poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 58 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-14  |     | 



*71. Separarea.

În urma lui, colegii rămaseră pe loc, nemişcaţi, interzişi, parcă nevenindu-le să creadă că toate astea se întâmplaseră cu adevărat. Nu puteau concepe o separare definitivă de Lucian, până-n momentul plecării spre Terra.
- Vezi ce-ai făcut, Lia? o luă Nistor în primire. Acum eşti mulţumită de rezultatul obţinut? Cum ai putut face una ca asta?
- Eu... Nu ştiu. N-am vrut. Sincer, îmi pare rău. N-am crezut că o să-l deranjeze. N-am vrut să-l supăr deloc, niciodată, cu nimic.
- Dacă n-ai vrut, n-ai ştiut şi n-ai crezut, de ce-ai făcut-o totuşi? continuă Nistor cu reproşurile la adresa ei. Nici nu ştii ce mult ai greşit! Cred că nici nu-ţi dai seama ce om minunat e şeful. Nimeni nu i-a vorbit niciodată astfel; nici nu merita să i se vorbească astfel. Evident că-l afectează, că l-ai jignit... Tu ce credeai? Cum te aşteptai să reacţioneze? Ce-ai fi vrut să facă? Să te ia-n braţe şi să sară-n sus de bucurie când te va auzi?
- Nu, evident că nu. Dar nu credeam că se va simţi chiar atât de jignit. Sincer, n-am vrut să-l supăr. Crede-mă, Nis! Îmi pare rău. Am greşit, spuse Lia şi nu se mai putu abţine; câteva lacrimi i se scurseră din micuţele ei perle albastre. N-am vrut, n-am vrut... Vă rog, înţelegeţi-mă! Regret... Chiar regret...
- Las-o, Nistor! interveni Ly, observându-şi sora agitată.
- Da, Nis, chiar aşa, adăugă blonda. Cum poţi fi atât de insensibil? Las-o în pace! Nu vezi că e tulburată?
- Mda... păru Nistor nemulţumit. Hmm; n-am înţeles... După ce-a zis ceea ce a zis, tot ea e cea supărată? Iar eu, cel mustruluit?
- Lasă-le, Nis! Nu te amesteca, îl povăţui Alex. E mai bine aşa. Crede-mă... Nu te pune rău cu ele.
- Bine, dar şeful... Ce-o să ne facem fără el? spuse lunganul, între timp gândindu-se: „Măcar dacă ar şti Lia cât de mult o iubeşte şeful... Atunci cu siguranţă ar regreta enorm tot ceea ce a spus. Ah; şi şefu’ ăsta... să se îndrăgostească tocmai de ea, care nici măcar nu merită dragostea lui...”
- Ascultă, Nis... reluă Alex. Deşi mi-e greu să spun asta... Cred că ar fi mai bine să-i dăm ascultare, măcar pentru o perioadă. Să nu-l deranjăm, să-l lăsăm singur, cum ne-a cerut, apoi, după un timp, vom încerca să luăm legătura cu el, poate se răzgândeşte, poate se mai îmbunează, doar îl cunoşti, nu-i un tip rău; o să-i treacă... Sigur o să-i treacă. O să vezi. Totul va fi bine, în curând. Va uita şi totul va redeveni ca înainte de chestia asta.
- Da, sper, se îndoi Nis de viziunea optimistă a lui Alex. Dar, oricum ar fi, nu pot sta liniştit aici, gândindu-mă că totul va fi iarăşi bine, peste un timp, cine ştie peste cât. Aşa că am să mă duc chiar acum până în navă, să vorbesc cu el.
- Dar, Nis, lasă-l în pace, gândeşte-te bine! N-are nevoie de noi acum. E prea tulburat. Nu înrăutăţi situaţia! Vrea să fie singur, deci lasă-l! Respectă-i dorinţa! zise geneticianul.
- Nu! se împotrivi lunganul, cu încăpăţânare. Am să plec chiar acum.
- Bine, Nis, îl aprobă în cele din urmă Alex, văzând încăpăţânarea geografului. Să fie aşa cum vrei, cum crezi că ar fi bine. Noi nu te vom urma, dar te aşteptăm aici, să ne spui cum se simte şi să ne comunici dacă-ţi va spune ceva.
Nis nu-i mai răspunse, ci porni grăbit, cu paşii lui uriaşi, în direcţia „Pacifis”-ului. Ceilalţi rămaseră-n acel loc, să-l aştepte, nici unul nu porni spre oraşul artificial, nici măcar Lia. În scurt timp, Nis ajunse în navă, intrând fără dificultate şi îşi căută şeful, strigându-l de câteva ori. Nu-l zări, nu era pe puntea principală, unde stăteau toţi, de obicei, cel mai mult, aşa că se îndreptă spre rezerva comandantului, bănuind că-l va găsi acolo. Într-adevăr, îl zări, era acolo, ghemuit, pe jos, într-un colţ al încăperii, unde stătea, pe întuneric, părând foarte abătut, după cum putu observa cu greu lunganul, în lumina roşiatică de serviciu, ce pătrundea de pe culoar în încăperea cea strâmtă. Nistor nu aprinse luminile, nedorind să-şi deranjeze şeful, să-l supere mai mult decât era deja.
- Şeful... Şefu’... Ce faci acolo? încercă Nis să-i vorbească.
Însă Lucian nici măcar nu se clinti din poziţia în care stătea. Astfel că Nis repetă:
- Şefule, mă auzi? Te rog, răspunde-mi! Şefule...
- Ce vrei, Nis? auzi el într-un târziu o voce tristă, de nerecunoscut, şeful său vorbind pe un ton scăzut, abia perceptibil. V-am spus să nu veniţi după mine. V-am spus clar să nu mă căutaţi până-n momentul plecării. Ce n-ai înţeles?
- Da, ştiu, şefu’, dar...
- Nis, taci, te rog! îl întrerupse Lucian imediat, iar lunganul îi dădu ascultare.
Tăcu şi privi în jur, prin semiîntuneric. Pe mica măsuţă din rezerva şefului său, observă de abia atunci albumul de fotografii, deschis şi lăsat acolo, neglijent. Pe pagina la care rămăsese albumul deschis, Nis reuşi cu greu să distingă chipul domnului director Traian Simionescu, care surâdea blând din fotografie. Fu întrerupt din cercetarea chipului plăcut al directorului de glasul lui Lucian, la fel de stins:
- Nis, te rog, nu-mi mai spune aşa, ştii tu prea bine cum. Nu acum! Nu vreau să aud...
- Da, şefu’... zise el din grabă, fără să-şi dea seama, dar se corectă de îndată: Pardon, Lucian. Îmi pare rău. Scuză-mă, te rog!
- Nis, te rog... Mai bine pleacă! Încearcă să mă înţelegi. Prezenţa ta, acum, aici, nu-mi face deloc bine. Vreau să fiu singur, cu gândurile mele, cel puţin pentru o vreme. Nu ştiu sigur cât timp anume, dar chiar vreau să fiu singur. Te rog, înţelege-mă!
- Da, şe... începuse Nis din obişnuinţă, dar se opri automat, dându-şi seama că în acea situaţie nu era indicat să pronunţe iarăşi acel cuvânt şi se corectă la iuţeală: Da, Lucian. Dar spune-mi, chiar eşti supărat pe noi?
- Nu. Evident că nu, Nis. N-ai priceput încă acest lucru? N-aş avea motive, răspunse Lucian şi se ridică de unde era aşezat, îndreptându-se spre salteaua care ţinea loc de pat.
În scurtul drum pe care-l avusese de parcurs, trecând pe lângă măsuţă, puse repede în album, peste fotografia directorului, o altă fotografie, pe care o ţinuse tot timpul în mână, în rezerva lui şi o strânsese la piept, aproape de inimă. După ce puse fotografia în album, peste cea a directorului, închise la iuţeală albumul, apoi se îndreptă spre salteaua lui, unde se aşeză nepăsător. Deşi se mişcase cu repeziciune, Nis avusese timp suficient să observe ce fotografie aşezase şeful său în album, anume pe aceea a colegei lor, Lia, după cum se şi aşteptase lunganul. Astfel că Nis reluă, cu subînţeles:
- Nici măcar pe ea nu eşti supărat?
- Nu, răspunse simplu Lucian, înţelegând la cine se referea lunganul; adăugă: Mai ales pe ea...
- Nici după tot ceea ce a zis? A fost atât de nedreaptă cu tine...
- Nis, pricepe că nu pot... Nu pot fi supărat pe ea, indiferent ce ar face, sau ce ar zice... O iubesc! Atât de mult... La naiba! Atât de mult... Asta e tot ceea ce ştiu şi nu pot schimba nimic, deci nu pot fi supărat pe ea. N-am cum.
- Off, şefule, cât de mult suferi... scăpă Nis fără să vrea cuvântul fatal, ce trebuia evitat, însă dându-şi seama de greşeală, se corectă din nou, grăbit: Scuze, Lucian. Da, da... N-am uitat. Aşa te cheamă, ăsta ţi-e numele, desigur, Lucian; Luci. Dar spune-mi... Aş vrea să ştiu dacă ai vorbit serios mai înainte. Chiar nu vrei să ne mai întâlnim deloc, până-n momentul întoarcerii spre Terra? Vrei să ne părăseşti, să ne despărţim, să ne separăm complet, timp de un an?
- Nis, credeam că am vorbit destul de clar, pe înţelesul tuturor. Vă rog să evitaţi să vă mai întâlniţi cu mine până-n momentul plecării spre Terra!
- Desigur, am auzit, însă îmi vine atât de greu să cred... E absurd! Nu pot accepta aşa ceva. Nu pot pricepe... E de neconceput! Ar fi o nebunie!
- Va trebui să te obişnuieşti cu ideea. Cel puţin o perioadă.
- Cât?! Cât înseamnă această perioadă?
- Nu ştiu. Nu sunt sigur. Nu ţi-aş putea spune nimic concret. Poate doar că... Vă voi căuta, într-un fel sau altul, când voi simţi că totul poate reveni la normal, ca înainte. Până atunci însă, aş prefera să fiu lăsat în pace, singur!
- Şi... Chiar nu mai vrei să fi tu comandantul nostru? întrebă Nis temător.
- Nis! îl atenţionă Lucian nemulţumit, privind dojenitor spre înaltul său coleg.
- Nu, şe... Lucian, se încurcă din nou Nistor, geograful cu alură atletică. E foarte important pentru noi, nu doar pentru mine. Am vrea să ştim sigur. Aşa că, spune-mi, te rog...
- Ce tot vorbeşti? Te-au trimis cumva ceilalţi aici?
- Nu. Nici gând. Ei au încercat să mă oprească. Dar nu i-am ascultat. Am venit din proprie iniţiativă, pentru că aşa am vrut.
- Nu ştiu dacă ai greşit sau nu venind... În privinţa celeilalte chestiuni... Da, află că am vorbit foarte serios! Nu vreau să mai fiu eu comandantul vostru! Sub nici o formă! Nu eu!
- Dar asta nu se poate, se împotrivi geograful.
- Ba da, se poate, se arătă Lucian de neînduplecat. Nu mai vreau şi gata! M-am săturat! Până peste cap! N-am nevoie şi de alte reproşuri din partea voastră, doar din cauza acestei funcţii stupide! Gata! Mi-ajunge! Am pus punct. Şi n-am de gând să-mi schimb hotărârea, oricât aţi insista!
- Dar nu putem sta aşa, fără comandant. Totuşi, e nevoie de unul. Cine ştie, în anumite împrejurări, chiar e necesar. Pentru orice eventualitate...
- N-aveţi decât să vă alegeţi oficial altul, pe oricare altul; nu mă interesează! Numai pe mine nu, în nici un caz!
- Dar noi nu vrem altul. Avem deja unul. Tu eşti conducătorul nostru. Iar asta nu poate fi schimbat, niciodată. E clar: Noi tot pe tine te vrem.
- Nis, gata, ajunge! Nu vreau să mai aud nimic! Nu vreau şi gata! Nu pricepi?! Nu vreau să fiu comandant! Nu vreau să fiu nimic. Absolut nimic, spuse Lucian, devenind pe neaşteptate nervos, sau cel puţin mai agitat. Ai auzit-o, nu? Ai auzit-o destul de clar şi tu. Ai înţeles că, de fapt, nici măcar n-am fost comandantul vostru, sau cel puţin, dacă am fost, n-am fost pe merit, deci nu pentru că aş fi meritat asta, nu pentru că am dovedit că aş fi capabil, bun, ci numai datorită domnului director, datorită intervenţiilor dumnealui insistente în favoarea mea, datorită influenţei sale în Institut, iar toate astea doar pentru că am fost întotdeauna preferatul dumnealui. Ea a avut dreptate. N-a făcut decât să spună adevărul. Dar acesta-i un adevăr atât de crud, de dureros pentru mine, încât nu doream să-l aud deloc, cu atât mai puţin rostit chiar de ea. Chiar de ea... Cât despre dom’ director, ce-aş putea spune?! Nici pe dânsul nu-l pot învinui de nimic. L-am întrebat personal dacă a intervenit în vreun fel în favoarea mea şi m-a asigurat în repetate rânduri că nu, în nici un caz. Cum să nu-l fi crezut?! Nu-l puteam asocia pe dânsul cu noţiunea de „mincinos”, îmi era imposibil. Încă îmi e şi acum. Mai mult şi din cauza asta am acceptat atunci să devin eu comandant, pentru că dânsul m-a asigurat că n-a fost un aranjament al dumnealui. De aceea sunt atât de confuz... Off, Nis... Cât de greu îmi e să înţeleg toate astea... De ce? Spune-mi şi tu, de ce? Chiar meritam să mi se întâmple toate astea? rosti el, din nou cu glas scăzut, deznădăjduit.
- Nu, Luci. Sigur nu meritai toate astea, zise Nis, îndreptându-se spre vechiul lui coleg şi prieten, simţind că acesta ar avea nevoie de încurajare. Dar noi tot nu vrem să ne alegem un alt comandant. Nu vrem să te înlocuim; eşti de neînlocuit. Tot pe tine te vrem; chiar şi ea... Tu eşti cel mai bun, cel mai potrivit, ne-ai dovedit în toţi aceşti ani, indiferent de ce a spus Lia mai înainte; e clar că nu aşa gândeşte, a greşit doar, zise lunganul, aşezându-se pe saltea, lângă „şeful”.
- Vi se pare vouă numai. Asta din obişnuinţă... Pentru că, normal, după atâţia ani, evident că v-aţi obişnuit cu mine, cu stilul meu, vă e greu să schimbaţi dintr-o dată totul. În cazul acesta, cel puţin deocamdată, vă puteţi considera liberi, fără comandant, fără nici un comandant. Mai târziu, nu ştiu, vom mai vedea. Acum însă, zău, serios, te rog, chiar aş vrea să rămân singur. Nu vreau să vorbim despre asta, mai ales nu acum. Înţelege-mă, te rog!
- Da, şe... începu iarăşi defectuos Nis, dar nu continuă; se corectă rapid: Da, Luci. Te înţeleg. Atât cât pot.
- Oh, Nis, eşti de-a dreptul formidabil! Dar să ştii că mă bucur că ai venit, mi-a prins totuşi bine. Eşti un adevărat prieten. Asta nu înseamnă însă că am să uit totul brusc, să nu crezi aşa ceva. Încă mai vreau să rămân singur, cel puţin pentru o vreme. Dar nu sunt supărat, chiar deloc. Şi poate că în curând o să-mi revin complet, să redevin din nou ca înainte, aşa cum mă ştiţi toţi. Acum însă nu, nu pot; în starea în care sunt, n-aş face decât să vă încurc pe toţi. Să le spui şi celorlalţi, să fie liniştiţi.
- Desigur. Am să le spun.
- Ah... Şi scuză-mă, Nis...
- Să te scuz? De ce?
- Păi... La mulţi ani! Să nu crezi că aş fi uitat de ziua ta. 11 martie, a trecut, dar... Tocmai aveam de gând să le propun colegilor să organizăm o petrecere în acest sfârşit de săptămână, dar acum nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Săptămâna trecută nu se putea, din cauza problemei mele cu dinţii, deşi aproape îmi trecuse... Oricum, la mulţi ani! Şi uite, îţi pregătisem ceva, un mic cadou de la mine, pentru tine. Ţi-l dau acum, spuse Lucian şi-i înmână prietenului său un pachet, frumos ambalat.
Nis îl primi, privindu-l surprins; nu se aştepta...
- Ah... Mersi, şefu’, zise, din nou din obişnuinţă şi nici măcar nu-şi dădu seama că ar fi spus ceva greşit.
- Mda... Păi... Pentru nimic, presupun, îi atribui Lucian un zâmbet scurt, îngăduitor, fără a-i reproşa nimic.
- Atunci, cu bine, şefu’. Pentru un timp, nu se ştie sigur cât. Dar, rămâi cu bine. Şi să ştii că am să-mi continui cercetările începute şi am să întocmesc rapoarte în mod obişnuit, cât şi hărţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau schimbat, te asigur. Atât eu, cât şi ceilalţi. Şi ei îşi vor continua munca începută, ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic. Ah; şi iar am greşit: Ţi-am zis „şeful”... Da’ nu-i o greşeală; pentru mine, orice ar fi, rămâi mereu „şeful”, „şeful” meu, Lucian, cel atât de drag mie, cel mai bun prieten al meu. Ştii destul de bine acest lucru; nu pot schimba nimic. Şi să nu te superi pe mine pentru că-ţi spun mereu aşa. Tu eşti şi rămâi şeful meu, dar un şef minunat. Ştiu că următoarea exprimare nu-i corectă din punct de vedere gramatical, dar eu tot am să spun: Cel mai minunat! Aşa vei fi întotdeauna. Zău, şefu’...
- Bine, Nis, prietene... La revedere.
- La revedere, şefule, încheie Nistor şi plecă, lăsându-l singur pe Lucian, cu gândurile lui, nu tocmai dintre cele mai plăcute.
Dar îi prinsese bine să afle că are încă prieteni şi colegi, neschimbaţi, asemenea lunganului, care să fie în continuare alături de el, orice s-ar întâmpla. Rămas singur, Lucian aşeză cu grijă fotografia Liei, care rămăsese peste cea a directorului, la locul ei din album, apoi închise albumul, punându-l şi pe acesta la locul lui. După care se întinse gânditor pe salteaua lui confortabilă, încercând să adoarmă. Normal însă, în minte i se contură clar chipul Liei, minunatul ei chip, care-l urmărea mereu, peste tot, fără excepţie, ca o permanentă obsesie, de care nu putea scăpa, orice ar fi făcut.
Nistor ajunse repede înapoi, printre colegi şi constată că nici unul nu plecase de acolo, stăteau toţi încordaţi, în aşteptarea lui. Zărindu-l, îl încercuiră toţi, nerăbdători să afle care era starea comandantului lor. Observară şi pachetul pe care-l avea geograful sub braţ; nu-l avusese la el când plecase spre navă. Alex începu:
- Ce-ai, mă, acolo? Luci ţi-a dat ceva?
- Da... E doar cadoul lui pentru mine, de ziua mea; n-a uitat... Îl avea pregătit.
- Ah, asta era, se dumiri Alex. Ce ţi-a dat?
- Nu ştiu; nu l-am desfăcut încă.
- E ziua ta? se miră însă Ly.
- Nu azi; a fost, pe 11, da’ chiar nu contează.
- Nu ştiam, murmură Ly. La mulţi ani! Ca să vezi; cam în aceeaşi perioadă cu mine. A mea va fi poimâine, pe 17.
- Zău?! rosti întrebător lunganul. Nici eu nu ştiam. Păi... La mulţi ani; şi ţie...
- Mersi, rosti Ly scurt.
- Deci, ce mai face bunul meu prieten, Lucian? Nu-mi place deloc să-l ştiu atât de supărat, zise Nick.
- Fiţi liniştiţi, cu toţii. E bine deocamdată, sau cel puţin mie aşa mi s-a părut. E adevărat, încă e tulburat, e şi normal să fie, dar nu e supărat pe nimeni, pe nici unul dintre noi. Cel puţin el aşa susţine. Mi-a vorbit destul de mult, iar mie mi s-a părut calm, lucid. Regretă că a reacţionat puţin cam exagerat, dar pe moment nici nu şi-a dat seama cum reacţionează, era mult prea... abătut. Îi pare rău că s-a comportat astfel, dar asta nu înseamnă că şi-ar fi schimbat decizia luată. Preferă deci să rămână în continuare singur, pentru o perioadă, nu ştie nici el sigur cât timp anume, dar e clar că doreşte să rămână singur, în navă; ne roagă insistent să-i înţelegem nevoia de a sta retras un timp şi să-i respectăm dorinţa, deci să nu-l căutăm. De asemenea, e de neînduplecat, nu vrea sub nici un chip să ne mai fie comandant, nu vrea nici măcar să audă vorbindu-se despre asta, deşi am încercat să-l conving că noi nu dorim un altul, în locul lui; i-am spus că nici nu vom încerca măcar să ne alegem oficial altul şi că tot pe el îl vom considera ca fiind în continuare comandantul nostru, fiindcă tot pe el îl preferăm. În final, a spus că se va mai gândi, are nevoie de câtva timp de singurătate, în care să reflecteze la ce şi cum ar fi mai bine pentru noi toţi, iar când va simţi că totul poate reveni la normal, ca înainte, ne va căuta el însuşi, într-un fel sau altul. Iar în privinţa chestiei cu comandantul, a rămas stabilit că tot mai târziu, vom vedea ce vom decide, atunci când totul va reveni la normal. Deci, practic, a lăsat cale liberă oricăror posibilităţi, inclusiv aceleia de a-l realege pe el, sau de a-l considera tot timpul pe el ca fiind comandantul nostru. Iar pe tine, Lia, nu e supărat deloc, deşi, după părerea mea, ar avea un milion de motive să fie, dar el nu, consideră că n-ai greşit cu nimic faţă de el, ceea ce eu, repet, susţin că nu-i adevărat. Ai greşit, enorm! Tu nu-l cunoşti prea bine, nu ştii ce om minunat e! Nu merita să fie tratat astfel. Dar cred că, de fapt, nici nu ţi-ai dat seama ce spui; refuz să cred că ai vrut să spui asemenea absurdităţi despre el. Nu-mi dau seama cum de-ai reuşit totuşi să dai glas acelor cuvinte. Eu îl cunosc de foarte mult timp pe şefu’, ştiu foarte bine ce fel de om e, iar dacă tu crezi cumva că exagerez cu aprecierile la adresa lui, întreabă-l atunci pe Alex, să-ţi spună şi el...
- Da, Lia, e adevărat; aici, cel puţin, Nis are dreptate. Luci e un om minunat, nici n-am cuvinte cu care să-l caracterizez; nu trebuia să-i fi spus ceea ce i-ai spus. E clar că suferă enorm, îl doare în adâncul sufletului său minunat, l-ai atins tare, nemilos, într-un punct slab, sensibil... Poate ţi se pare incredibil, dar el chiar este sensibil, sentimental; are unele slăbiciuni, pe care însă nu doreşte să şi le arate faţă de ceilalţi, spuse Alex.
- Îmi pare rău, n-am vrut, de abia acum îmi dau seama că am greşit. De abia acum realizez cât de mult am greşit... Uff... De fapt, nici nu credeam aşa ceva despre el, nu ştiu de ce am spus, ce mi-o fi venit... Dar n-am vorbit serios. Vă rog să mă credeţi!
- Acum e prea târziu să-ţi mai pară rău. Ceea ce ai spus, rămâne spus, nu mai poţi schimba nimic, oricât ai vrea, chiar dacă ai vorbit serios sau nu. Acum nu ne rămâne decât să sperăm că perioada de timp în care el vrea să rămână singur nu va fi prea îndelungată, ci mai scurtă. Altfel, nu ştiu cum ne vom descurca fără el, spuse Alex.
- Lasă, că vă veţi descurca voi şi fără el, aşa cum şi el se va descurca fără voi, zise Ly.
- Nu ştiu dacă va fi chiar aşa, Ly, spuse Mihai. Nu va fi atât de simplu. Într-adevăr, Luci e un om minunat, e un foarte bun comandant, coleg şi prieten. Prezenţa lui printre noi era întotdeauna binevenită, plăcută şi utilă, ştia să se impună când era necesar, fără a exagera. Nu ştiu, personal nu înţeleg de ce ar vrea această separare, fie ea chiar şi temporară. Întotdeauna şi-a dorit ca noi să fim uniţi, la bine şi la rău, să constituim un echipaj strâns, unit, ca o mare familie, iar acum brusc, el însuşi să ceară această separare... Mi se pare inexplicabil şi chiar îngrijorător. Trebuie să fie cu adevărat, foarte afectat, pentru a proceda astfel.
- O să-i treacă lui, presupuse Ly.
- Probabil, aprobă parţial Mihai.
- Să sperăm că totuşi, o să-i treacă mai repede, rosti Nistor.
- Cât mai repede, adăugă Alex. Acum însă... Să plecăm, cred că n-are rost să mai întârziem pe aici degeaba. Pe Luci nu trebuie să-l deranjăm acum, deci, nu avem ce face.
- Ai dreptate, Alex, îl aprobă Nistor. Am înţeles asta.
- Dacă l-aş putea ajuta cu ceva, n-aş ezita. Din nefericire însă, nu pot face nimic pentru el, spuse Stela. Acum nu e bolnav, deci n-am cum să-l ajut, oricât aş vrea; sunt doar medic...
- Nu-ţi face griji, dragă, spuse Alex. Luci va fi bine. Îşi va reveni repede. Totul va fi în curând ca mai înainte. Sper...
Alex şi Stela plecară, utilizând cercul colorat. Nis li se alătură imediat. Cercul porni neîntârziat în jos, cu ei trei. Ceilalţi rămaseră încă pe suprafaţa planetei. Cercul reveni sus gol, lipindu-se ermetic de solul alb.
- Ce spui, frumoaso, mergem şi noi acum? întrebă Mihai spre Ly, când cercul ajunse sus.
- Nu, Mihai, îl refuză aceasta, privind sugestiv spre Lia, colega ei de cameră. De data asta, te rog, du-te singur. Eu trebuie să mai rămân.
- Aha, pricep... murmură campionul. Te îngrijorează starea Liei, colega ta de cameră. Bine, atunci. Ne vedem din nou de dimineaţă, devreme, sper.
- Sigur, Mihai. De dimineaţă...
Mihai păşi şi el pe cercul colorat, care se desprinse imediat de solul cel alb, îndreptându-se în jos, unde dispăru în scurt timp, apoi reapăru, evident, fără campion. Pe suprafaţa planetei mai rămăseseră doar Ly, Maria, Nick şi... Lia; deci, în familie, ei cunoşteau acest lucru.
- Hai, surioară, să mergem amândouă în camera noastră acum, împreună, o invită Ly pe Lia, apropiindu-se de ea.
- Nu, Ly. Nu pot. Trebuia să pleci cu Mihai. Nu înţeleg de ce ai rămas aici.
- Care-i problema, dragele mele? întrebă Nick, venind lângă ele.
- Păi... Încercam să vorbesc cu Lia, îi răspunse doar Ly.
- Ar trebui să vă retrageţi şi voi două în camera voastră, să vă odihniţi. Eu şi Maria vom proceda la fel.
- Sigur, Nick. Voi doi trebuie să plecaţi acum, n-are rost să întârziaţi pe aici, după mine, e deja noapte. Şi ar trebui s-o luaţi cu voi şi pe Ly, dacă n-a vrut să plece cu Mihai; nu înţeleg de ce a insistat să rămână. Eu... Nu vă pot însoţi deocamdată. Nu m-aş putea odihni în condiţiile actuale, în starea în care sunt. Trebuie să mă liniştesc, altfel nu voi rezolva nimic.
- Nu ştiu de ce te frămânţi atâta, Lia, spuse blonda. Zău, doar e vina ta pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Ce naiba ţi-a venit să-i spui aşa ceva?
- Nu ştiu ce... De fapt, din cauza lui, el m-a provocat... Nu astfel trebuia să se poarte cu mine... Doar lăsasem raportul în navă; ce nevoie mai era şi de prezenţa mea?
- Dar el n-a greşit chiar deloc, cu nimic. Dimpotrivă, aş putea spune că a procedat foarte corect, mereu. Zici că nu astfel trebuia să se poarte cu tine?! Dar cum? Cum altfel?! Ce-ai fi vrut să facă sau să zică? „Ah, Lia, ce bine că ai plecat! Mersi. Ne bucurăm foarte mult... Te rog, nu te mai întoarce, nu-i nevoie de prezenţa ta aici... Şi să nu te prezinţi nici la şedinţele următoare, că doar nu-i nici o problemă...” Aşa ai fi vrut să se poarte? replică Maria.
- Nu, bineînţeles...
- Atunci de ce-ai plecat totuşi, de moment ce venisei la şedinţă azi? Nu te înţeleg... spuse tot blonda.
- Păi... Am plecat... Nu pot să-ţi spun de ce... murmură Lia şoptit, gândindu-se: „Evident, tot din cauza lui... Nu puteam suporta, nu puteam rezista... Era prea mult pentru mine... De ce-a tăcut? De ce n-a spus nimic, nici acum?! Uff, ce greu...”
- Ah, nu poţi să-mi spui... Evident, nici n-ai o explicaţie a comportamentului tău... Şi ştii cum ai putea rezolva situaţia asta, chiar acum, pe loc?!
- Nu... Cum?! se interesă Lia, încă şoptit.
- Într-un singur fel. Anume, cred că ar fi mult mai bine să te duci chiar acum în navă, la Luci, astfel ai pune capăt situaţiei existente, o sfătui Maria. Să mergi până acolo, nu ca să-ţi ceri iertare de la el, doar a spus că nu e supărat pe tine, ci doar să fii acolo, ca să poată înţelege că-ţi pare rău pentru ceea ce ai zis şi că nu crezi asta cu adevărat. Sunt sigură că asta-i tot ce aşteaptă el, de fapt. Astfel ai rezolva totul. Ai pune capăt suferinţei lui, dar şi neliniştii tale. E tot ceea ce Luci îşi doreşte, să te vadă doar şi îşi va reveni imediat, totul va deveni brusc ca înainte, s-ar sfârşi şi perioada de linişte, de singurătate, de care susţinea că ar avea nevoie. Zău, Lia, Luci nu merită atâta suferinţă; de altfel, nici tu! Dacă te-ai duce, ar uita că l-ai jignit, l-ai umilit neiertător, de faţă cu noi toţi. Cuvintele tale l-au durut, au fost greu de suportat, chiar şi pentru el. Dar când te va vedea, sigur va uita totul.
- Nu, Maria. N-aş putea. Nu acum...
- Dar ar trebui, Lia, ar fi mult mai bine. Altădată ar putea fi deja prea târziu.
- Poate că ai dreptate, Maria, dar nu pot. Nu ştiu dacă mă înţelegi, însă n-aş putea da ochii cu el acum, n-aş putea suporta...
- Nu faci decât să complici mai rău situaţia, când ai putea repara totul cu uşurinţă, îi spuse blonda. Dar fie cum vrei tu. Alege calea cea mai grea.
- Lasă-mi surioara în pace, iubito, interveni Nick. N-o poţi obliga.
- Nici nu vreau s-o oblig. Încerc numai s-o conving că ar fi mult mai bine astfel, nu doar pentru Luci, ci şi pentru ea, asta ar ajuta-o să se liniştească.
- Poate, iubito, însă dacă nu vrea, n-avem ce face. Las-o să se descurce singură, cum crede ea de cuviinţă.
- Păi, ea nu face decât să se încurce mai mult, să înrăutăţească situaţia.
- S-ar putea să ai dreptate, iubito, dar las-o-n pace! Haideţi, surioarelor, să mergem totuşi în oraş acum. Amândouă aveţi nevoie de odihnă.
- Nu insista, Nick, se împotrivi Lia. Voi ar trebui să plecaţi, n-are rost să întârziaţi. Eu mai rămân, nu pot să mă retrag acum.
- Atunci gândeşte-te mai bine la ce ţi-am spus, poate vei înţelege că am dreptate, o sfătui Maria.
- Nu insista nici tu, blondo! Poate că ai dreptate, poate că ar fi mai bine, dar n-am să-ţi dau ascultare.
- O vezi?! Vezi cât e de încăpăţânată? i se adresă blonda lui Nick.
- Văd, iubito... Dar las-o, te rog!
- Dar eu nu-i fac nimic... Doar că n-o înţeleg, deloc...
- Mă voi plimba puţin, singură, pe suprafaţa planetei, apoi, poate voi veni şi eu în oraş, zise Lia, fără legătură cu cuvintele blondinei.
- Nu vorbi prostii! Hai cu noi acum, rosti Ly cu blândeţe, însă Lia nu-i răspunse; privi spre fratele ei: Voi doi plecaţi acum, Nicky! Rămân eu cu Lia şi o conving cumva să mă asculte, măcar pe mine...
- Bine, surioară. Atunci, noapte bună, spuse Nick şi-şi sărută cu drag cele două surori, pe obraji. Acum, să mergem, iubito, i se adresă apoi blondei, îmbrăţişând-o şi astfel păşiră amândoi pe cercul colorat.
- Ce bine pentru ei doi că se înţeleg de minune, surâse Ly, după plecarea lor. De ce n-ai putea fi şi tu la fel, cu Lucian?
- Ah, Ly, te rog... Mai bine taci! Sau pleacă şi tu; nu înţeleg de ce-ai rămas... Ar fi trebuit să pleci, cu Mihai... Lasă-mă singură!
- Nu ştiu, nu vă înţeleg deloc, pe nici unul dintre voi doi. Nu pot să pricep de ce i-ai spus aşa ceva, dar nici de ce l-a afectat pe el atât de mult acest lucru.
- Off, Ly... Îl iubesc, atât de mult, tu ştii asta... Nici nu pot să-mi dau seama cum am putut să-i spun aşa ceva... Am fost de-a dreptul îngrozitoare! Nu ştiu cum a putut suporta, cât de calm a putut fi, cum de s-a abţinut să nu mă lovească; aş fi meritat, pe bună dreptate!
- Aş... Să te lovească?! Lucian n-ar face aşa ceva.
- Nu, evident că nu. Însă eu tot m-am purtat oribil cu el şi aş fi meritat asta.
- Şi de ce ai făcut-o?
- Nu ştiu nici eu de ce. Nu pot să-mi explic ce mi-a venit. Uneori sunt aşa de rea, mai ales cu el... Dar nu-nţeleg de ce; n-aş vrea să mă port astfel...
- Şi totuşi, de ce te-ai întors în oraş, deşi venisei aici, cu raportul pregătit?
- Off... Nu puteam să rămân...
- De ce? nu pricepu Ly.
- Din cauza lui... Sosisem prima, intrasem în navă; el era acolo, pe puntea principală; îşi făcuse un duş şi era învelit doar cu un prosop... Intenţionasem să ies, dar el m-a oprit, spunându-mi că e suficient să mă întorc cu spatele şi să nu trag cu ochiul, până se echipează el. Aşa am procedat, iar el s-a îmbărcat, doar cu pantalonii uniformei, apoi a încercat să-mi spună ceva... Însă a apărut Nis şi atunci a tăcut, n-a mai spus nimic... Şi eu... În acel moment n-am mai putut; a trebuit să plec...
- N-am înţeles nimic... Ce tot vorbeşti?! Spui numai aiureli.
- Ah, n-are importanţă... Cred că Luci intenţiona să-mi spună că... Dar nu ştiu sigur dacă într-adevăr asta... Şi apoi mai era Nis, care ne-a surprins astfel, îmbăţişaţi şi Luci nu era complet îmbrăcat în uniformă... Ce-o fi crezut oare? Nu puteam rămâne, ar fi râs de mine... N-a spus nimic?
- Cine, Nistor?
- Da, el...
- Nu, n-a spus... Ce să spună? De ce-ar fi spus ceva?
- Păi... Nu ştiu. Ah, poate Luci nu i-a permis, doar au rămas amândoi pe puntea principală, după ce am ieşit eu.
- Ascultă, chiar nu pricep de ce te frămânţi atâta. Hai mai bine în camera noastră, să încercăm să dormim acum. Trebuie să te odihneşti. Sau cel puţin să ne continuăm discuţia acolo, dacă nu vrei să urmezi sfatul Mariei.
- Nu, Ly, nici una, nici alta, se încăpăţână Lia. Tu du-te în cameră, să te odihneşti, n-are rost să stai aici cu mine, trebuie să te odihneşti, nu te pot reţine. Dacă aş veni cu tine, te-aş deranja, pentru că în nici un caz nu pot dormi. Însă, nici în navă n-am să mă duc, nu m-aş putea înfăţişa acum înaintea lui, dar nici aici n-am să rămân. Aş prefera să merg la tata, să vorbesc cu el. Crezi că s-ar putea?
- La tati? Da, evident. Nu-i o idee rea. Cred că-l găseşti în biroul lui, sigur n-a plecat încă de acolo, întotdeauna întârzie cu treburi pe acolo.
- Atunci, am să trec pe la el. Dar oare n-am să-l deranjez acum? E atât de târziu...
- Nu-ţi face griji. Sigur n-ai să-l deranjezi. Pentru el nu există nimic mai important decât eu, Nick, iar acum, bineînţeles, mai ales tu. Deci, dacă ai probleme, du-te la el oricând şi te va ajuta, sau cel puţin îţi va spune cum crede el că-i mai corect să procedezi. Îţi va da un sfat bun.
- Bine, Ly. Aşa voi face. Am să trec pe la tata, să vorbesc cu el, acum.
- Atunci să mergem! N-are rost să întârziem pe aici.
- Mulţumesc mult, surioară. Pentru tot. Poate voi veni şi eu mai târziu în camera noastră, când mă voi mai linişti, să nu te deranjez.
În final, plecară şi ele, păşind pe cercul colorat, care le coborî automat în lumea subterană a Proximei. De aici ajunseră repede în oraşul artificial, despărţindu-se în dreptul biroului domnului To Kuny, Lia intenţionând să intre aici, iar Ly continuându-şi drumul spre camera lor, care nu era situată prea departe de acel loc...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!