poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 51 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-26  |     | 



*114. Recunoscându-şi greşeala.

Însă numai după vreo doi, trei paşi, în faţa lui apăru Stela, care se îndrepta, evident, spre cabinetul medical.
- Gata, campionule? De abia acum ai ieşit de la Lucian? Parcă ţi-am spus să stai doar puţin.
- N-am uitat. Să ştii însă că vizita mea nu l-a deranjat. Din contră, i-a făcut mult bine, aşa că n-ai motive să mă cerţi.
- Poate... Însă nu ştiu ce va spune Nis când te vei întoarce, văzând cât de mult ai stat cu şeful lui; doar ştii bine că lui nu i-am dat voie deloc, nici măcar puţin, deci nu e corect faţă de el.
- Las’ că mă descurc eu cu Nis. Nu mi-e frică de el. N-are decât să spună ce-o vrea. Nu mă sperie pe mine, oricât de înalt ar fi. Poate invers.
- Ştiam că nu eşti fricos, însă nu-i corect faţă de ceilalţi.
- De ce nu?! Doar le vei da şi lor voie să-l vadă, în curând, nu-i aşa?
- Nu foarte curând, preciză Stela. Alex e acolo?
- Nu. A ieşit când am intrat eu. A fost un adevărat cavaler. M-a lăsat să discut în linişte cu Luci. Presupun că e împreună cu ceilalţi acum, pe puntea principală, deci, mă duc şi eu la ei.
- Bine, Mihai. Eu intru la pacientul meu. Dacă nu-i Alex acolo, nu-i bine să-l las singur.
Stela îşi continuă drumul spre cabinetul medical, în timp ce Mihai porni în direcţie opusă, iar când ajunse pe puntea principală, constată că Alex era într-adevăr acolo; probabil venise imediat după ce ieşise din cabinetul medical. Cum îl văzură, colegii, nerăbdători, îl asaltară cu întrebările (probabil că şi pe Alex la fel, când ajunsese pe puntea principală), cărora Mihai cu greu le făcu faţă, mai ales că trebuia să-şi aleagă cu grijă răspunsurile, dar se descurcă destul de bine. De partea cealaltă, în cabinetul medical, Stela-i ţinu companie „frumosului” ei pacient până-n momentul în care Robby sosi cu supa promisă, pe care comandantul o servi fără a face mofturi, chiar dacă nu-i convenea lui; nu avu încotro. Fiindu-i foame, mâncă tot, apoi adormi din nou, simţindu-se încă obosit. Prin urmare, Stela şi Robby părăsiră cabinetul medical, să-l lase să se odihnească în linişte. În curând, cei doi ajunseră pe puntea principală.
- Stela... se bucură geograful când o văzu. Acum putem, în sfârşit, să-l vedem pe şefu’? Ne dai voie, la toţi?
- Nu te grăbi, Nis; regret, încă nu, răspunse doctoriţa, retezându-i entuziasmul; justifică: Nu-l puteţi vizita, doar pentru că a adormit din nou, nu din alt motiv. Eu v-aş da voie, însă îmi pare rău, dar va trebui să mai aşteptaţi; nu-l puteţi deranja din somn.
Un murmur prelung de nemulţumiri răsună surd, la auzul acestui anunţ; însă era şi normal ca toţi să-şi exprime nemulţumirea, după ce aşteptaseră destul de mult.
- Ştiu că v-aţi plictisit, dar n-am ce face. Nu e vina mea. Nu-l puteţi trezi acum, aşa că va trebui să aşteptaţi, să aveţi răbdare. Cei ce nu puteţi sta, n-aveţi decât să plecaţi chiar acum în oraşul artificial şi puteţi reveni mai târziu, spre exemplu, seara; sunteţi liberi, nu vă reţine nimic, le sugeră Stela, dar nici unul nu-i urmă îndemnul, deci, nu plecă nici unul din navă.
- Aşteptăm, decise Nis şi pentru ceilalţi, fiind sigur că nu vor avea de obiectat.
- Am impresia că veţi avea destul de mult de aşteptat. Nu cred că se va trezi curând, presupuse Stela.
- Nu contează, murmură georgraful. Pentru şefu’, aşteptăm oricât.
- L-ai lăsat singur? se interesă Lia.
- Da. Nu va păţi nimic, îi asigură Stela.
- Şi-n cazul ăsta, de unde vom şti când se va trezi? Cum vom afla? ridică Nis această problemă.
- Robby şi Felix vor intra din când în când în cabinet, pentru a verifica dacă s-a trezit sau nu, propuse Stela, iar ceilalţi nu obiectară; evident, nici roboţii.
- Sper că de data asta ne vei da voie să-l vedem, când se va trezi, nu ne vei mai impune restricţii, zise Nis.
- Îl veţi putea vizita, îi asigură Stela. Aşa că staţi liniştiţi.
Rămaseră să aştepte în continuare. Acum erau chiar toţi, bineînţeles, mai puţin Lucian, deci, nici de data asta nu erau veseli, voioşi, ca de obicei, ci mai tăcuţi, gravi, discutând sporadic, fără a părea interesaţi de subiectul abordat, fiindcă gândul lor era, evident, la „şeful”. Uitaseră cât de apăsătoare putea fi aşteptarea, când n-aveau nimic de făcut, fiindcă, de obicei, fuseseră mereu ocupaţi, însă cu această ocazie îşi reamintiră cât de grea era aşteptarea, mai ales că toţi erau preocupaţi de aceeaşi problemă, starea sănătăţii comandantului misiunii... Deveni plictisitor. Nici de vorbit nu mai aveau chef. Rar mai scotea vreunul dintre ei câte o vorbă, dar ceilalţi păreau dezinteresaţi de subiect, iar liniştea ce se reaşternea astfel părea a fi şi mai stresantă. Din când în când, câte unul dintre cei doi roboţi intra în cabinetul medical, de unde se întorcea în scurt timp, fără a le aduce vestea pe care o aşteptau toţi, cea care ar fi pus capăt acestei chinuitoare aşteptări. Toţi stăteau tăcuţi, posomorâţi, morocănoşi, indispuşi, de parcă participau la o reuniune la care fuseseră siliţi să vină, fără voia lor. Într-un timp, Mihai pornise calculatorul, dar nu se putuse concentra şi-l oprise la scurt timp după pornire. În sfârşit, după o lungă aşteptare, insuportabilă, care le supusese nervii la grele încercări, părându-li-se interminabilă, Robby aduse vestea mult aşteptată, care încheie această „corvoadă”. Deci, Lucian se trezise.
- Gata! Acum îl putem vizita, se bucură Nis, ridicându-se în picioare, dar avântul îi fu de îndată curmat de Stela.
- Un moment! Numai puţin, le ceru ea.
- Stela, ne-ai promis... îi aminti Nistor.
- Şi am să mă ţin de cuvânt. Numai că, mai înainte, vă rog să-mi daţi voie să mă duc eu singură, să văd cum se simte şi să stabilesc dacă-l puteţi vedea toţi deodată, sau pe rând, unul câte unul.
- Uff... părură ei nemulţumiţi de noua cerinţă a doctoriţei.
- Ne mai ţii mult pe jar? rosti Nis, ca de obicei, nerăbdător.
- Nu. Mai aveţi doar puţină răbdare, repetă Stela. Ştiu că vă e greu, dar nu va dura mult. Ce-a fost mai dificil a trecut deja, încheie ea, îndreptându-se spre cabinetul medical.
Lucian fu de acord să-şi vadă colegii, pe toţi deodată, nu unul câte unul, afirmând că poate face faţă vizitei lor. Iar în momentul în care Stela îi anunţă că-l pot vizita, toţi se repeziră nerăbdători spre cabinetul medical, însă exigenta doctoriţă îi domoli imediat. Intrând, îşi găsiră colegul stând în pat, de data aceasta treaz. El nu se ridicase în picioare, dar nici lungit nu rămăsese, preferând poziţia şezândă, sprijinit pe perne.
- Ai slăbit foarte mult, prietene, remarcă Nick.
- Aşa-i, îl aprobă Lucian.
- Şi de fapt, ce ţi s-a întâmplat?! Dac-ai ştii ce îngrijoraţi am fost, toţi, din cauza ta, zise blonda.
- Nu trebuia, n-am nimic grav; fleacuri... În plus, sunt pe mâini bune. Serios... Atâta timp cât Stela e prin preajmă, n-aveţi de ce să vă faceţi griji pentru mine.
- Mersi, frumosule, zâmbi doctoriţa.
- N-ai pentru ce, replică „frumosul”.
- Zău, şefu’, totuşi... Da’ ce-ai păţit? Nu ne poţi spune şi nouă? E secret? Din câte ştim noi, tu nu te îmbolnăveşti aşa de repede, cu una cu două; eşti rezistent din punctul ăsta de vedere, deci, nu pricepem ce-ai păţit. Şi cum nimeni nu vrea să ne spună...
- Nis, nu ştiu de ce ar trebui să intrăm în amănunte, ce rost ar avea să aflaţi toţi motivul îmbolnăvirii mele, dar dacă tot sunteţi atât de curioşi, am să vă spun adevărul, pentru că n-am nimic de ascuns.
- Nu, Luci, taci! îl întrerupse Lia, atenţionându-l.
- Repet, n-am nimic de ascuns faţă de colegii mei, reluă Lucian cu seninătate şi seriozitate. Dacă ei vor să ştie adevărul, îl vor afla direct de la mine, fără ocolişuri, nu din alte surse, nu pentru că aş fi dator să le dau explicaţii, ci doar pentru că n-am nimic de ascuns. Îmi recunosc faptele, nu mi-e ruşine de greşelile mele, sunt sincer... Ce v-am spus înainte de a pleca în această misiune, când încă eram pe Terra? Fără secrete! Foarte bine; fără... Deci, Nis, înţeleg că vreţi să aflaţi motivul aşa zisei îmbolnăviri; nu ştiu dacă toţi vreţi să aflaţi asta, dar se pare că da, deci, am să vă spun. Păi, e simplu: Adevărul e că m-am îmbătat şi atât!
La auzul acestei afirmaţii, colegii rămaseră uimiţi, din nou muţi preţ de câteva clipe, de data aceasta, muţi de uimire. Apoi începură să şuşotească în şoaptă, parcă nevenindu-le să creadă aşa ceva.
- Te-ai... Îmbătat?! îndrăzni acelaşi Nis. Cine?! Tu, şefu’?!
- Da, Nis, eu... M-am îmbătat rău de tot, nu glumă, cum nu poate fi exprimat în cuvinte, cum anume, nu vă pot spune sigur, pentru că habar n-am, nu-mi amintesc deloc, nimic... Dar e clar că aşa s-a întâmplat, afirmă Lucian, iar colegii lui îl priveau tăcuţi, nedumeriţi, şocaţi de cele auzite, neştiind ce să spună. Şi de ce vă uitaţi aşa, la mine? Ce-i, nu vă vine să credeţi? Vi se pare imposibil? Din nefericire, e adevărat! Foarte adevărat... Vă amintiţi că v-am promis o perioadă de vacanţă de o lună de zile. Păi, după doar două zile de la plecarea voastră de aici, din navă şi până mai alaltăieri, n-am făcut nimic altceva, decât să stau închis în rezerva mea şi să beau într-una tot ce mi-a picat în mână, fără a ţine cont ce anume era în sticle, atâta timp cât nu era apă, lapte, suc sau ceai. N-am mâncat, n-am făcut nimic altceva; am băut într-una, până n-am mai ştiut de mine, iar roboţii nu m-au putut opri, pentru că înainte de a intra în rezerva mea, am blocat sistemul de închidere al uşii, cu o parolă codificată, cu recunoaştere sonoră... De ce mă priviţi aşa?! Ştiu, vi se pare imposibil ca eu să fi făcut aşa ceva... Acum şi mie mi se pare imposibil, dar adevărul e că am făcut-o! Cu vârf şi îndesat... Vă întrebaţi de ce?! Vreţi să ştiţi şi motivul pentru care m-am îmbătat în asemenea hal?! Mda, n-are rost să vă întreb, e clar că vreţi să aflaţi...
- Luci... Nu spune nimic! îl întrerupse Lia, atrăgându-i din nou astfel atenţia, să tacă, dar el nu o ascultă.
- Eu v-aş spune care este adevărul şi-n această privinţă, însă nu ştiu dacă persoanele direct implicate ar fi de acord cu mine, continuă Lucian, privind spre frumoasa domnişoară Kuny, pe care o întrebă: Ce zici, Ly? Le pot spune sau nu?
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Din partea mea, eşti liber să spui orice doreşti, însă nu cred că vei avea curajul să le povesteşti ce s-a întâmplat cu adevărat, presupuse Ly.
- Nu crezi că aş avea curajul?! Te înşeli şi am să-ţi dovedesc! Le voi spune adevărul, doar dacă n-ai nimic împotrivă... zise el, aşteptând aprobarea sau dezaprobarea domnişoarei Kuny, însă aceasta părea indiferentă; Lia însă, zise din nou:
- Luci, taci! Serios... Nu are rost!
- Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Asta este! Uff... încheie Lucian, închizând ochii şi prinzându-şi fruntea între palme, ascunzându-şi astfel faţă de colegii săi chipul, preţ de câteva clipe.
Colegii lui, care până-n acel moment îl ascultaseră cu atenţie, tăcuţi, începură să se foiască, murmurând de zor.
- E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva, aprecie Alex. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!
- Nu ştiu... începu Nick. Chiar s-au întâmplat toate astea?! se miră el.
- Da, întări Lucian. Chiar s-au întâmplat, din nefericire... Acum îmi dau perfect seama c-am greşit, însă atunci, deşi eram conştient, nu m-am putut opri.
- Nu la asta mă refeream, reluă Nick, părând destul de tulburat de cele relatate. Spune-mi, surioară, totul e adevărat? i se adresă el lui Ly, privind întrebător spre ea.
- Da, Nick, aprobă ea scurt.
- Nu-mi vine să cred! Cum se poate?! izbucni el.
- Nick, înţeleg că tot ce-am spus te afectează mai mult decât pe ceilalţi, fiind vorba despre chiar sora ta... începu Lucian o idee, însă se văzu întrerupt de Nick.
- Nu, Lucian... După cum am zis mai înainte, nu la asta mă refer. Desigur, nu te înţeleg, nu pot pricepe de ce ai făcut aşa ceva, nu pot nici aproba faptele tale, dar nici nu te pot judeca. Sincer, n-am nimic împotriva ta... Poate că după ce-ţi vei reveni, peste vreo câteva zile, vom purta amândoi o discuţie mai lungă, în care îmi vei explica pe larg tot ceea ce s-a petrecut de fapt şi-mi vei spune motivele pe care le-ai avut atunci, datorită cărora te-ai comportat astfel, însă acum nu asta doresc... Vreau doar s-o întreb pe sora mea de ce nu mi-a spus nimic până acum? De ce, Ly? Ai considerat că eu n-ar trebui să aflu? Ai ascuns totul faţă de mine? Nu sunt oare acelaşi ca şi înainte? Nu sunt tot fratele tău mai mare? Nu mai ai încredere în mine? Ce anume s-a schimbat între timp? Tu sau eu?!
- Nick, eu... începu Ly, dar nu avu puterea să continue.
- Nu te înţeleg, reluă Nick, reproşându-i surorii sale că nu-l pusese şi pe el în temă cu cele petrecute. De ce m-ai lăsat de-o parte? De ce trebuia să aflu acum toate astea şi mai ales, nu de la tine, ci de la el? De ce Lucian trebuia să-mi spună şi nu chiar tu?!
- Las-o, Nick, îi ceru blonda, împăciuitoare.
- Nu, Maria! nu cedă Nick. Şi totuşi, Ly, deocamdată renunţ, însă vorbim noi puţin mai târziu despre toate astea.
- Zău, şefu’... interveni Nis, pentru a schimba subiectul conversaţiei. Nu înţeleg nimic din toată povestea asta cu Ly, dar nici nu încerc măcar. Şi mai mult mă nedumireşte însă faptul că te-ai îmbătat după aceea, ba încă în halul acela, atât de rău, timp de o întreagă săptămână... Ce-ai gândit în acele momente? Ce te-a determinat să procedezi astfel? Nu ştiai că nu e bine? Că-ţi face rău? Nu te recunosc! Tu nu eşti aşa... Cum ai putut să te schimbi într-atât, încât să faci un asemenea exces? Tocmai tu, şefu’?
- Nis, te rog... Ştiu că am greşit. N-am nevoie de predicile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru altădată sau pentru altcineva. Eu... V-am dezamăgit, nu-i aşa?! Vedeţi, nu sunt bun să fiu comandantul vostru... Voi aţi insistat să mă aduceţi înapoi; eu renunţasem la funcţie, de o jumătate de an şi-mi vedeam liniştit de treaba mea, aici, în navă. Dacă nu reveneam printre voi, poate nu se întâmpla nimic din toate astea.
- Vai, Luci, te rog, nu-ncepe cu chestiile astea, zău aşa! ripostă blonda, imediat. Chiar crezi că atunci ai procedat corect?! Dar să lăsăm ce-a fost... Nu are rost să aducem în discuţie ceea ce a fost atunci. Serios! Noi doar ne bucurăm că eşti din nou cu noi.
- Înseamnă că vreţi ca tot eu să fiu comandantul vostru, în continuare, în ciuda celor petrecute?
- Ai auzit pe cineva pomenind ceva despre vreo schimbare?! Eu, nu... zise blonda, privind sugestiv spre ceilalţi, care tăcură, în semn că erau de acord cu ea. Vezi?! Nu mai vorbi aiurea, despre schimbări sau alte prostii din astea!
- Atunci nu-mi mai reproşaţi că am greşit; ştiu şi eu foarte bine acest lucru, doar nu-s tâmpit! Cel puţin, aşa sper... Eu doar am recunoscut faţă de voi ceea ce am făcut, ca să vă dovedesc că n-am nimic de ascuns, sunt sincer, că nu am secrete şi nu mi-e ruşine de faptele mele, deşi ştiu foarte bine că am greşit enorm... Dar... Ce altceva mai vreţi de la mine?! Repet, recunosc: Am greşit! Sunt doar un om, ca oricare altul, nu sunt perfect; se mai întâmplă...
- Poate, dar nu chiar aşa. Ai exagerat, frumosule, zise doctoriţa.
- Aşa; şi?! Ce aveţi de gând? Să mă executaţi?! Puneţi-mă la zid şi împuşcaţi-mă, dacă vreţi. Eu sunt de acord, nu mă-mpotrivesc.
- Aş... murmură Alex.
- Nu?! Atunci, hai, daţi cu pietre! Cine-i primul? Eu sunt ţinta!
- Şefu’, nu-i deloc amuzant...
- Nu?! Nici nu intenţionam să fie, Nis.
- Păi, Luci, eu te-am înţeles, ai văzut doar, deşi... spuse campionul. Dar, nu contează! Ai greşit, însă nu vreau nici o schimbare. Te consider în continuare cel mai bun şi vreau să-mi fi prieten, nu altceva. Desigur şi comandantul nostru; tot tu, nu altul!
- La fel şi eu, Luci, întări Lia. Am înţeles, am acceptat şi... N-are rost să ne gândim la schimbări, separări, sau supărări inutile.
- Sigur, e prea târziu ca să-mi mai faceţi reproşuri acum... Dar eu vă pot reproşa vouă. Mai ales... Nis, de ce n-ai venit zilele trecute în navă, ca să mă opreşti din „activitate”? Tu sau altul?!
- Păi, şefu’, de unde era să ştiu ce se petrece aici? Nu-mi puteam închipui ce faci tu în navă.
- Sigur, n-aveai de unde să-ţi închipui... Dar puteai veni, măcar de curiozitate, să vezi ce mai face vechiul tău prieten, singur, în navă, de atâta timp. Măcar atât puteai face pentru mine. Doar pentru asta există prietenii, nu-i aşa?! Mai ales cei vechi, aşa, ca tine... Dar tu nu te-ai obosit. Şi tu, bătrâne? privi el spre Alex.
- Off, Luci... murmură nedesluşit geneticianul.
- Ah, şefu’... Ai dreptate; amândoi merităm să ne reproşezi acest lucru. Dar cel puţin mie nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea de a veni prin navă, să te văd sau că s-ar întâmpla ceva nedorit.
- Şi atunci... La fel şi ceilalţi... Eu ştiu că ceea ce am făcut e foarte grav, sunt conştient acum de acest lucru, dar nu mai pot schimba nimic; faptele sunt deja consumate. Şi... Lia, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, singura care a venit totuşi în cele din urmă în navă şi a reuşit chiar să mă oprească din nebunia mea... Îţi mulţumesc mult pentru tot. Eu... N-am cuvinte! N-aveai nici o obligaţie, mai ales după ceea ce ai văzut în camera ta din oraş.
- Luci, ajunge! îl opri Lia.
- Da, probabil; cred că ajunge... acceptă el, plecându-şi privirea obosită. Deși, nu știu... Ce-ați vrea de la mine? Sunt doar un om, ca și voi; greșesc, normal... În plus, când am părăsit Terra, eram un puști de 21 de ani; nu foarte mult. Și poate nu credeți, dar eram puțin timid; nu foarte mult, e adevărat... Însă eram extrem de arogant, recunosc, plin de sine și de ifose, pentru că... Mereu am fost răsfățat, acasă, la Institut, peste tot... Și dintr-o dată m-am trezit comandantul misiunii, cu responsabilități de care nu aveam habar... Nu știam cum să mă descurc, pentru că nu aveam de unde, cu toate că în ultimii ani pentru asta fusesem pregătit. Dar e cu totul altfel în practică, decât în teorie... Am încercat să vă fiu pe plac, să învăț cum să mă comport, împreună cu voi; nu m-aș fi putut descurca singur nici o clipă... Încă încerc să învăț, împreună cu voi, desigur... Ajutați-mă, vă rog! Spuneți-mi clar când și unde greșesc și vă promit că am să încerc să mă îndrept. Nu știu dacă voi reuși, dar cel puțin voi încerca...
- Gata! interveni Stela, întrerupându-i, observând că discuţia devenise oarecum „aprinsă” şi-l obosea pe pacient. Vizita s-a terminat! Mi-aţi obosit pacientul. Indiferent ce a făcut, acum are nevoie de linişte şi odihnă. Aşa că v-aş ruga să părăsiţi sala imediat!
- Off... păru Nis nemulţumit de cerinţa doctoriţei. De abia am intrat. Mai lasă-ne puţin cu şeful.
- Nu vreau să aud nimic! Nu mă interesează amănuntele astea.
- Te rugăm, Stela... încercă şi Mihai.
- Nici nu mă gândesc! Ieşiţi, vă rog, toţi! Haideţi! Afară! Acum! păru ea de neînduplecat.
- Bine, dar... începu şi Alex o idee.
- Nu mă interesează! îl întrerupse Stela chiar şi pe el. Repet, nu contează acum ce şi cum s-a întâmplat, nici de ce; important e că Luci este bolnav, obosit, are nevoie de linişte şi odihnă. Nu vă permit să-l deranjaţi prea mult, până nu-şi revine complet. După aceea, când se va simţi bine, n-aveţi decât să discutaţi oricât doriţi cu el, despre orice doriţi, chiar şi despre ce s-a petrecut acum.
- Bine... Să mergem, hotărâră ei, văzând că n-au încotro, că n-o pot îndupleca în nici un chip; se ridicară, îndreptându-se unul câte unul spre ieşire.
Îi urară colegului lor bolnav însănătoşire grabnică, îşi luară „la revedere” de la el şi părăsiră cabinetul medical.
- Stela... Doctore... o opri Lucian înainte ca şi ea să iasă.
- Da, frumosule.
- Aş putea să mă mut în rezerva mea?
- Nu acum, frumosule. De fapt, nu azi. Poate mâine. Mai vedem... Bine?
- De acord, şopti el şi se întinse la loc, pe pat.
Apoi ieşi şi doctoriţa, îndreptându-se spre puntea principală, unde încă mai erau toţi ceilalţi. Se opriseră, să mai vorbească, fără entuziasmul ce-i caracteriza de obicei. Apoi plecară, rând pe rând, spre oraşul artificial.
- Ly, te rog să-i spui tu tăticului că eu rămân în navă, cu Luci, câteva zile, până ce-şi va reveni complet, găsi Lia momentul potrivit, să-i şoptească surorii sale un scurt mesaj pentru To Kuny.
- Nu te îngrijora degeaba, Lia; tata ştie cu ce te ocupi şi e de acord cu tine, îţi dă voie să rămâi în navă. În locul lui, eu nu ţi-aş îngădui acest lucru, nu te-aş aproba. Nu te înţeleg! Cum poţi rămâne aici, cu el, după tot ceea ce a făcut?!
- Ly, cu timpul ai să înţelegi şi tu că, în ciuda aparenţelor actuale, Luci e totuşi deosebit, în felul lui. Nu ţi-a vrut niciodată răul.
- Sper să nu te înşeli, surioară.
- Ai văzut doar că a recunoscut totul în faţa celorlalţi, deşi nimeni nu i-a cerut acest lucru; nimeni nu-l putea obliga...
- Şi crezi că a procedat corect? A vrut numai să demonstreze cât e de sincer, dar nu ştiu ce-a câştigat prin asta.
- Poate că nimic, presupuse Lia. Dar a fost sincer şi corect. Şi atât. A avut curajul de a vorbi, de a recunoaşte totul, deşi nimic nu era în favoarea lui. Altul, în locul lui, n-ar fi îndrăznit acest lucru.
- Sigur; numai el, curajosul, eroul... spuse Ly cu o uşoară ironie în glas. Acum, cu acest gest, gata, te-a câştigat definitiv de partea lui, a întors din nou totul în favoarea lui.
- Nu vorbi aşa, te rog. Încearcă să fii mai tolerantă, insistă Lia. Ai văzut că Mihai a înţeles totul şi nu mai e deloc supărat.
- Foarte bine! Toleraţi-l voi, e comandantul vostru; eu nu sunt deloc obligată să-l suport...
- Haide, Ly! Mergem şi noi? auziră ele glasul lui Mihai, care le întrerupse discuţia.
- Sigur, imediat, răspunse ea; înainte de a se îndrepta spre ieşire, îi mai spuse surorii sale: Îmi pare rău, Lia, dar nimic nu mă va convinge că şeful vostru ar fi o persoană atât de minunată precum vrea el să pară...
După ce Ly şi Mihai plecară, pe puntea principală mai rămăseseră doar Lia, Alex şi Stela; Nis, deşi trist şi îngrijorat pentru şeful său, plecase primul, urmat de Nick şi Maria.
- Gata. Acum e linişte din nou, sesiză Stela. Vom pleca şi noi, Lia. Tu mai rămâi?
- Cred că ar fi mai bine, decise Lia.
- Păi, n-ai decât, deşi roboţii s-ar descurca foarte bine şi singuri. Oricum... Eu voi reveni de dimineaţă, aşa cum te-ai obişnuit deja, devreme. În privinţa tratamentului, l-am pus deja pe Luci la curent cu tot ceea ce are de făcut şi a fost de acord; pentru siguranţă, Mihai le-a introdus datele necesare celor doi roboţi, deci, sunt şi ei în temă. Dacă vrei, am să-ţi las şi ţie scris, să-l poţi supraveghea, zise Stela, iar pentru că Lia încuviinţă, doctoriţa aşternu pe hârtie toate recomandările sale şi-i înmână foaia domnişoarei consilier. Ai grijă să urmeze întocmai tratamentul prescris şi să mă anunţi imediat, dacă observi vreo neregulă, vreo abatere din partea lui de la programul pe care i l-am impus, pe care trebuie să-l respecte cu stricteţe.
- Bine, Stela, aprobă Lia.
- N-ai scăpat încă de ceilalţi, să ştii. Vor mai veni în vizită, dar sper că nu toţi deodată. Ai grijă să nu-l deranjeze prea mult, să-l obosească. Iar dacă el doarme, să-i rogi să aştepte până se va trezi; să nu intre peste el, să-i întrerupă somnul.
- Sigur, Stela, o aprobă din nou Lia.
- Nu înţeleg nimic, interveni Alex îngândurat, încă nedumerit. Lia... Chiar s-a întâmplat tot ce a spus Luci?
- Exact aşa cum a spus, replică Lia.
- Ce ciudat! aprecie Alex, tulburat de cele aflate.
- Să mergem, i se adresă Stela, iar Alex, tot nedumerit, îi dădu ascultare.
Deci, părăsiră şi ei nava albastră, în interiorul căreia mai rămaseră doar cei doi roboţi, Lia şi Lucian. Fiind singură pe puntea principală, Lia reveni în cabinetul medical, unde-l găsi pe Lucian, încă treaz.
- Lia, tu?! o întâmpină el. N-ai plecat încă?
- După cum vezi, nu, răspunse ea.
- De ce-ai rămas? De ce n-ai plecat cu ceilalţi?
- Pentru că n-am vrut. Te deranjează prezenţa mea?
- Nu, evident. Niciodată... Cum să mă deranjeze?
- Atunci... Ai vrea să mă goneşti?
- Cum?! Bineînţeles că nu! Însă nici să te opresc aici nu pot, deci, nu te pot obliga să rămâi în navă. Dacă totuşi rămâi, o faci din proprie iniţiativă, pe propria răspundere, nu pentru că aşa ţi-aş fi cerut sau te-aş fi rugat eu.
- Aşa-i, nu rămân din obligaţie, ci pentru că aşa vreau, recunoscu ea.
- De fapt, de când eşti aici, în navă?
- De duminică dimineaţa, Luci.
- Regret cele petrecute... N-aş fi vrut să mă vezi în halul ăla...
- Lasă, Luci... N-are importanţă! Totuşi, nu trebuia să le spui colegilor noştri totul, nu era nevoie să te umileşti singur faţă de ei; eu am tot încercat de vreo câteva ori să te opresc. De ce ai făcut-o?
- Aşa mi s-a părut mie corect.
- Cum?! Să te înjoseşti în faţa lor? se miră Lia.
- Să mă umilesc?! Nu, asta am făcut-o atunci când m-am îmbătat, din inconştienţă... Acum, doar spunându-le adevărul, nu cred că prin asta m-aş fi înjosit cu ceva. Adevărul e adevăr; până la urmă tot s-ar fi aflat, ar fi ieşit la iveală, ar fi fost imposibil altfel, deci, era mult mai bine să-l dezvălui direct, chiar eu. Aşa e corect.
- Ce crezi c-ai câştigat prin asta?
- Nimic. Nici nu urmăream vreun câştig... Poate doar că am dovedit că sunt într-adevăr sincer, aşa cum am afirmat întotdeauna. După părerea mea, aşa-i mai bine; fără secrete! Colegii mei aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat în realitate.
- Nu ştiu dacă într-adevăr a fost bine, însă presupun că ţi-a trebuit mult curaj pentru a recunoaşte acest adevăr, care nu te favorizează deloc.
- Mă favorizează sau nu, este adevărul; nu-l pot schimba în favoarea mea.
- Deci, eşti sincer, indiferent dacă adevărul e în favoarea ta sau nu... Oare chiar întotdeauna? îl iscodi ea, gândindu-se, evident, la ceea ce-i spusese el în legătură cu semnul de la braţul stâng.
- Ce vrei să spui, Lia?! încercă el să nu-i cadă în capcană. Oare n-am dovedit suficient?
- Dacă eşti într-adevăr atât de sincer mereu, răspunde-mi doar la întrebare, nu încerca să eviţi răspunsul printr-un refugiu.
- Bine, aprobă el, îngândurat. Nu ştiu dacă chiar întotdeauna; s-ar putea ca uneori să mai ascund realitatea, când nu-mi convine să dezvălui absolut tot ce s-a întâmplat; poate că nu spun chiar totul. Te asigur însă că dacă este vorba despre ceva important sau grav, voi spune întotdeauna adevărul, nu voi încerca să-l ascund, indiferent de consecinţe. Ai văzut, nu mă deranjează că nu e în favoarea mea.
- În cazul ăsta, mi-ai spus sau nu adevărul când ai afirmat că ai căpătat semnul de la braţul stâng în urma unui accident pe care l-ai avut în timp ce lucrai la navă, pentru că n-ai fost atent? atacă ea subiectul care o interesa.
- Am mai vorbit despre asta; n-are rost să reluăm discuţia. Ţi-am spus deja destul, evită el răspunsul.
- Probabil. Însă, între timp m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că s-a strecurat o neregulă, o mică eroare în ceea ce mi-ai relatat. Mi-am amintit clar că accesul persoanelor străine în zona de lucru era strict interzisă în timp ce „Pacifis” era încă în construcţie; chestia asta o ştiu sigur, pentru că şi eu am vrut să trec o dată pe acolo, din curiozitate, să văd nava albastră, despre care doar auzisem vorbindu-se prin Institut şi n-am reuşit, tocmai datorită acestor restricţii severe. Deci nu-mi dau seama cum de-a putut acea altă domnişoară să treacă tocmai atunci pe acolo şi să-ţi distragă ţie atenţia, în aşa fel încât să ai acel accident, doar nu era o stradă sau un parc din oraş, pe unde să se plimbe oricând ar fi dorit ea...
- Cine ştie?! Se pare că a reuşit ea să treacă, s-a strecurat cumva...
- Chiar aşa?! se îndoi Lia de această afirmaţie.
- Hmm... evită el din nou răspunsul, semn că într-adevăr nu-i plăcea subiectul. Cred că am să mă odihnesc puţin acum; mă simt obosit. Mi-e somn, căută el o cale de a scăpa de insistenţa Liei.
- Înainte de a adormi, n-ai putea totuşi să-mi răspunzi clar, în legătură cu ceea ce te-am întrebat?
- Nu, pentru că nu vreau să reluăm acea discuţie; ştii bine că nu-mi place să tot repet, căută el o explicaţie, adăugând: În plus, chiar mi-e foarte somn!
- Bine. Deci, vrei să dormi. Să vedem dacă programul impus de Stela îţi permite acest lucru, zise ea, consultând foiţa lăsată de doctoriţă.
- Cum adică, dacă-mi permite programul? păru el nemulţumit. Dacă mi-e somn, mă culc, indiferent de programul stabilit de ea.
- Nu chiar. Va trebui să-l respecţi, vrei, nu vrei, indiferent că-ţi place sau nu, preciză Lia. Dar cred că poţi dormi; aşa scrie aici. Nu-i nici o problemă. Iar când te vei trezi, îţi vei lua medicamentele prescrise de Stela.
- Sigur, acceptă el. Aşa voi face.
- Te mai întreb un singur lucru, Luci, apoi nu te mai deranjez. Ce-ai zice dacă i-aş întreba pe vechii tăi prieteni, Alex şi Nis, despre ce s-a întâmplat atunci?
- Atunci... Când?! Nu înţeleg... Ce anume să-i întrebi pe ei doi şi de ce? se prefăcu el a nu pricepe.
- Ştii tu... Atunci, când ai avut acel accident.
- Ah, despre asta era vorba... murmură el, spunându-şi în gând: „Hmm... Ia te uită... Ce idei are domnişoara consilier!? Să-i întrebe pe ei doi, cei mai buni prieteni ai mei? M-ar putea da de gol nărojii ăia...”; ei însă îi spuse: De ce să-i întrebi? Doar ca să verifici dacă ţi-am spus sau nu adevărul?
- Nu tocmai. Să zicem că aş vrea să aud şi versiunea lor, pe care mai apoi s-o compar cu a ta, să vedem dacă se potrivesc. Presupun că ei ar trebui să ştie despre ce este vorba, doar sunteţi de mult timp prieteni, iar la navă aţi lucrat întotdeauna împreună.
- Păi... S-ar putea să ştie. Sigur că la „Pacifis” am lucrat mereu împreună. N-ai decât să-i întrebi; treaba ta, declară el, dar parcă nu cu aceeaşi tărie ca de obicei, ci cu jumătate de glas.
- Sigur, aş putea să-i întreb, dar n-o voi face, pentru că am încredere în tine, în ceea ce mi-ai spus, doar ai dovedit astăzi cât eşti de sincer şi nu cred că ai avea vreun motiv să-mi ascunzi adevărul, zise ea, deşi în gândul ei era cu totul altceva, pentru că deja-i interogase pe cei doi între timp.
Dacă ar fi vrut să afle totuşi adevărul în privinţa acelui semn de la braţul stâng al comandantului, pe Stela ar fi trebuit s-o fi întrebat Lia, pentru că doctoriţa ştia chiar mai multe decât Alex şi Nis, fiindcă ei îi spusese Lucian adevărul, în timpul unei consultaţii, când curioasa doctoriţă îl întrebase, după ce şi ea observase acel semn de la braţul „frumosului”, cât şi Sonyei, o dată, la o discuţie avută cu ea după cele şase luni de separare, deci şi pe Sonya ar fi putut s-o întrebe domnişoara consilier, dar Lia n-avea cum să-şi închipuie aşa ceva.
- Repet: Treaba ta, faci cum vrei, rosti el şoptit, apoi închise ochii, semn că-i era somn.
Lia părăsi încăperea, să nu-l deranjeze. Rămânând singură, se gândi mult asupra celor aflate şi trase concluzia că, oricât de sincer ar fi de obicei Lucian, nu el spunea adevărul în privinţa semnului său, ci Alex şi Nis, care n-ar fi avut motive s-o mintă; în plus, se nimeriseră în declaraţii, se potriviseră perfect, fără să se fi înţeles cumva dinainte, pentru că nu ştiau că ea i-ar putea întreba aşa ceva. În mintea ei răsuna mereu întrebarea: „Oare el să fie?!”; o întrebare care nu-i dădea pace, al cărei răspuns încă îi era neclar; nu ştia nimic sigur deocamdată, decât că anumite lucruri se potriveau de minune, coincideau, pe când altele, nu prea... Să fi fost oare toate aceste constatări simple coincidenţe? Parcă se adunaseră prea multe... Iar ea n-avea de unde să ştie adevărul, deci, trebuia să mai facă nişte cercetări amănunţite, când şi dacă i se va ivi ocazia. Având însă în vedere faptul că va petrece mai mult timp alături de el, ca parteneri la cercetări, cine ştie?! Poate va afla...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!