând prin multe locuri, fără a se opri nicăieri. Vorbeau şoptit din când în când, pentru a nu tulbura liniştea ce-i înconjura în mod inevitabil, o linişte adâncă, de nepătruns, absurdă parcă, dar cu care se obişnuiseră; nu li se mai părea aşa de greu să respecte acestă regulă de bază a Proximei, liniştea. Mai târziu reveniră în navă, pentru o mică gustare, încă de regim. Nu întârziară aici, plecară de îndată ce terminaseră de mâncat. Apoi continuară plimbarea, fără a se întâlni cu nimeni cunoscut lor pe traseu, nici dintre localnici, nici dintre colegi, nici măcar cu cineva necunoscut lor. Prin urmare, rămaseră împreună, doar ei doi, până seara, care-i găsi în oraş, încă destul de departe de camera Liei.
- Gata acum, îl anunţă ea. Ajunge, Luci! Am stat destul cu tine. Acum vreau să mă retrag, nu spre navă, ci spre camera mea.
- Bine. Te conduc, decise el.
- Nu-i nevoie; ai mers destul cu mine, se împotrivi ea.
- Ba sigur că-i nevoie! nu cedă el.
Ea nu mai încercă să se împotrivească, ştiind bine că era inutil. Porniră împreună spre camera pe care o împărţeau Ly şi Lia.
- Sper că vei veni din nou în navă mâine de dimineaţă, îşi exprimă el speranţa.
- Nu cred că voi veni, îl refuză ea.
- De ce nu? se interesă el.
- Nu ţi se pare că am stat deja destul de mult în navă?
- Ba da, dar... Asta pentru că am fost... Să zicem, „bolnav”. Când sunt treaz şi sănătos, nu mă poţi vizita? Nu mai merit atenţia ta?
- Nu-i vorba despre asta; aş putea, dar... Nu cred că voi veni.
- Atunci, am să trec eu prin oraş, să te caut.
- Mai bine nu, îl refuză ea din nou.
- Nu înţeleg. De ce nu? Doar eşti partenerul meu.
- Ai dreptate. Partener sau colaborator, însă doar la cercetări, ori acum suntem în vacanţă, deci nu cercetăm nimic; doar tu ai spus aşa.
- Ştiu, n-am uitat ce-am spus. Însă chiar şi în vacanţă ne putem petrece o parte din timp împreună, desigur, nu pentru cercetări.
- Nu, lasă. E mai bine să luăm o scurtă pauză, pentru o vreme. Rămâne să mă cauţi tu, peste vreo 4-5 zile, de preferinţă săptămâna viitoare.
- Cum?! Şi eu ce-o să fac până atunci? O să mă plictisesc singur. Mă obişnuisem cu prezenţa ta în navă.
- Îmi pare rău, dar ai să te descurci tu...
- Poate... Cred că o să-l caut pe Sid începând de mâine.
- Lasă-l pe Sid în pace! Şi tu eşti în vacanţă, ca noi, deci, relaxează-te! Iar pe Sid îl vei căuta când se va sfârşi vacanţa, vei lua atunci legătura cu el, pentru a vă relua activitatea.
- Ai dreptate. În cazul ăsta, nu-mi rămâne decât să studiez rapoartele voastre; n-am altceva de făcut.
- Mai bine lasă şi rapoartele alea la o parte. Odihneşte-te mai mult, relaxează-te, bucură-te cât mai mult de timpul liber rămas din această vacanţă, din care s-au scurs deja două săptămâni, nu foarte plăcute pentru tine, deci profită de restul zilelor rămase din această scurtă vacanţă, pe care chiar tu ne-ai dat-o şi foloseşte într-un mod cât mai plăcut puţinul timp liber rămas din ea.
„Cât mai plăcut... Cu tine ar fi cel mai plăcut mod de a-mi petrece timpul liber...” se gândi el, însă ei îi zise:
- Nu ştiu ce altceva aş putea face.
- Nu-i nevoie să faci nimic, doar e vacanţă!
- Mda... În fine, mă voi descurca totuşi. Poate o voi căuta pe Sonya zilele astea.
- Sonya?! De ce pe ea?! tresări Lia, parcă nu foarte mulţumită de această afirmaţie.
- Nu ştiu sigur dacă o voi căuta; am spus şi eu doar aşa... se corectă el, uimit de reacţia ei.
- Ah, doar aşa... repetă ea, apoi, fiindcă se apropiaseră de locul în care ea şi Ly locuiau, îl anunţă: Păi, cred că am ajuns.
- Am văzut, constată el. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că ai stat cu mine zilele astea, că ai fost atât de amabilă şi ţi-ai pierdut o bună parte din vacanţă pentru mine, deşi nu meritam atenţia ta. Nu ştiu cum să-ţi arăt recunoştinţa mea.
- Nu-i nevoie să-mi arăţi nimic. E suficient că te-ai însănătoşit. Asta mă mulţumeşte destul.
- Atunci, la revedere, colega! Şi... Pe curând. Te voi căuta, deci, săptămâna viitoare, zise el, intenţionând să plece spre „Pacifis”; chiar pornise.
- Luci... îl opri glasul Liei, cerându-i: Mai rămâi puţin, te rog!
- De ce? se opri el mirat, întorcându-se spre ea. Ce s-a întâmplat?
- Hai, intră şi tu puţin! De ce te grăbeşti? Doar ai zis că eşti singur şi te plictiseşti...
- Să intru cu tine?! Nu cred că-i o idee prea bună, protestă el.
- De ce nu? Haide, vino! insistă ea. Poate că e şi Ly cu Mihai înăuntru.
- Hmm... Tocmai de aceea. Cu atât mai mult, că sunt ei doi acolo; ştii ce părere proastă au despre mine acum. N-aş vrea să dau ochii cu ei.
- Mihai a înţeles totul, deci nu văd de ce te-ai feri de ei.
- Mihai – da, dar Ly – deloc. Deci, prefer să mă întorc singur în navă, acum.
- Nu! Dacă-i eviţi tot timpul, nu vei reuşi niciodată s-o convingi pe Ly de nevinovăţia ta; dimpotrivă, îi vei întări convingerea că n-a greşit în privinţa ta, deci că actuala ei părere despre tine ar fi cea corectă. Nu vei reuşi astfel să-i recâştigi încrederea.
- Se poate să ai dreptate, dar... Nu acum. N-am curaj să-i înfrunt. E prea curând...
- Ce tot vorbeşti? Tu nu eşti laş! Aşa că, hai!
- Nu! continuă el s-o refuze, categoric, justificând: N-am să vin; nu din cauza lui Mihai sau a colegei tale de cameră, ci mai mult din cauza ta... Şi ar fi mai bine să nu insişti, pentru că dacă am să vin acum, voi face ceva ce n-o să-ţi placă deloc.
- Nu contează. Nu-mi pasă, declară ea. Haide! Te rog!
El o privi fix, derutat de insitenţele ei, dar n-o mai putu refuza; se apropie de ea, căci se depărtase puţin, iar în momentul în care ajunse în dreptul ei, o cuprinse strâns în braţe şi o sărută cu multă pasiune, doar n-o mai făcuse de foarte multă vreme, deşi ar fi dorit s-o sărute de cum o văzuse, când ea venise să-l caute în navă, după cele şase luni de separare, dar până atunci se abţinuse. Spre surprinderea lui, ea nu-l respinse, nu încercă să-l îndepărteze, nu reacţionă aşa cum s-ar fi aşteptat el, dar nici nu-l cuprinse în braţe; oricum, îl acceptase... Acest lucru era destul de evident, chiar şi pentru ea; îi era de mult dor de îmbrăţişarea lui, de sărutul lui, deşi n-ar fi recunoscut acest lucru pentru nimic în lume; era însă adevărul.
- Vezi... reluă el şoptit, fără a-i da drumul din îmbrăţişare. Te-am avertizat că dacă vei insista, voi face ceva ce n-o să-ţi placă deloc. Exact asta am şi făcut.
- Luci... şopti ea, sfioasă. Eu nu ţi-am reproşat nimic; absolut nimic.
- Nu?! se miră el, apoi îşi dădu seama că aşa era. Ai dreptate, nu mi-ai reproşat...
- Atunci, tu de ce o faci? întrebă Lia.
- Păi... Eh, bine, n-o mai fac nici eu...
Lucian o privi intens, mai surprins decât până în acel moment, fiindcă asta sunase ca o acceptare din partea ei. Ciudat! De ce l-ar accepta tocmai acum, după ce-l văzuse în halul acela de beat; în plus, sărutând-o pe colega ei de cameră, Ly... Observând clar că ea nu-l mai respingea categoric, nu se împotrivea în nici un fel şi nici nu-i amintea de „încălcarea promisiunii”, ca altă dată, o mai sărută de vreo câteva ori, până în momentul în care ea reuşi să se desprindă uşor din braţele lui, privindu-l zâmbitoare, însă nici în acel moment nu-i reproşă nimic, spre surprinderea lui crescândă. Oare să însemne acest lucru începutul unei prietenii strânse între ei doi, a unei relaţii de prietenie, dincolo de aceea „doar de colegialitate”?! Reuşea oare să dărâme, încet, dar sigur, acea barieră solidă ridicată de acea promisiune absurdă a lui, făcută atât ei, cât şi tatălui ei?! Normal că ea se purta astfel şi datorită faptului că, de când observase semnul acela de la braţul lui stâng, se gândea mereu la el ca fiind cel căruia îi datora atât de mult, mai ales după ce auzise declaraţiile lui Alex şi Nis...
- Lia, eu... începu el o idee, pe care însă n-o continuă; ar fi urmat, firesc, „te iubesc”, dar se oprise, nefiind sigur dacă ar fi potrivită o astfel de declaraţie în acel moment, la atât de puţin timp după toate prostiile pe care le făcuse...
- Haide! Să intrăm, spuse ea scurt, simplu, continuând să-i zâmbească fermecător, într-un mod ce o făcea să pară de-a dreptul provocatoare, invitându-l înăuntru, iar el se trezi fără voia lui că o urmează fără să şovăie, fără a se împotrivi, deşi chiar n-ar fi dorit să intre.
O urmă totuşi, contrar voinţei lui. În cameră erau într-adevăr Ly şi Mihai, cum ar fi fost de aşteptat, îmbrăţişaţi, sărutându-se şi ei. Campionul ţinea deci cont de sfatul comandantului; exersa, cu Ly, iubita lui... Tresăriră amândoi când îi zăriră pe Lia şi Lucian. Îşi aranjară ţinuta, îndreptându-şi poziţia.
- Salut, campionule, zâmbi Lucian. Scuze de deranj, dar... Puteţi continua, vă rog. Prefăceţi-vă că nici nu ne-aţi fi observat.
- Salut, Luci, îi răspunse Mihai, fără a lua în seamă cuvintele lui. Deci, eşti bine acum... Scuză-ne că nu te-am mai vizitat în ultimele zile, însă Stela ne-a spus că ţi-ai revenit complet şi că de azi vei putea ieşi din navă. Văd că ai profitat din plin de permisiunea ei, observă Mihai, care-l întâmpină, bucuros de revedere, îmbrăţişându-l prieteneşte.
- Bună, frumoaso, i se adresă comandantul drăgălaşei Ly, zâmbindu-i.
- Bună, Luci, îi răspunse ea fără entuziasm, întâmpinându-l cu oarecare ostilitate. Mă bucur că te simţi mai bine, adăugă ea, evitând să-l privească, apoi o întrebă pe Lia: Acum vei rămâne din nou aici, în cameră cu mine?
- Desigur, Ly, confirmă Lia.
- Ce bine! se bucură Ly. Mă obişnuisem cu tine. Singură mă plictiseam.
- Ah, Luci, să nu uit... Să-mi spui când ai timp liber, să discut ceva cu tine; am descoperit o informaţie foarte importantă pe supercomputer, interveni Mihai.
- De abia aştept s-o aud, campionule, îl aprobă Lucian. Dar lasă informaţia asta importantă pentru mai târziu. Acum încă suntem în vacanţă, dacă-ţi aminteşti. Profită de timpul liber oferit de această vacanţă şi mai ia o scurtă pauză. Lasă supercomputerul să se odihnească şi el; n-o să plece de acolo. Până atunci, ţi-aş recomanda să-mi urmezi sfatul; ocupă-te de altceva între timp, cât încă suntem în vacanţă. Ştii tu ce ţi-am spus... rosti Lucian cu subînţeles, reamintindu-i de discuţia lor, referitoare la Ly.
- Bine, îl aprobă campionul. Atunci, aşa rămâne. O să te caut imediat după vacanţă.
- N-am nimic împotrivă. Poţi să mă cauţi oricând... surâse Lucian, apoi se întoarse spre domnişoara Kuny, observând indispoziţia ei, din momentul în care intrase el în cameră: Spune-mi, Ly, încă eşti supărată pe mine pentru cele întâmplate?
- Nu chiar, păru ea nehotărâtă.
- N-ai putea uita? insistă el, încercând să-i zărească chipul.
- Las-o, Luci, interveni Mihai împăciuitor. Ia-o mai uşurel!
- Nu mai suport! izbucni Ly, furioasă, îndreptându-se spre ieşire: Să mă anunţaţi şi pe mine când pleacă Lucian de aici!
- Ly, aşteaptă! încercă Mihai s-o oprească, ceea ce nu reuşi. Scuzaţi-mă! le ceru el celor doi, apoi ieşi şi el, după Ly.
Prin urmare, în cameră rămaseră doar Lia şi Lucian.
- Vezi ce s-a întâmplat dacă am venit eu aici? Vezi ce-a ieşit? remarcă el.
- N-a fost prea bine, dar să ştii că de data asta greşeala e numai de partea ta, îţi aparţine în totalitate. Prea te grăbeşti! Ţi-a spus şi Mihai: „Ia-o mai uşurel”! N-o forţa să-ţi accepte prezenţa aşa, imediat şi nu încerca s-o faci să revină brusc la comportamentul anterior, ca înainte de a se fi întâmplat toate astea, pentru că-n cazul ei, aşa ceva nu e posibil. Dă-i puţin timp! Iar tu ai răbdare! îl „certă” domnişoara consilier.
- Poate că ai dreptate, dar mă tem că nu mai am timp; am greşit mult faţă de ea. Nu cred că mă va ierta vreodată, sau că va mai avea încredere în mine. Ce-am făcut? Cât de prost pot fi uneori...
- Încetează să te tot compătimeşti! Şi nu te mai condamna atâta; nu eşti singurul vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat. Aşa că, te rog, nu-ţi plânge de milă; nu-i stilul tău, nu te caracterizează şi nici nu-ţi şade bine. Ar trebui să încerci să îndrepţi lucrurile, însă nu aşa, ci cu multă răbdare.
- Probabil că din nou ai dreptate. Voi încerca să-ţi urmez sfaturile. Acum însă, te las; presupun că te-ai săturat de problemele mele. Nu eşti obligată să mă suporţi.
- Mai poţi rămâne, Luci. Oricât vrei. Pe mine nu mă deranjezi. Mie nu-mi eşti deloc nesuferit, ar trebui să înţelegi acest lucru.
- Mersi, dar cred că am să mă retrag, ca să revină colega ta de cameră; dacă stau eu aici, nu vine ea. Aşa că, noapte bună, încheie el, iar Lia nu insistă ca el să rămână.
Lucian ieşi, fără s-o mai îmbrăţişeze; o sărută fugitiv pe obraz, mulţumindu-i încă o dată pentru amabilitatea ei, după care se repezi grăbit spre ieşire. După numai câteva clipe de la plecarea lui, Ly şi Mihai reveniră în cameră; îl zăriseră pe Luci ieşind.
- Ly, poţi să-mi spui şi mie ce-a fost asta? Ce-a însemnat această reacţie? îi ceru Lia o explicaţie, reproşându-i: Să ştii că nu mi-a plăcut deloc.
- Îmi pare rău, nu m-am putut abţine.
- Ce crezi c-ai rezolvat cu asta? De ce anume crezi că ai dat dovadă? De foarte multă înţelepciune? continuă Lia cu reproşurile.
- Regret, ţi-am spus, îi aminti Ly, apărându-se.
- Regreţi? Îţi pare rău? Nu aşa trebuia să procedezi!
- Am încercat s-o conving să revină în cameră, când Luci încă era aici, dar n-am reuşit; se pare că e foarte încăpăţânată, n-a vrut deloc, spuse campionul.
- Ştiu cât de încăpăţânată poate fi uneori, îl aprobă Lia.
- Bine, fetelor. Vă las singure. Vă descurcaţi voi. Noapte bună, le spuse campionul.
- Noapte bună, Mihăiţă, îi răspunse Lia. Pa.
- Noi ne vedem mâine, iubito, o anunţă pe Ly, iar înainte de a se retrage spre camera lui, o mai sărută o dată, fără a se feri de Lia, a cărei prezenţă părea că nu-l deranjează, câtuşi de puţin.
- Tu şi Mihăiţă al nostru vă înţelegeţi foarte bine, după cum se pare, remarcă Lia ceva foarte evident, după plecarea campionului.
- La fel şi tu, cu Lucian.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Cum de te-ai întors în camera noastră şi n-ai rămas definitiv în navă, cu el?
- Ly... Ce-i cu tine? Nu te recunosc! Te rog, nu fi răutăcioasă! Altfel plec şi te las singură!
- Unde? Fugi repede la el, în navă?!
- În navă sau la tata; ce contează?! Numai aici, cu tine, nu! zise Lia şi chiar porni spre uşă.
- Nu, stai! Te rog... o opri glasul surorii sale. Îmi pare rău. Scuză-mă, surioară. Nu mă lăsa singură din nou... Ce bine că te-ai întors! Mi-ai lipsit, recunoscu Ly, suspinând şi îşi îmbrăţişă sora mai mare, care, la rândul ei, o îmbrăţişă ocrotitor, spunându-i cu blândeţe:
- Şi tu mie, prostuţo! Hai, linişteşte-te! Spune-mi ce mai face tăticul? De abia aştept să merg să-l văd; n-am mai fost de mult la el...
- Păi, dacă-n ultimul timp ai fost mereu ocupată... Ce-ar putea face? Destul de bine, ca de obicei.
- Mâine, chiar de dimineaţă, o să-l vizitez, îşi propuse Lia. Dacă vrei, poţi veni şi tu cu mine.
- Aş veni, dar...
- Scapi uşor de Mihai, pricepu Lia. Deci, dacă vrei, poţi veni. Ce a mai zis tati?
- Referitor la faptul că ai rămas în navă? Nimic; nu s-a împotrivit... Te-a aprobat, ţi-am mai spus asta, dar să ştii că v-a urmărit zilnic, cu aparatura lui, pentru a se asigura că nu se întâmplă nimic rău, deşi spunea că are încredere deplină în comandantul vostru; şi în tine, desigur.
- Aşa, deci?! Foarte bine a făcut. Vai... Ce dor mi-e de el!
- Şi lui de tine. Cred că de abia te aşteaptă.
- M-aş duce chiar şi acum să-l văd, dar cred că e târziu la ora asta.
- Nu e foarte târziu, dar nu pleca! Nu mă lăsa singură din nou, te rog! Rămâi aici, cu mine!
- Poţi veni şi tu, prostuţo!
- Ah, să mergem împreună... N-ar fi o idee rea, dar... Mai bine altădată. Stai şi cu mine, te rog, insistă Ly.
- Bine, bine. Nu plec nicăieri. Rămân cu tine.
- Ce bine! exclamă Ly bucuroasă.
- Dar Nick; el ce mai face? se interesă Lia.
- Nick? Ce-ar putea face? E foarte fericit, cu blonda lui.
- Ah, sigur... Ce bine le stă împreună! Sunt un cuplu reuşit. Mă bucur că se înţeleg.
- Şi eu mă bucur pentru ei. Dar tu... Ce-ai făcut în navă, în tot timpul ăsta?
- Nimic deosebit. L-am supravegheat doar pe Luci, cât timp a fost bolnav.
- Bolnav – n-aş crede; beat, poate... o întrerupse Ly.
- Te rog, fără comentarii de felul ăsta, că iar ne supărăm! Să ştii, chiar a fost şi bolnav... Deci, l-am supravegheat şi am avut grijă să respecte întocmai tratamentul prescris de doctoriţa noastră.
- De ce-ai rămas totuşi în navă? Te-a rugat el?
- Nici gând!
- Atunci, poate Stela? Ţi-a cerut ea să rămâi?
- Nici ea...
- Păi... Atunci de ce-ai rămas? insistă Ly.
- Aşa am vrut eu, nu pentru că mi-ar fi cerut cineva. Am vrut să-l îngrijesc, pentru că era bolnav.
- Mai degrabă, vrei să spui că era beat, o corectă Ly.
- Adevărat, era beat, dar aminteşte-ţi şi motivul pentru care s-a îmbătat în halul ăla.
- Pricep; te-ai simţit într-un fel răspunzătoare de starea lui.
- Chiar eram. Pentru că n-ar fi trebuit să-ţi povestesc niciodată nimic despre el. Regret că ţi-am spus totuşi. Şi-ntr-un fel, chiar şi tu eşti răspunzătoare de ceea ce-a păţit... Nu te simţi astfel?
- Eu?! Nu, deloc, rosti Ly cu hotărâre în glas, mirându-se de acuzaţia Liei.
- Ar fi cazul să te simţi. Pentru că nu trebuia să-i dezvălui ceea ce ţi-am spus eu despre el. Trebuia să fie secret! De ce-ai vorbit cu el despre aşa ceva?
- Nu ştiu... N-am vrut. Dar n-am avut încotro; m-a încolţit...
- E expert în aşa ceva, iar tu n-ai ştiut să te descurci în faţa lui, i-ai căzut uşor în capcană. Ar fi trebuit să încerci totuşi să nu-i destăinui atât de repede ceea ce ar fi trebuit să rămână un mare secret între noi două, pe care tu să-l fi păstrat cu sfinţenie. Nu crezi că astfel mi-am pierdut încrederea în tine?
- Nu ştiu ce să spun... Nu m-am gândit niciodată astfel.
- Se pare că nu te-ai gândit deloc, în nici un fel! Ce-ar fi fost dacă şi eu i-aş fi spus lui de la bun început tot ceea ce mi-ai povestit? Oare nu te-ai fi supărat? Nu ţi-ai fi pierdut încrederea în mine? Cum ţi-aş mai putea încredinţa vreodată un alt secret, dacă tu nu eşti capabilă să-l păstrezi? Cine ştie ce altceva i-ai mai spus... Tare mult mă mir că nu i-ai spus şi faptul că sunt îndrăgostită de mult de el. Sau i-ai spus şi chestia asta?
- Nu; asta nu! o asigură Ly.
- Cum de nu i-ai spus totul? Ce ţi-a mai scăpat?
- Îmi pare rău, surioară. N-am ştiut. N-am vrut să se întâmple aşa. Nu ştiam că vei reacţiona astfel. Dar, serios, n-am vrut să-i spun... Iartă-mă, te rog!
- Bineînţeles că te iert, draga mea. Dar altădată ai mai multă grijă, să nu se repete! El ştie cum să te ia, ca să obţină de la tine ceea ce vrea să afle, dar şi tu trebuie să fii isteaţă. să ştii cum să te descurci, să nu-l laşi să afle secretele noastre. Ai înţeles?
- Da. Am să încerc. Dar nu ştiu dacă o să reuşesc.
- Ai dreptate. E prea greu pentru tine, mai ales cu unul ca el. Uneori mă păcăleşte şi pe mine, mă duce cu vorba, ca în final să afle ceea ce-l interesează.
- Chiar aşa?! Eu nu cunoşteam procedeele astea ale lui.
- N-aveai de unde, însă acum ştii. Trebuie să fii foarte atentă la ceea ce-i spui, pentru că lui îi este uşor să te tragă de limbă. Trebuie să ai o oarecare abilitate în discuţie, altfel obţine imediat tot ceea ce vrea să afle; e versat. Dar să lăsăm chestiile astea. Tu ce-ai mai făcut?
- Nimic, ca de obicei.
- Ca de obicei, adică ţi-ai petrecut timpul cu Mihăiţă. Am sau nu dreptate?
- Cam ai... Totuşi, am aflat de la el o mulţime de lucruri interesante despre Terra. Şi o studiez în continuare; e o planetă minunată, fascinantă! De abia aştept să ajung şi eu acolo, deşi mai e mult până atunci.
- Destul de mult, aprobă Lia. Şi dacă vrei să afli cât mai multe lucruri interesante despre Terra, ar trebui să-ţi petreci o bună parte din timp şi cu Nis, să stai pe lângă el; oricum e el mereu singur şi nu-şi găseşte o ocupaţie.
- Nis?! Tipul cel înalt?!
- Da, el...
- Şi de ce să petrec o parte din timp cu el?
- Pentru că e geograf, de aia. El chiar ştie foarte multe despre Terra, mai mult decât oricare dintre noi, de fapt mai mult decât noi toţi la un loc.
- Serios, chiar ştie?! Privindu-l, nu pare...
- Ce tot spui?! O părea el aiurit, dar e specialist în domeniul lui, altfel nu s-ar putea, îi luă Lia apărarea lunganului.
- Ah, înţeleg... Poate că o să-l întreb şi pe el câte ceva, dar altădată. Deocamdată, prefer compania lui Mihai.
- Desigur că-l preferi pe Mihăiţă... Şi el ce mai face?
- El, cu supercomputerul lui... E mereu ocupat.
- Evident, la cât e supercomputerul vostru de mare şi la câte informaţii conţine, nu-i de mirare... Dar ce informaţie foarte importantă a aflat şi vrea să i-o transmită lui Luci? Din întâmplare, nu ştii despre ce-ar vorba?
- Habar n-am. Mie nu mi-a spus nimic. De fapt, nici nu l-am întrebat. Poate o să-l întreb, cât de curând.
- Cum vrei... Iar relaţia dintre tine şi Mihăiţă, cum merge?
- Destul de bine. E simpatic şi amabil.
- Doar atât?!
- Ce altceva ai vrea?
- Păi, spre exemplu... E un băiat tare drăguţ, isteţ foc şi bineînţeles, foarte îndrăgostit de tine. Nu ţi-a propus nimic?
- Deocamdată, nimic altceva, decât să fim prieteni.
- Se pare că el nu e grăbit; în orice caz, nu ca Nick. Însă ce vei face dacă te va cere de soţie?
- Nu ştiu, surâse Ly. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta.
- Ar trebui să te gândeşti, ca să nu te surprindă nepregătită când te va cere; sigur o va face, poate cât de curând. Ce i-ai răspunde?
- Hmm... Cred că l-aş accepta, zâmbi Ly.
- Chiar l-ai accepta? se miră Lia.
- Da. De ce? Crezi că aş greşi?
- Nu, bineînţeles. El e un băiat minunat. Totul depinde de sentimentele tale faţă de el. Ce simţi tu pentru el?
- Păi... Cred că-l iubesc şi eu. Adică... De fapt, ca să fiu sinceră, nu doar cred, ci sigur îl iubesc.
- Zău?! exclamă Lia surprinsă, bucuroasă. Îl iubeşti?! Deci, te-ai îndrăgostit totuşi de el? Când s-a întâmplat acest lucru?
- Nu ştiu sigur când anume, însă mi-am dat seama că-l iubesc; cu adevărat! Deşi n-aş fi crezut că ar fi posibil să mi se întâmple aşa ceva, iar lui încă nu i-am spus nimic...
- Minunat! se bucură Lia, concluzionând: Deci, Mihăiţă e viitorul meu cumnăţel...
- Nu te grăbi cu concluziile. Deocamdată, e doar prietenul meu şi atât.
- Iubitul tău, vrei să spui, o corectă Lia.
- Ah... Nu încerca să mă necăjeşti!
- De ce? Vrei să spui că n-ar fi aşa?
- N-am spus asta, dar... Repet, lui încă nu i-am spus nimic. Dar tu?
- Eu?! Eu, ce?! Eu, nu... Nimic!
- Cum adică nimic? Nu tu mi-ai spus că-ţi place de Lucian, comandantul vostru, ca să mă exprim aşa?
- Ba da, ţi-am spus, dar... El nu va afla niciodată acest lucru. N-am de gând să mă destăinui. Nici nu-i îngădui să se apropie prea mult de mine. N-am să-l încurajez. Doar dacă... se opri Lia, din nou cu gândul la semnul de la braţul stâng al comandantului; continuă ideea fără voce tare: „Doar dacă el e într-adevăr acel tânăr de atunci, care m-a salvat în seara aceea de cei doi indivizi periculoşi.”
- Bine, dar... Mie mi se pare că-l încurajezi totuşi. Deci, nu te înţeleg.
- Nici nu-i nevoie. Nu-ţi mai bate tu căpşorul ăsta micuţ şi drăgălaş cu problemele mele. Vezi-ţi de ale tale. Pe ale mele o să mi le rezolv singură. De acord?
- Cum spui tu. Doar că aş vrea să te înţeleg mai bine.
- Nu-i necesar. Pe viitor te-aş ruga doar să ai grijă ce şi cum vorbeşti, mai ales faţă de Luci; fereşte-te de vicleşugurile şi şiretlicurile lui, ca să nu-i mai cazi în capcane. Încearcă să păstrezi secretele noastre, aşa cum fac şi eu.
- O să încerc... Şi... Cumnăţelul meu cine va fi? Lucian, sau cumva un altul?
- Nu cred că tu vei avea vreunul, nebunatică mică, îi răspunse Lia cu seriozitate.
- Nu vorbi aşa! îi atrase Ly atenţia. Cred că până la urmă Lucian, cu „şiretlicurile” lui, va reuşi să te cucerească; am impresia că deja a început...
- Te rog, Ly; hai să nu discutăm despre asta!
- Nu-ţi convine?
- Deloc. Şi mai bine să ne culcăm. De vorbit, vom avea destul timp altădată.
- Bine, continuăm această discuţie altădată. Ai fi putut totuşi să-mi fi dat mai multe amănunte.
- De fapt, ce anume ai vrea să ştii, curioasă mică?! Despre ce-am făcut în navă, nu-i aşa?
- Ai ghicit; doar ai stat o săptămână-ntreagă acolo...
- Eh, nu cred că ţi-ar va place să auzi, doar e vorba despre Luci...
- Ai dreptate, nu-mi place să aud vorbindu-se despre el, dar îmi place să te ascult pe tine.
- Bine, am să-ţi spun. Îmi promiţi însă că după aceea ne vom culca imediat; da?!
- Sigur, surioară, răspunse Ly. Imediat.
Prin urmare, Lia îi povesti pe scurt surorii sale aproape tot ceea ce făcuse ea în navă în decursul acelei săptămâni. Nu avu prea mult de povestit, fiindcă nu făcuse mare lucru, iar pe Lucian nu dorea să-l vorbească de rău faţă de Ly, aşa că evită pe cât posibil să-i povestească surioarei sale cum îl găsise pe Luci în momentul în care ajunsese ea în navă şi reuşise să descifreze codul de blocare al uşii rezervei acestuia.
- Deci, mai mult am stat să-l supraveghez, iar în ultimele zile, când şi-a revenit, s-a comportat ca de obicei, exemplar, admirabil, cu multă atenţie faţă de mine, spuse Lia în final. Ce altceva ţi-aş putea spune? Ştiu că nu-ţi convine să auzi, dar este un om minunat, amabil, galant, ca să nu mai vorbim cât de curat, ordonat, priceput şi manierat... E adorabil! A început din nou să gătească, la fel de delicios ca de obicei, m-a servit cu amabilitatea-i caracteristică; nu ştia ce şi cum să facă pentru a mă mulţumi, în semn de recunoştinţă că l-am ajutat. A pus muzică, dar nu de dans, deci n-am dansat cu el; probabil nu se simţea încă în stare. Iar cu ocazia asta, am aflat că ştie să compună muzică, nişte melodii ritmate, foarte plăcute auzului, cât şi versuri. Altceva, n-am mai făcut, decât că am discutat destul de mult. Ia stai puţin! Asta e! Am discutat mult cu el... rămase Lia pe gânduri.
- Ce s-a întâmplat? interveni Ly. Ce dacă aţi discutat mult?
- Se pare că m-a fraierit şi pe mine, m-a dus cu vorba şi a aflat ceva de la mine, ceva ce-l interesa pe el, pentru că părea foarte mulţumit după discuţie. Însă nu-mi dau seama... Ce anume urmărea? Oare ce-a aflat de la mine? replică Lia, îngândurată.
- Chiar te-a păcălit? zâmbi Ly.
- Da, a reuşit, întări Lia. Şi nu-i prima oară... E dat naibii! Şi nici măcar nu-mi dau seama despre ce ar putea fi vorba...
- Ce altceva aţi mai făcut? se interesă Ly.
- Nimic. Azi a insistat să mă conducă, iar eu l-am rugat să intre cu mine în cameră. Restul îl ştii.
- Aproximativ, nu în totalitate... Cum aşa? Chiar n-a încercat deloc să te sărute în tot timpul ăsta? N-aş crede...
- Hoaţă mică ce eşti! o clasifică Lia. Deci, asta te interesa pe tine cel mai mult?! Aş putea să nu-ţi spun, dar... Fie! Recunosc, m-a sărutat o singură dată, chiar acum, înainte de a intra amândoi în cameră. Şi nu pot nega, mi-a plăcut foarte mult, deşi n-aş fi vrut să se întâmple astfel, dar ştii şi tu acum; felul în care sărută... Şi ca să vezi că încă mai am încredere în tine şi sunt sinceră, am să recunosc că mi-era dor de îmbrăţişările lui, de săruturile lui... Ah, nu! Ce tot spun aici? Cred c-am luat-o razna! Mi-am pierdut minţile!
- Lia...
- Numai! Gata! E deja prea mult! Vorbeşte gura fără mine... Hai să ne culcăm acum. Imediat! Noapte bună, Ly, încheie Lia şi se vârî în pat, lângă sora ei; în timp ce discutaseră, se pregătise de culcare.
Amănuntul important pe care-l aflase Lucian de la Lia, din discuţia cu ea, era faptul că aflase despre existenţa jurnalului ei; ea însă nu-şi dăduse încă seama despre ce putea fi vorba...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!