poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 64 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-18  |     | 



*84. Tot fără comandant.

De partea cealaltă, de dimineaţă, după ce se întorsese în navă, după „ritualul” duşului zilnic de dimineaţă, Lucian îşi începu activitatea, deşi gândurile îi erau în exclusivitate îndreptate spre frumoasa lui colegă, pe care tocmai o văzuse; doar o vizitase, deşi fără a-şi face simţită prezenţa.
Iar fiind sâmbătă, îşi dedică întreaga zi îngrijirii navei, deci se ocupă doar de preţioasa lui „Pacifis”, punând ordine peste tot, curăţând instalaţii (deşi nu doar instalaţii), reparând şi modificând acolo unde considera că ar fi necesar, având grijă de aspectul general al navei sale, mai ales că în acea zi nu se întâlnea deloc cu fratele Sonyei, Sid Kelso, pe care avea să-l revadă abia luni.
Ceilalţi îşi continuau şi ei activitatea începută, avansând mult în cercetările lor, făcându-şi din plin datoria. Aflaseră că Nick şi Maria îl vizitaseră pe Lucian ziua trecută, la bordul navei albastre, prin urmare, cei doi nu scăpară de asaltul de întrebări referitoare la comandantul lor. De abia reuşi blonda să-i convingă pe toţi ceilalţi să renunţe la încercarea de a-l vizita pe Lucian, în navă; normal, toţi ar fi dorit să-l revadă, sub pretextul că ar vrea să vadă recipientul cu planta artificială, de la bordul albastrei „Pacifis”. Însă în cele din urmă, blonda reuşi să-i convingă pe toţi că n-ar fi indicat să-l viziteze, orice pretext ar folosi, oricât de bineformulat şi solid ar fi acesta. Astfel că îşi continuară activitatea tot singuri, fără Lucian, deşi nu le convenea acest amănunt.
Peste câteva zile, joi, 28 iunie 2091, se întâlniră în cabinetul medical din oraş, al doctoriţei Stela, pentru o nouă şedinţă, evident, lipsită de prezenţa lui Lucian. Întrunirea se desfăşură fără incidente, decurgând în mod normal. Îşi prezentară pe rând ultimele realizări, ultimele cercetări, ultimele descoperiri sau informaţii obţinute. Reuniunea lor se încheie destul de repede, fiindcă nu păreau dornici să o prelungească, apoi se despărţiră, fără alte comentarii, pornind fiecare încotro îşi pusese în gând. Maria, bineînţeles, împreună cu Nick, care era nelipsit de lângă ea, găsi momentul potrivit pentru a vorbi cu Lia. Prin urmare, o „pândi”, să vadă când şi încotro va porni, pentru a o putea opri din drum. Lia plecase spre camera ei din oraş, când se auzi strigată:
- Stai, Lia! Opreşte-te, te rog! Vreau să vorbim puţin.
- Bine, să vorbim. Despre ce? Eu te ascult, se întoarse ea spre blondă, oprindu-se din drum.
- Ştii bine că eu şi Nick ne-am întâlnit cu Luci, vineri, datorită plantei artificiale...
- Ah, asta era... Da; şi?! Scuze, nu vreau să discutăm despre asta.
- Stai şi ascultă-mă, pentru că trebuie...
- Serios?! Trebuie?! Dar eu nu vreau să aud nimic. Pricepi? Nu mă interesează!
- Nu fi încăpăţânată! Trebuie să mă asculţi... De fapt, ştiu că vrei să auzi totul; vai, eşti la fel ca el, foarte încăpăţânată... Dacă l-ai fi văzut cum arată...
- Maria, nu mă interesează, repetă Lia, întrerupând-o, vrând să pară indiferentă şi dădu să plece.
- Stai! Nu te grăbi! Ştiu că te interesează. Nick, ajută-mă, te rog!
- Eu, iubito?! Cum?! Cu ce?
- E sora ta... Spune-i şi tu...
- Tocmai pentru că e sora mea; nu vreau s-o supăr... Scuze, iubito, dar n-am cum să te ajut.
- Ah, mersi pentru nimic, îi „reproşă” Maria, întorcându-se din nou spre Lia, căreia-i zise: Ascultă, nu te înţeleg, deloc; nici pe el... Zău, el nu merită atâta suferinţă; de altfel, nici tu.
- Şi de ce-mi spui mie chestia asta?
- Ştii prea bine de ce. Pentru că tu eşti cauza suferinţei lui.
- Adevărat?! Mai ai şi alte reproşuri să-mi faci?
- N-o lua chiar aşa.
- Dar cum altfel? De asta m-ai oprit? El te-a trimis să vorbeşti cu mine? Poţi să-i transmiţi că şi-a pierdut timpul de pomană.
- Nu m-a trimis deloc, nici măcar nu m-a rugat să vorbesc cu tine, am făcut-o din proprie iniţiativă.
- Atunci află că-ţi pierzi tu timpul de pomană.
- Ascultă... El te iubeşte, Lia!
- Nu, zău?! Ce nostim!
- Vorbesc serios! Te iubeşte. Nespus de mult...
„Într-adevăr, ne – spus...” se gândi Lia, dar altceva rosti către Maria:
- De unde ştii? Ţi-a spus el?
- Nu... Dar nici nu era nevoie să-mi spună. Mi-am dat singură seama. Până una alta, chiar şi Nick a înţeles acest lucru.
- Îmi pare rău, dar nu pot să te cred. Ţii prea mult la el, din cauza asta spui asemenea tâmpenii.
- Nu-i adevărat! Nu sunt tâmpenii. Iar ca să te conving, am să-ţi spun că am observat de foarte mult timp faptul că el te iubeşte, nu acum, de curând; încă de când eram pe Terra şi nici măcar nu plecasem în misiune. De altfel, acesta a fost unicul motiv pentru care n-am încercat în tot acest timp să-l cuceresc de partea mea, din cauza ta, am renunţat la el, în favoarea ta; demonstrează-mi că n-am greşit atunci, procedând astfel!
- Poftim?! murmură Lia încurcată, de parcă nu înţelesese ceea ce auzise.
- Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit, nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.
- Nu... Nu pot. N-am la ce să mă gândesc.
- Nu te încăpăţâna!
- Nu insista, Maria! E inutil! De altfel, nu cred o iotă din tot ceea ce mi-ai spus; totul pare atât de... ireal, ridicol... Nu ştiu de ce mi-ai spus mie asemenea lucruri.
- Mai gândeşte-te, Lia! Şi ai face bine să mă crezi totuşi.
- Nu, sub nici o formă! Şi acum, scuză-mă, te rog, încheie ea, intenţionând să plece.
- Stai, Lia! mai încercă blonda s-o oprească. Totuşi, el te iubeşte mult, încă te iubeşte, dar într-o zi ai să-l pierzi, dacă vei continua mult timp astfel, să-l tratezi mereu numai cu indiferenţă sau dispreţ, chiar dacă nu asta simţi faţă de el; ai să-l pierzi, iar atunci vei regreta, dar va fi prea târziu... Dacă n-am fost eu, oricând se poate ivi o alta, nu-i imposibil...
Lia auzi cuvintele blondei, chiar dacă se întorsese cu spatele la Maria, iar auzul lor o nemulţumiră, deşi era conştientă că ar putea fi adevărat... Dorind însă să pară indiferentă, rece, distantă, nepăsătoare, îşi continuă drumul, fără a întoarce privirea către Maria, aşa că blonda nu mai zise nimic altceva. Se văzu nevoită să renunţe la încercarea ei de a o determina pe Lia să-i dea ascultare, se vedea că nu avea şanse de reuşită. Porni spre locul în care o aştepta Nick; acesta, cuminte, ascultător, nu luase parte la discuţie, pentru a nu-şi supăra nici sora, nici iubita; prudent, îşi păstrase „neutralitatea”... Doar o aşteptase pe Maria şi atât! De cum se întoarse alături de el, plecară amândoi, îmbrăţişaţi.
„Da, pentru voi doi, totul e bine, foarte bine. Vă înţelegeţi şi vă potriviţi. Păreţi un cuplu ideal şi mă bucur mult pentru voi. Sper să rămâneţi aşa mereu... Cât despre Luci... Eu şi el... Nu se poate; lucrurile sunt complicate, nu-i aşa de uşor...” se gândi Lia, zărindu-i, apoi îşi continuă drumul spre camera ei din oraşul artificial, pe care o împărţea cu scumpa-i surioară, Ly.
Iată că nu reuşiseră să redevină un echipaj unit, cum fuseseră iniţial, sub comanda lui Lucian, după trei luni de separare, perioadă ce anunţa a se prelungi, deoarece rataseră această ocazie de a îndrepta lucrurile, de a soluţiona neînţelegerile dintre ei. Ca urmare firească a acestei ratări, se văzură nevoiţi să-şi continue activitatea tot singuri, independenţi, fără coordonarea sau îndrumarea atentă a lui Lucian, iar acest fapt li se păru destul de dificil.
Absenţa lui se făcea din ce în ce mai mult simţită, în mod apăsător; aveau nevoie de el, de siguranţa lui, de tot ceea ce ştia atât de bine, mai bine ca oricare altul. Tocmai de aceea, lipsa lui nu putea trece neobservată.
Iar dacă după trei luni de separare nu reuşiseră să redevină un echipaj unit, ca la început, deşi li se ivise ocazia, cine ştie când sau cum vor reuşi totuşi acest lucru, dacă vor mai avea vreo nesperată ocazie, de care să profite, să n-o lase să treacă şi aceea pe lângă ei, mai ales că Lucian nu părea dispus să accepte o eventuală împăcare; se dovedea îndărătnic, încăpăţânat, de neclintit din hotărârea lui absurdă, de a continua cu această separare nedorită.
Colegii nu-i înţelegeau dorinţa de a rămâne singur la bordul navei, fără a se întâlni, dar i-o respectau, deşi cu greu se conformau acestei dorinţe. Însă ce puteau oare face pentru a-l determina să renunţe la această separare? Se părea că nimic. Unica soluţie părea a fi Lia, domnişoara consilier, dar şi ea se dovedea îndărătnică, încăpăţânată; nu ceda deloc. Şi atunci...
Astfel treceau zilele, una după alta, plictisitoare, monotone, parcă identice chiar, fără modificări importante în activitatea lor zilnică, fiecare văzându-şi liniştit de cercetările lui, în domeniul său de specializare, fără entuziasm, ci doar pentru a păstra aparenţa de a nu-şi neglija îndatorirea ce revenea fiecăruia în cadrul misiunii; nu înregistrau succese deosebite, dar nici degeaba nu stăteau, deci nu li se putea reproşa nimic. Erau însă aproape mereu morocănoşi, indispuşi, ba chiar irascibili uneori. Nu vizitaseră deloc „Pacifis”, pentru a vedea planta artificială adusă la bordul navei, nici măcar între orele indicate de Lucian; dacă nu-l întâlneau şi pe el, ce rost ar fi avut?!
De partea cealaltă, în navă, în continuare de unul singur, Lucian se ocupa din ce în ce mai mult de întreg aspectul îndrăgitei sale „Pacifis”, luând în vizor totul, cu seriozitate, de la un capăt la altul, atât în interior, cât şi în exterior. Cu mâna lui, fără ajutorul celor doi roboţi, curăţase în interior fiecare milimetru al navei, nelăsând nici cel mai mic şi ascuns locşor neşters, reparase tot ceea ce i se păruse a fi defect, deteriorat, sau cu grad de uzură mai ridicat, modificase câteva dintre instalaţii, reînnoise, în unele locuri, acolo unde considerase a fi necesar, componentele instalaţiilor sau aparaturii de bord, îmbunătăţise sistemul general de funcţionare al navei, într-un cuvânt, reînnoise şi curăţase totul, făcând „Pacifis” să arate iarăşi ca nouă, de abia finisată, nu ca o navă care zburase neîntrerupt timp de cinci ani şi jumătate, în spaţiul intergalactic. În plus, gătea zilnic, aceasta fiind o actrivitate foarte plăcută, după părerea lui, deşi fiind singur, nu avea nevoie de cine ştie cât de multă mâncare, însă atât de puţină câtă îi trebuia lui, şi-o pregătea zilnic, singur, fără ajutor din partea roboţilor, bucătăria navei fiind în ultimul timp un loc des frecventat de el.
De câtva timp se ocupase şi de aspectul exterior al preţioasei sale nave, nu numai de interior, revopsind cu albastru corpul metalic uriaş al navei, pe porţiuni, atât şi aşa cum putea mai bine. Începuse din partea de sus, singur-singurel, ca de obicei neacceptând nici cel mai mic ajutor din partea roboţilor şi neapelând nici la ajutorul pe care l-ar fi putut obţine cu uşurinţă din partea aparaturii de bord, preferând să se descurce singur, cu mâna lui, iar îndemânatic cum era, chiar se descurca, de minune. Bucată cu bucată, pe fiecare zi acoperind cu albastru câte o mică porţiune, o revopsi aproape în întregime, „Pacifis” recăpătând strălucirea plăcută, albăstruie, pe care o avusese înainte de plecarea în această misiune.
Cât despre cei doi roboţi, Robby şi Felix, atâta timp cât nu-i stăteau în cale şi-i ascultau cu stricteţe instrucţiunile primite, se înţelegea de minune cu ei, mai ales că aceştia, pentru a nu-l supăra, îi dădeau de obicei ascultare, nu-i ieşeau din cuvânt. Astfel, cu excepţia lui Sid, Robby şi Felix erau singurii cu care Lucian mai schimba câte o vorbă, din când în când, aproape zilnic, în funcţie de necesităţi.
În rest, singuratic, Lucian nu se plictisea totuşi la bordul navei sale, găsindu-şi mereu câte o ocupaţie care să-i umple timpul şi să-i distragă atenţia de la faptul că era singur. Intrase şi prin rezervele colegilor săi, pentru a face şi pe acolo curăţenie, din când în când, fără a umbla prin lucrurile personale ale acestora. Însă, uneori, câte o fotografie zărită întâmplător prin aceste rezerve, sau anumite lucruri personale specifice fiecăruia, îi trezeau amintiri legate de ei, de obicei plăcute, dar căpos cum era, nu renunţa încă la izolare. Desigur, Lia era zilnic prezentă în gândurile lui, fără a fi nevoie de cine ştie ce fotografii sau alte obiecte personale specifice ei...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!