poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 45 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-08  |     | 



*50. Urmărirea.

Lia observă încotro pornise Lucian şi deodată, fără a pricepe nici ea prea bine de ce, se hotărî să-l urmărească îndeaproape, fără ca el să observe acest lucru. Repede, pentru a nu-i pierde urma, ea-şi luă rămas bun de la Alex, Nis, Nick şi Maria, pe care probabil nu-i va mai vedea atât de des, apoi de la Stela, Mihai şi Ly, cu care se mai putea întâlni, în special cu Ly, care locuia în aceeaşi cameră cu ea, în timp ce Stela şi Mihai rămâneau în oraşul artificial, spre deosebire de Alex şi Nis, care rămâneau cu „şeful” în „Pacifis”, iar Nick şi Maria, încă undeva, pe suprafaţa întinsă a Proximei.
- Unde te grăbeşti, Lia? Te duci la noi în cameră? o întrebă Ly, curioasă.
- Nu, mă mai plimb prin oraş; nu mă grăbesc deloc.
- Te plimbi singură? se miră Ly.
- Da, desigur. De ce nu? E ceva rău în asta?
- Nu, nu-i nimic rău. Sigur că te poţi plimba, chiar şi singură, nu-i nici o problemă.
- Dar tu? Te întorci în camera noastră acum?
- Nu, nici eu. Merg şi eu prin oraş, dar nu singură, ca tine, ci cu Mihai. După aceea mă voi întoarce în camera noastră. Dacă ajungi înaintea mea, nu eşti obligată să mă aştepţi.
- Bine, Ly. Ne vedem mai târziu. Vorbim atunci.
Lia se îndepărtă grăbită, încercând în acelaşi timp să nu atragă atenţia celorlalţi asupra ei. Ea reţinuse direcţia în care pornise Lucian, direcţie ce sigur nu ducea spre nava albastră şi îi prinse repede urma, zărindu-i silueta inconfundabilă. Porni în urma lui ca o umbră, tăcută, iar el nu o zări deloc, fiind prea preocupat să ajungă la locul în care trebuia să o întâlnească pe Sonya, pentru a nu se lăsa aşteptat, fiindcă deja întârziase, după părerea lui, suficient de mult.
După un timp, ajunse la locul de întâlnire, o zări pe Sonya aşteptându-l pe o bancă şi se apropie de ea. Cu prudenţă, Lia se apropie şi ea uşor, timid, ascunzându-se după o tufă şi se opri acolo, fără a face zgomot; nu dorea să-şi asume riscul de a fi descoperită de Lucian; n-ar fi ştiut cum să se justifice faţă de el. Pentru a putea asista nu numai vizual, ci pentru a şi auzi ceea ce-şi vor spune cei doi, Lia porni micuţul sistem de transmisie cu care era dotată uniforma, reglând minitransmiţătorul pe frecvenţa comandantului misiunii, putând astfel auzi fără dificultate totul, mai ales că acolo era o linişte deplină. Ea se strădui să nu facă nici un zgomot, pentru a nu fi cumva auzită de Lucian, sau de Sonya, care avea un auz deosebit de fin.
- Bună, Sonya. Scuză-mi întârzierea, te rog, auzi Lia glasul lui Lucian în minitransmiţător.
- Bună, Lucian, răspunse Sonya, ridicându-se de pe bancă. Nu te mai scuza atât, n-ai întârziat foarte mult. E bine că ai ajuns şi acum. Cel puţin ţi-ai luat rămas bun de la colegii tăi aşa cum ţi-ai dorit sau aşa cum s-ar fi cuvenit, având în vedere faptul că nu-i vei mai întâlni în următoarele două săptămâni?
- Da. Aproape...
- N-a decurs totul aşa cum ai fi vrut?
- Nu chiar totul, se gândi el la... Lia, evident, dar imediat îi ceru: Să nu discutăm despre asta, te rog.
- Nu pari a fi mulţumit de decizia lui Nick.
- Aşa este. Nici nu sunt. Nu mi se pare deloc corect, dar n-am de gând să comentez decizia lui. Mă supun hotărârii pe care a luat-o. Dar, repet, te rog încă o dată, să nu discutăm despre asta!
- Bine. Cum vrei tu. E clar că nu-ţi face deloc plăcere.
- Deci... În final, te-ai hotărât să vii totuşi şi în seara asta, schimbă el brusc subiectul, fără a-i răspunde în vreun fel la observaţia potrivit căreia nu-i făcea plăcere decizia lui Nick.
- Da. N-ar fi avut rost să te dezamăgesc, să te las să mă aştepţi degeaba şi să-ţi formezi astfel o impresie proastă despre mine. Mi-ar fi displăcut.
- Indiferent de motivele pe care le-ai avut sau le-ai luat în considerare, mă bucur că ai venit. Ce zici, rămânem aici, sau ne plimbăm puţin?
- Cum vrei tu, lăsă ea la aprecierea lui. Mie mi-e indiferent.
- Atunci poate că o să ne plimbăm puţin, presupuse el şi-i întinse galant braţul.
Şi porniră uşor, fără a se grăbi, pe cărările părculeţului, discutând şoptit. Lia, cu prudenţă, ieşi din tufiş, urmărindu-i îndeaproape, spionându-i, ferindu-se pe cât posibil din raza lor vizuală, deşi întunericul împiedica o bună observare, cu toate că lumini răzleţe, blajine, erau răspândite din loc în loc, strecurându-se printre crengile veşnic nemişcate ale copacilor artificiali. Lia asculta atentă discuţia dintre ei doi.
- Şi deci, ce-aţi făcut în această ultimă zi? se interesă Sonya.
- Ţi-am urmat sfatul şi le-am propus să vizităm laboratorul în care s-au creat plantele artificiale, iar această vizită s-a dovedit a fi deosebit de interesantă, din toate punctele de vedre.
- Îmi pare bine că te-a satisfăcut într-o oarecare măsură.
- Da; chiar într-o foarte mare măsură. A fost mai mult decât doar interesant.
- Asta-i bine. Şi ce-ai înţeles din această vizită?
- Sincer să fiu, nu mare lucru, deşi fiecare a creat câte o plantă artificială.
- Inclusiv tu?
- Da; şi eu. Am făcut un micuţ ghiocel. O floare care pe planeta mea e considerată drept vestitorul primăverii, un simbol al renaşterii naturii, care se trezeşte la viaţă din nou, după amorţeala din iarna cea lungă şi rece.
- Interesant, aprecie Sonya. Şi ce s-a întâmplat cu el?
- I l-am oferit colegei mele, Lia, să-l păstreze în camera ei, recunoscu el.
- Ştiu...
- Hopa... Te-am prins! Ne-ai urmărit în ziua aceasta?
- Nu m-am putut abţine. Am vrut să văd ce faceţi.
- Nu te pot acuza de nimic, deşi nu te aprob. De moment ce aveţi posibilitatea de a ne urmări fără dificultate; poate că şi eu aş fi procedat la fel, în locul tău. Deci ştii aproape tot ce am făcut noi în această zi, presupuse Lucian.
- Ceva de genul ăsta, replică Sonya scurt.
- Şi atunci de ce mi-ai pus toate întrebările astea? Ce faci, de fapt? Mă pui la încercare? Îmi verifici sinceritatea?
- Poate, replică Sonya temătoare. Şi dacă într-adevăr ar fi aşa, te superi?
- Să mă supăr?! Nu, doar e normal să mă verifici, dacă poţi, deşi nu-mi convine. În cazul ăsta însă, am trecut testul?
- Testul?! păru Sonya nedumerită. Care test?
- Cel cu sinceritatea, preciză el.
- Ah, acel test... Da, l-ai trecut. Cu bine chiar.
„Deci nu numai eu îl urmăresc, ci chiar şi această Sonya, deşi ea altfel decât mine, cu metodele lor moderne...” constată Lia în gând, urmărindu-i îndeaproape în continuare, fără ştirea lor.
De fapt, Sonya ar fi putut afla cu uşurinţă faptul că Lia îi urmărea, dar în acel moment, îşi oprise aparatul şi nu intenţiona să-l repornească. Lia se mai gândi: „E clar că lui nu-i convine deloc această constatare, că ea l-ar fi urmărit, prin intermediul aparaturii lor. Nu ştiu ce-ar zice despre mine acum, dacă ar şti că sunt aici. Nici nu vreau să-mi închipui, sau să aflu vreodată...”
La un moment dat, Lucian şi Sonya se opriră, iar inevitabil, sub privirile albastre ale Liei, el o cuprinse pe Sonya în braţe, în braţele lui puternice, a căror putere o simţise şi Lia de mai multe ori, apoi el o sărută, evident, pe Sonya, din nou chiar de mai multe ori, aşa cum numai el se pricepea. Ascunsă după un alt tufiş, Lia îi privea înciudată, forţându-se să nu scotă vreun sunet, care în liniştea aceea ar fi fost de îndată recepţionat, le-ar fi atras imediat atenţia, iar ea nu dorea acest lucru, deşi nu-i făcea deloc plăcere să-l vadă pe Lucian îmbrăţişând-o sau sărutând-o pe Sonya.
„Neseriosul!” îl clasifică Lia în gând, furioasă foc pe el. „Nesuferitul! Don Juan; nu se dezminte... Desigur, încă îi plac domnişoarele. S-ar putea altfel? Sigur că nu...” gândi Lia. Apoi, parcă pentru a-i mări furia, dacă mai era nevoie, auzi clar cuvintele, rostite de Lucian, cu aceeaşi seriozitate ce-l caracteriza:
- Eşti frumoasă, Sonya... Foarte frumoasă!
- Ah, Lucian... replică ea, retrăgându-se uşor din braţele lui. Eşti incorigibil, îl clasifică Sonya, iar Lia îi dădu dreptate domnişoarei Kelso, în gând. Cred că aşa le-ai spus tuturor fetelor pe care le-ai sărutat.
Înainte de a-i răspunde ceva, Lucian o privi insistent, zâmbind, apoi spuse, cu o sinceritate dezarmantă, ceva la care Lia nu s-ar fi aşteptat să audă.
- Da, aşa este. Ai dreptate. Aşa le-am spus tuturor fetelor pe care le-am sărutat până acum, dar am spus asta din simplul fapt că aşa era, adică toate fetele erau cu adevărat foarte frumoase, fiecare în felul ei, bineînţeles...
- Deci, probabil că ai sărutat multe fete, presupuse Sonya.
- Da, recunoscu el fără ezitare, deşi nu era în avantajul lui să afirme aşa ceva, după părerea Liei; dar ea tăcu, în ascunzătoarea ei. Ce-i drept, cam multe, însă măcar toate erau foarte frumoase. Pentru că, fără să mă laud, am sărutat într-adevăr numai domnişoare frumoase, zâmbi el îngândurat, făcând o scurtă pauză, răstimp în care gândul îi zbură, evident, la Lia, cea care stătea în acel moment ascunsă după un tufiş, asistând la această discuţie, care o determina să scapere scântei din ochii ei albaştri.
„Oare de ce trebuie să aud toate astea?” se gândi Lia, foarte furioasă. „Nu face decât să mă enerveze rău de tot şi să adeverească tot ceea ce credeam despre el. Don Juan... Marele Don Juan! Ah, de parcă nu ştiam deja, dinainte? Ştiam, sigur că da! Doar nu-i o noutate... Nesuferitul! Ipocritul... Deci, e mai bine să mă feresc de el în continuare, deşi... Cum să mă mai feresc oare de el? Cum?! De parcă aş mai putea...” Aici însă, gândul i se întrerupse brusc. Dacă ar fi ştiut Lucian că Lia era prin apropiere... Cum însă habar n-avea, nu-şi făcea griji în acest sens.
- Ai deci gusturi alese în această privinţă, se referi, evident, Sonya, la fetele pe care Lucian le sărutase.
- Da, sunt foarte exigent în privinţa asta, zâmbi el. Deşi, nu, de fapt... Chiar deloc. Glumeam doar, desigur...
- Când glumeai? păru Sonya derutată de stilul lui de a povesti.
- Într-adevăr; oare când?! surâse el enigmatic.
- Spune-mi, sunt frumoase fetele de pe Pământ? întrebă Sonya.
- Da, sunt. Fiecare în felul ei. Fiecare are farmecul ei aparte.
- Cred că nu mă pot compara, nici pe departe, cu nici una dintre ele.
- De ce vorbeşti astfel? Nu-i adevărat, o contrazise Lucian. Nu te subaprecia! Şi tu eşti foarte frumoasă, sincer, în felul tău. Ai farmecul tău aparte, unic, specific numai ţie.
Apoi Lucian o sărută din nou, după care se aşezară pe o bancă. Lia, deşi îşi jura necontenit în gând că n-o să mai rămână nici măcar o clipă acolo, să-i urmărească, totuşi nu se clinti din loc, ceva inexplicabil reţinând-o parcă.
- Ştii, Lucian... Cred că nu-i bine ceea ce facem. Nu e deloc bine, spuse Sonya, cu glas tremurător.
- Dar ce facem? Nu văd nimic rău în asta.
- Ştii tu... Ceea ce facem acum. Nu e bine. Deloc... Să mă iei în braţe, să mă săruţi, să-mi vorbeşti frumos, să ne întâlnim; nu e bine. De aceea aş fi preferat să nu fi venit în seara asta, pentru că... Pentru că tu eşti atât de drăguţ, iar eu n-aş vrea să mă îndrăgostesc de tine; nu trebuie să mă îndrăgostesc de tine. Ceea ce s-ar putea totuşi întâmpla, dacă o să continuăm mult astfel. Şi nu e bine. Deloc. Eu nu pot, nu trebuie, pentru că n-am nici o şansă cu tine. Pentru noi doi nu există un viitor, nu vreau să-mi fac iluzii în privinţa asta, tocmai de aceea n-are sens. Nimic nu are rost! N-ar face altceva decât să-mi provoace suferinţă. Degeaba. Iar asta pentru că tu eşti de pe Terra, iar eu de aici, de pe Proxima şi nu pot să vă urmez pe Terra, sub nici o formă; ştii asta destul de bine, deşi nici acum nu-ţi pot explica de ce. Pot doar să-ţi spun că e imposibil! Iar în ceea ce te priveşte pe tine, nu cred că ai să vrei să rămâi aici pentru totdeauna. Sau poate că vrei totuşi? Spune-mi, Lucian, dar sincer, ai rămâne aici? Ai putea rămâne aici tot restul vieţii tale, când ceilalţi vor pleca spre Terra?
Cu sufletul la gură, Lia asculta, ţinându-şi respiraţia, aşteptând, ca şi Sonya, răspunsul lui. Cântărindu-şi bine cuvintele, el rosti:
- Asta-i o întrebare foarte dificilă, Sonya. Iar răspunsul e pe măsura întrebării, adică la fel de dificil de dat.
- Ştiu că trebuie să-ţi fie greu; te-aş ruga totuşi să încerci să-mi dai un răspuns, unul sincer.
- Bine, dacă insişti... Am să-ţi răspund, deşi mi-e tare greu. Şi voi fi sincer, pentru că aşa sunt de obicei şi aşa trebuie să fiu. Deci... Îmi pare rău, dar... Nu, nu voi rămâne aici! N-aş putea rămâne, n-aş rezista; aş fi foarte nefericit tot restul vieţii. Deja mi-e dor de planeta mea, de toţi cei dragi rămaşi acolo, acasă, iar de altfel, nu e vorba numai de asta. Ar mai fi „Pacifis”, nava albastră – nu pot renunţa la ea. Şi... Colegii mei să plece fără mine? Nu-mi pot imagina...
- Te înţeleg. Nu trebuie să te explici în faţa mea.
- Aş vrea să mă poţi înţelege, tare mult aş vrea. Împreună am venit, deci tot împreună vom pleca. Cu mine au venit, deci tot cu mine vor pleca.
- Sigur, doar tu eşti comandantul lor, şefu’, cum zice Nistor, colegul tău cel înalt şi amuzant.
- Nu, cu siguranţă nu din această cauză, dar... Eu... Nu, nu pot!
- Bine, ajunge. Nu trebuie să-mi explici mie toate astea. Te înţeleg. Şi eşti liber să alegi, desigur. Dacă nu vrei să rămâi, nu te poate reţine nimeni aici, cu forţa, împotriva dorinţei tale. Nu te poate obliga nimeni să rămâi. Nimeni, nici chiar eu.
- Îmi pare rău...
- Nu trebuie să-ţi pară rău. Eu mă bucur că, venind aici, pe planeta asta, am avut ocazia, sau chiar privilegiul de a te întâlni personal, de a te cunoaşte îndeaproape.
- Da. Măcar atât. E bine, sper...
În ascunzişul ei, Lia se linişti cât de cât, se calmă, după răspunsul lui.
- Spune-mi, Lucian, dacă am să te mai întreb ceva, ai să-mi răspunzi mereu cu aceeaşi sinceritate? reluă Sonya şirul întrebărilor.
- Depinde de întrebări, specifică el cu seriozitate.
- Poate că asta ţi se va părea bizară sau cel puţin prostească, dar spune-mi, te rog, dacă-ţi aminteşti... Care a fost prima fată pe care ai sărutat-o şi când s-a întâmplat asta?
- Nu ştiu de ce mă întrebi aşa ceva, se miră el, zâmbind amuzat.
- Recunosc, este o întrebare prostească, doar ţi-am spus; aş vrea totuşi să-mi răspunzi, dacă-ţi aminteşti şi dacă vrei, bineînţeles.
- N-am nimic de ascuns, deci îţi voi răspunde, dar... Lasă-mă să mă gândesc. E greu să-mi aduc aminte de o fată anume. În plus, a trecut atât de mult de atunci... spuse el, făcând o pauză în care zbură cu gândul înapoi în trecut, încercând să-şi amintească ceea ce-l rugase Sonya.
În acest timp, emoţia Liei crescu din nou, dar se abţinu să scoată vreun sunet, temându-se că ar putea fi auzită.
- Da... reluă Lucian, cu siguranţă. Cred că mi-am amintit. Doamne... Într-adevăr, au trecut foarte mulţi ani de atunci. Aveam numai şapte ani când s-a întâmplat acest lucru, iar acum am 27, deci au trecut 20 de ani, o grămadă, o viaţă de om între timp. Deşi, de fapt, nici măcar 7 ani împliniţi nu aveam, ci doar vreo şase şi jumătate; pe aproape...
- Aveai numai şase ani?! Hei, dar ai început prea devreme, aprecie Sonya, uimită.
- Da, e adevărat, afirmă el zâmbind.
- Iar ea, cine era? continuă Sonya.
- Era o blondă, o blondă superbă, cu ochii mari, albaştri, pe nume Carla, Carla Tudoran şi era mai mare decât mine, cu mult mai mare. Eu nu aveam nici 7 ani, iar ea avea deja 16, de fapt aproape 17. Iar toţi băieţii, mă refer la băieţii mai mari, cu vârste cuprinse între 15-25 de ani, se ţineau scai după ea. Şi ce mi-am spus eu atunci, în mintea mea naivă, de copil; poate merită să văd de ce se ţin toţi după ea. Iar într-o zi am îndrăznit s-o rog, fără ocolişuri, să-mi arate cum se sărută, fiindcă doream şi eu să înţeleg, deşi cred că nici nu ştiam prea bine ce doream să înţeleg. Ea a-nceput să râdă de mine, spunându-mi că nu sunt decât un puşti mititel; ce-mi trebuie mie să ştiu treburi din astea? Dar în final, pentru că eu am insistat, s-a decis să-mi arate totuşi, deşi, normal, doar aşa, ca pentru un puştan ca mine şi a luat această hotărâre pentru că i s-a părut că eram totuşi un puşti simpatic, drăgălaş. Deci mi-a arătat ceva în acest sens; nu ştiu ce anume am simţit atunci, dacă am simţit ceva, eram totuşi doar un puşti, cum bine îmi spunea ea. Cred că mi s-a părut totuşi ceva neobişnuit, dar atunci, la vârsta aceea, nefolositor. Cu toate astea, deşi ea mă trata mereu doar ca pe un copilaş, un puşti simpatic, prietenia mea cu Carla, o prietenie neobişnuită, a durat totuşi ceva timp, chiar câţiva ani buni, până când eu trecusem de 12 ani, iar ea de 22, când ea a plecat, nu ştiu unde sau de ce, iar de atunci n-am mai auzit nimic despre ea şi nici n-am mai văzut-o vreodată.
- Cum arăta această Carla? deveni Sonya curioasă.
- Carla era foarte frumoasă, în felul ei, după cum am spus, blondă, cu ochii albaştri, cu gropiţe în obraji, atunci când râdea, înaltă... Poate puţin cam plinuţă, ce-i drept, chiar durdulie, după cum mi se pare acum, după standardele mele actuale, dar atunci mi se părea ceva extraordinar, ceva ce nu puteam să-mi imaginez. Era totuşi, deosebită.
- Dar ea nu avea nici un prieten în tot acest timp?
- Ba da, evident, avea unul. Cu excepţia faptului că băieţii roiau ca albinele în jurul ei, avea şi un prieten, mai mare chiar şi decât ea cu vreo câţiva ani. Un motociclist enervant, un caraghios pe care eu nu-l puteam suferi, pentru că, chipurile, îl vedeam ca pe „rivalul” meu, asta din cauză că mă consideram prietenul ei, îndrăgostit de ea, iar pentru că ea umbla cu altul, mă şi vedeam ofensat, jignit, ba chiar gelos, deşi nu cred că-mi dădeam prea bine seama, la vârsta aceea, ce însemna cu adevărat gelozia.
- Şi când a plecat, la 22 de ani, a plecat cu acel motociclist?
- Asta chiar n-o ştiu. Ceea ce ştiu însă sigur e că după plecarea ei, mi-am jurat solemn că n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată de vreo altă fată, deşi... Ce ştiam eu oare?! Aveam impresia că aş suferi după ea. Cu toate că ea îmi spunea mereu că nu e de mine, că e prea mare, că ar trebui să mă joc cu băieţii de seama mea, sau să-mi placă fetele de vârsta mea, ori mai mici decât mine. Eu însă îi răspundeam că nu-mi plac fetiţele de vârsta mea; sunt prea mici, plângăcioase, enervante şi pârâcioase. Cum o trăgeam pe vreuna de vreo codiţă, gata, mă şi spuneau... Vai, ce îndrăznisem să-i fac!
- Cum aşa, obişnuiai să tragi fetiţele de codiţe? se miră Sonya.
- Pe cele de vârsta mea, da, obişnuiam, deseori. Şi nu numai de codiţe. Îmi plăcea teribil să le necăjesc. Pentru că nu eram deloc un băieţel prea cuminte, să nu-ţi închipui cumva acest lucru... Însă Carla repeta mereu că probabil o să-mi placă fetele de vârsta mea, când o să mai cresc, pentru că şi ele vor creşte odată cu mine, evident şi poate că atunci n-o să-mi mai placă de ea, pentru că ea va fi mereu prea mare faţă de mine. Însă eu nu-i dădeam ascultare. I-am stricat chiar şi motocicleta tipului ăla de vreo câteva ori, ca să-l împiedic s-o ia pe Carla la plimbare prin oraş, pe motocicletă.
- Serios?! păru Sonya amuzată.
- Da. Până când m-a prins o dată şi mi-a jurat o mamă de bătaie dacă-i mai umblu la motocicletă... Deseori îi spuneam Carlei să-l lase pe fraierul ăla, pentru că eu, când voi fi mare, n-o voi plimba cu o motocicletă amărâtă, ci cu o maşină modernă, de lux.
- Şi ea ce spunea? păru Sonya captivată de povestea lui.
- Râdea, evident; ce să spună? Şi era atât de drăguţă când râdea... I se făceau gropiţe în obraji şi... Chiar era frumoasă! Foarte... Ca să vezi! M-ai făcut să-mi amintesc unele lucruri... Ţin minte că o dată am invitat-o la şcoală, la petrecerea de sfârşit de an şcolar, să treacă drept prietena mea, ca să mă dau mare. Şi chiar mă făleam pe chestia asta, îmi dădeam importanţă, eram foarte mândru. Deh, cine mai era ca mine pe acolo?! Mai ales că toţi îşi întorceau capul după ea, făcea furori pe acolo. Chiar şi profesorii mei, sau părinţii unora dintre colegi. Pentru că aveau ce admira la ea. Arăta bine şi se îmbrăca întotdeauna sexy, provocator.
- Deci, în acest sens, ai fost o adevărată figură, încă de mic! Dar de atunci, după cum chiar tu ai spus, au trecut mulţi ani şi nu mai e doar o joacă de copii... Pentru că tu ai crescut şi ai câştigat experienţă în acest domeniu, ţi-ai îmbunătăţit stilul, ţi-ai schimbat probabil şi gusturile, până ai devenit expertul care eşti în prezent.
- Hmm... Nu eu am spus asta, preciză el zâmbitor, voios.
- Ai dreptate, îl aprobă Sonya. Nu tu. Şi ce s-a mai întâmplat cu fata aceea?
- Cu Carla?! După ce a plecat, nu ştiu, n-am nici cea mai vagă idee. Presupun că la ora actuală e măritată, s-ar putea să aibă şi copii. Sau poate că nu e măritată; nu ştiu, habar n-am! Tot ce pot să-ţi spun sigur despre ea e că trebuie să aibă în jur de 36 sau poate aproape 37 de ani, cam aşa ceva. Şi atât.
- Asta puteam să-mi dau şi eu seama, spuse Sonya. Deci Carla a fost prima fată pe care ai sărutat-o. Dar care a fost ultima?
- La întrebarea asta, nu-i deloc greu să-ţi răspund. E chiar foarte simplu. Dacă stau să mă gândesc bine, ultima fată pe care am sărutat-o ai fost chiar tu, puţin mai înainte.
- Asta ştiu şi eu foarte bine, replică Sonya, roşind uşor, abia vizibil, mai ales că era întuneric; totuşi, continuă: Dar nu mă refeream la mine. Care a fost ultima fată pe care ai sărutat-o, înaintea mea? Deci, cu excepţia mea.
Lucian îi atribui imediat o privire severă, foarte bănuitoare:
- De ce mă întrebi aşa ceva? Iar mă verifici? Vrei să te convingi dacă poţi avea încredere în mine, sau ce altceva urmăreşti, de fapt? Nu ştiu de ce, dar... Am impresia certă că deja cunoşti răspunsul la această întrebare!
- Lucian, te rog... E doar o întrebare, ca oricare alta. Poţi să-mi răspunzi, numai dacă vrei, dacă nu, nu eşti obligat cu nimic.
- Dacă vreau?! repetă el, suspicios. Sincer, n-aş vrea şi nu ţi-aş răspunde, nu-mi convine deloc întrebarea asta, dar... Fie! Bine. Am să-ţi fac pe plac. N-am nimic de ascuns, iar ca să-ţi dovedesc încă o dată cât de sincer sunt mereu şi că nu te mint, am să-ţi spun, deşi nu cred că ar fi nevoie. Ştii deja, sunt sigur! Deci... Ultima fată pe care am sărutat-o de curând, cu excepţia ta, sau înaintea ta, a fost... Lia, recunoscu el, cu un uşor tremur în glas, la rostirea numelui colegei sale, care încremeni după tufişul în care era ascunsă, auzindu-şi numele.
- Ah, da... Ea e o colegă de-a ta, am impresia că aceea brunetă, cu ochii albaştri; domnişoara consilier, îşi aminti Sonya.
„Asta mai lipsea acum. Să vorbiţi chiar şi despre mine...” se gândi Lia, furioasă.
- Da, ea este, aprobă Lucian scurt.
- E foarte drăguţă, aprecie Sonya.
- Este, cu siguranţă. Nu numai drăguţă, spuse el tulburat, neputând rosti mai mult; îi era greu să vorbească despre Lia în acele condiţii.
- Deci, ai sărutat multe fete frumoase de la 7 ani încoace şi bănuiesc că le-ai spus nu numai cât sunt de frumoase, asta pentru că erau cu adevărat frumoase, dar şi cât de mult le iubeşti, afirmă Sonya.
- Nu! se împotrivi el ferm. În privinţa asta sunt nevinovat. Pentru că asta n-am spus-o încă niciodată, nici uneia dintre ele. Absolut niciodată! Nici măcar Carlei. Nici alteia.
- Şi de ce nu i-ai spus nici uneia că o iubeşti?
- Simplu. Pentru că mie-mi place să fiu de obicei sincer, să spun adevărul, iar eu nu eram îndrăgostit de ele.
- Nu erai? De nici una?! se miră Sonya. Şi atunci de ce le sărutai?
- Din plăcere. Din obişnuinţă. Sau... Nu ştiu. Nu-mi dau seama de ce. Aşa voiam eu. Sau poate aşa mi se părea atunci normal să procedez.
- Deci n-ai fost îndrăgostit niciodată, de nici una dintre ele. Dar acum eşti?
- Poftim?!
- Acum eşti îndrăgostit de cineva?
- Acum?! La această întrebare, dragă Sonya, îmi rezerv dreptul de a nu-ţi răspunde, preciză el, foarte serios.
- Asta înseamnă că eşti îndrăgostit, trase ea concluzia.
- Eu n-am spus asta, se grăbi el să-i amintească.
- Dar nici n-ai negat, îl atenţionă Sonya. De aceea înclin să cred că eşti îndrăgostit, pentru că dacă n-ai fi fost, ai fi recunoscut imediat, fără reţineri, cu sinceritatea ce te caracterizează, nu ţi-ar fi fost deloc greu să-mi răspunzi la întrebare, pe când aşa... Dar oare cine e cea de care eşti îndrăgostit? Presupun că nu eu...
- Sonya, eu n-am afirmat nici că aş fi, nici că n-aş fi îndrăgostit, deci nu-ţi pot spune cine ar fi cea de care m-aş fi îndrăgostit, pentru că n-am afirmat niciodată aşa ceva, îi aminti el din nou.
- Deci refuzi să-mi răspunzi şi la această întrebare... E adevărat, n-ai afirmat că ar fi aşa, dar nici că n-ar fi aşa. Dacă nu e aşa şi nu ai nimic de ascuns, eşti atât de sincer, de ce nu ai puterea să negi ceea ce am spus înainte? Hai, neagă! Spune-mi că n-am dreptate, că nu-i aşa!
- Sonya, te rog... Nu-mi cere asta! Înţelege doar atât: Nu-ţi pot răspunde. Şi gata. Punct. Nimic mai mult.
- Atunci e clar, eşti îndrăgostit, se încăpăţână ea. Dar nu vrei să recunoşti. Hai s-o luăm altfel. Spune-mi, te rog, dar sincer, foarte sincer, ce anume simţi tu pentru mine?
- Sonya, nu, te rog... Nu-mi face una ca asta! spuse el rugător, prinzându-şi fruntea între palme.
- Te rog, Lucian, care sunt sentimentele tale faţă de mine? insistă Sonya.
- Nu-mi cere aşa ceva! Nu te-aş putea minţi! Chestiile astea sunt mult prea serioase, prea importante, trebuie să fim sinceri, nu ne putem juca cu sentimentele.
- Atunci spune-mi, te rog. Te rog... Îţi promit că n-am să mă supăr, indiferent ce voi auzi, continuă ea cu insistenţele. Şi da, vreau să fii cât mai sincer. Deci...
- Bine, dacă insişti atât... spuse el, ofând prelung, cu capul încă între palme, deci fără să o privească, căci n-ar fi putut s-o privească în acel moment; vorbise şoptit, cu glas scăzut, înghiţind parcă un nod ce i se pusese în gât, împiedicându-l să rostească vreun cuvânt. Bine. Am să-ţi spun şi am să fiu sincer cu tine, pentru că aşa trebuie; nu se poate altfel. Sonya, eu... Îmi placi, adică îmi place de tine, aşa, ca persoană, sincer, eşti drăguţă, inteligentă, frumoasă, amabilă, comunicativă. Te admir, te respect, te consider o foarte bună prietenă, apropiată, dragă mie, dar... se opri el.
- Dar?! întrebă ea.
Atunci el îşi ridică în sfârşit capul, privind-o fix, cu seriozitate şi reluă, prinzându-i mâna între ale lui:
- Dar... Nimic mai mult. Îmi pare rău, nu vreau să te fac să te simţi prost, nici să te jignesc, sau să te fac să suferi, dar asta-i realitatea şi cred că, spre binele tău, poate şi al meu, e mai corect să fiu sincer, să recunosc adevărul, chiar dacă realitatea aceasta doare.
- Înţeleg. Ai dreptate. E mai bine aşa. Deci, nu eşti îndrăgostit de mine?
- Nu! întări el.
- Oh... oftă ea scurt. Îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta, Lucian! Deci nu eşti încă, dar crezi că n-ar exista posibilitatea de a te îndrăgosti de mine pe parcurs?
- Asta n-o ştiu, n-aş putea să-ţi spun. Poate... Dar nu vreau să-ţi faci speranţe deşarte în acest sens, nu pot să te las să-ţi faci iluzii... Pentru prietenia dintre noi, nu pot face asta. Aş strica totul, toată relaţia dintre noi. Dacă vreodată se va întâmpla să mă îndrăgostesc de tine, asta ar putea fi posibil, am să te anunţ; sper că ţi-am dovedit că poţi avea încredere în mine, ţi-am demonstrat sinceritatea cu care tratez de obicei lucrurile serioase ca acestea, dar deocamdată... nimic!
- Atunci eu ce pot înţelege de aici? Pentru că tu eşti totuşi îndrăgostit acum, asta-i sigur! E clar. Dar de cine? De cine anume?
- Sonya, nu trebuie să înţelegi nimic. Nu te chinui cu toate chestiile astea.
- De fapt, nu trebuie deloc să mă chinui prea mult. Cred că ştiu pe cine iubeşti şi încă foarte mult; e vorba despre colega ta cea drăguţă, aceea brunetă, cu ochii albaştri. Dacă nu mă înşel, Lia se numește; ai vorbit despre ea puţin mai devreme.
În acel moment, ascunsă încă după tufiş, Lia simţi că o lasă picioarele, dar încercă să-şi revină, pentru a nu-şi trăda prezenţa. Era chiar gata să-i cadă vasul cu ghiocelul, ce-l avea în continuare la ea.
- Eu n-am spus aşa ceva, se opuse Lucian, dar cu incertitudine, vocea trădându-i o puternică emoţie interioară.
- Dar nici n-ai negat, remarcă Sonya. Din nou n-ai negat.
- Te rog, Sonya, nu are rost; e inutil! De ce faci asta?
- Neagă, dacă poţi! insistă ea. Spune-mi că n-o iubeşti pe ea!
- Eu... Nu... Nu pot nega, se fâstâci el, oftă şi închise strâns ochii, pierindu-i din glas toată siguranţa de până atunci, pe care de obicei o avea.
Din glasul lui, până şi Lia, ce-i spiona în continuare din tufişuri, îşi dădă seama de adevăr, dacă mai era nevoie. Răsuflând uşurată, strânse tare, la pieptul ei, vasul cu micuţul ghiocel, pe care Lucian i-l oferise, mai, mai, să-l spargă, însă dându-şi seama la timp de acest lucru, slăbi din strânsoare.
- Ascultă, Lucian, reluă Sonya. În cazul ăsta, aş propune să nu ne mai întâlnim, deloc. Presupun că aşa ar fi mai bine, pentru amândoi, iar înainte de a te împotrivi, fiindcă observ că asta ai de gând, mai gândeşte-te; poate o să-mi dai dreptate.
- De ce? Te-ai supărat totuşi pe mine? Înţeleg că ai toate motivele, dar... şopti el, ezitând să continue.
- Nu, Lucian, rosti ea. Nu m-am supărat pe tine, ba chiar deloc. N-aş avea nici un motiv. Cred doar că aşa ar fi mai bine. Aş vrea să rămânem în continuare prieteni, dacă se poate, îmi place prietenia ta; eu oricum te voi considera mereu un foarte bun prieten, nu te voi evita când te voi întâlni întâmplător, voi discuta cu tine ori de câte ori va fi cazul, întotdeauna cu aceeaşi plăcere.
- Bine, e-n ordine. Dacă aşa vrei, accept. Poate că ai dreptate, poate că e mai bine pentru amândoi astfel. Oricum, rămânem prieteni, sunt de acord. Te poţi baza oricând pe prietenia mea, cel puţin atâta timp cât vom rămâne încă pe Proxima.
- Bine, Lucian. Aşa e minunat, aprecie Sonya, mulţumită.
- Numai că nu ştiu de ce oare presimt că asta înseamnă să ne luăm rămas bun, fiindcă nu ne vom mai întâlni, decât întâmplător, nu dinainte stabilit. Oare de ce trebuie să-mi iau rămas bun în seara asta de la toţi cei cu care mă obişnuisem să fiu împreună? Nu-mi face deloc plăcere...
- Nu dispera, Lucian. Nu-i chiar aşa de rău cum ţi se pare acum. Un „rămas bun” nu este totuşi un „adio”, deci nu este definitiv, ci doar temporar. Vei vedea, cu timpul, totul va fi bine. E trecător...
- Sper să ai dreptate.
- Am. Iar în final, vrei să recunoşti că eşti îndrăgostit de Lia?
- Hai, lasă-mă... Dar tu? Vrei să recunoşti că erai, sau încă mai eşti îndrăgostită de Nick? schimbă el subiectul în favoarea lui.
- Nu spune asta, te rog! Încetează! Nick e însurat acum, cu domnişoara aceea blondă, din echipajul tău, Maria; nici nu vreau să mă gândesc. Adică...
- Dar e adevărat. Suferi din această cauză. Se poate citi pe chipul tău.
- Aşa cum şi pe chipul tău se poate citi dragostea ce i-o porţi în suflet colegei tale, Lia. Şi tu suferi, Lucian, pentru ea...
- Nu-mi aminti! Adică... N-am spus deloc că ai avea dreptate! De altfel, n-am spus nimic în acest sens, se încurcă el.
- Nici eu n-am spus că ai avea dreptate în privinţa lui Nick.
- Dar totul este foarte clar, în cazul tău; e atât de evident, se împotrivi el. Totul te trădează.
- La fel şi-n cazul tău, afirmă ea.
- Nu renunţi, nu cedezi deloc. Eşti ambiţioasă în a-ţi susţine părerile.
- Ca şi tine, îl completă ea.
- Asta-i adevărat; ca mine. Deci avem un punct comun, poate nu doar unul, ci mai multe. Aş fi vrut să te determin să uiţi de Nick, am încercat să te înveselesc puţin, de asta am insistat să ne întâlnim.
- Ai reuşit, într-o oarecare măsură.
- Da, dar nu complet... Iar acum s-a sfârşit! Trebuie deci să ne spunem „la revedere”.
- Aproape, dar nu te grăbi încă. Te-aş invita să mă însoţeşti şi să urci cu mine până sus, în apartamentul în care locuiesc, dacă nu ai nimic împotrivă, îi propuse Sonya.
La auzul acestor cuvinte, inima Liei începu să bată nebuneşte, închipuindu-şi tot felul de lucruri, nu tocmai plăcute. Dacă el ar fi acceptat să urce cu Sonya în apartamentul ei, atunci totul s-ar termina definitiv între ei! Pentru Lia, Lucian nici n-ar mai exista! Ar fi ca şi mort. Mort şi îngropat, pe deasupra.
- Asta e o invitaţie puţin cam periculoasă, domnişoară, răspunse el, atrăgându-i serios atenţia. Nu ştiu dacă am de gând să accept... o refuză el într-un mod foarte elegant, de fapt, fără a o refuza direct, aproape deloc.
Auzind răspunsul lui, Lia se calmă imediat. Îşi aminti cuvintele lui, pe care i le spusese odată, mai demult: „Le sărutam doar; nu treceam niciodată mai departe...”; deci avea dreptate, nu o minţea pe ea; chiar se rezuma doar la săruturi. „Şi totuşi, nu e deloc neserios!” îi schimbă în gând calificativul pe care tot ea i-l atribuise cu puţin timp înainte. „Mă iubeşte! Da, e adevărat; cred... Ba nu! Chiar mă iubeşte, sigur, evident! Atunci, de ce oare nu mi-o spune oare? De ce nu recunoaşte acest lucru, nu în faţa Sonyei sau a altcuiva, ci doar faţă de mine? De ce îi e atât de greu? Ar fi avut ocazia să mi-o spună, de mai multe ori. Oare chiar să fie uneori timid şi sensibil, aşa cum mi l-a descris domnul director? Mai ales în asemenea cazuri... E greu de crezut; se pare că totuşi dânsul a avut dreptate, se pare că aşa este... Ah... Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, nu mai înţeleg nimic! De ce mă interesează persoana lui? Ar trebui să-mi fie indiferent, dar nu mi-e deloc. Nu pot...”
- Nu-i adevărat, nu e nimic periculos, nu-i ceea ce-ţi închipui tu, îl contrazise Sonya, zâmbind. Nu m-ai lăsat să-mi termin invitaţia. Părinţii mei ar dori să te cunoască, sunt chiar foarte curioşi, ar vrea să te vadă.
- Ah, aşa, deci... Părinţii tăi?! se dumiri el.
- Da, ei. Ai ceva împotrivă?
- Nu, nimic. De ce n-ai spus aşa de la început? Păi... Nu ştiu ce să zic.
- Nu mă refuza, te rog! îi ceru ea insistent. De altfel, părinţii mei mai sunt cum mai sunt, în schimb fratele meu de abia aşteaptă să te cunoască, e tare nerăbdător.
- Fratele?! se miră Lucian. Ai şi un frate?
- Da, am unul. Se numeşte Sid şi e cu un an mai mare decât tine.
- Deci, e de-o seamă cu Nis; sper să nu fie şi la fel de nărod ca lunganul nostru. Oricum, e mai mare şi decât tine.
- Asta aşa este; e mai mare. Iar el mi-a spus că se va supăra rău de tot pe mine, dacă în seara asta nu te aduc sus, să te cunoască. Mi-a spus că n-o să mă ierte niciodată, adăugând că vorbeşte foarte serios.
- Zău?! Chiar aşa a spus? Atunci, să nu lăsăm să se întâmple una ca asta. Nu vreau ca fratele tău să se supere pe tine numai din cauza mea.
- Deci ai să vii cu mine sus acum? păru ea neîncrezătoare.
- Da, am să vin; în cazul ăsta, nu cred că am de ales, o încredinţă el.
- Grozav, aprecie ea bucuroasă. Sid va fi încântat.
- Doar pentru că mă va cunoaşte pe mine? De ce? Doar nu sunt o cine ştie ce mare personalitate...
- Pentru el eşti, nici nu-ţi imaginezi cât de mare. Şi nu glumesc!
- Uau... murmură el şoptit, apoi întrebă, îngândurat: Dar... Spune-mi, părinţii tăi ştiu multe despre mine?
- Bineînţeles. Credeam că ţi-e destul de clar acest fapt. Ştiu totul despre tine.
- Vezi... De asta mă temeam cel mai mult. Pentru că asta presupune că ei ştiu despre părerile mele în legătură cu voi, actualii locuitori ai Proximei, ştiu despre mine, despre tine, despre seara trecută, despre această seară... Nu cred că şi-au format o impresie tocmai bună despre mine, poate că nu mă prea plac. Poate că nu voi fi binevenit în casa lor, poate că nu vor dori să mă primească.
- Nu spune asta! Părinţii mei nu sunt aşa, deci nu te frământa degeaba, nu-ţi face atâtea probleme din nimic. Dimpotrivă, ei te admiră, ba încă foarte mult. Vei vedea. Te vei convinge şi singur.
- Păi... Şi ce le-aş putea spune?
- Te vei descurca tu, ca întotdeauna.
- Dar nu vrei să mă ajuţi şi tu puţin? Nu-mi dai un mic indiciu? Tu-i cunoşti pe părinţii tăi mai bine decât oricine.
- Ţi-am mai spus, Lucian, nu te frământa atâta degeaba! Nu-i mare lucru! N-ai nevoie de ajutorul meu, de fapt, de al nimănui, n-ai nevoie de nici un indiciu, te vei descurca singur, ca întotdeauna şi te vei descurca de minune, aşa cum numai tu ştii s-o faci. Ai să vezi! Vei ştii imediat cum să-i abordezi şi ce să le spui. Îi vei câştiga de partea ta în mai puţin de un minut, prin felul tău de a fi, prin prezenţa ta.
Lucian zâmbi puţin, apoi îi spuse:
- Bine, m-ai convins. Şi-ţi mulţumesc pentru încredere.
- Nu-mi mulţumi, Lucian. Am spus numai adevărul.
Apoi se ridicară de pe bancă, pornind către clădirea în care locuia Sonya.
- Deci, de acum încolo nu ne vom mai întâlni, spuse el.
- Nu. E mult mai bine aşa, crede-mă, preciză ea.
- Ai dreptate. E mai bine aşa. Dar, pentru o despărţire mai lungă, hai să ne luăm un rămas bun adecvat, convenabil, spuse el şi o cuprinse în braţe, semn că dorea un ultim sărut de la ea, cu sens de „la revedere”.
- Lucian, te rog, nu e nevoie. Nu complica lucrurile mai mult decât cum sunt deja, se opuse Sonya, pricepând ce dorea de la ea.
- Nu complic nimic, şopti el, hotărât să nu renunţe.
De altfel, Lia pricepu şi ea ce dorea Lucian de la Sonya, drept pentru care îşi spuse în gând: „Ah, Don Juan... Eşti incorigibil! Nu te poţi abţine! A devenit deja pentru tine un fel de obicei, de care nu te mai poţi lipsi. Şi se pare că-ţi face, de altfel, o deosebită plăcere... Voi avea eu grijă să te dezvăţ de obiceiul ăsta!” În acel moment însă, privi neputincioasă cum Lucian o săruta pe Sonya, fiindcă nu putea interveni sub nici o formă, nu se putea amesteca. Privindu-i, avu însă senzaţia că el n-o săruta pe Sonya cu aceeaşi pasiune cu care o săruta pe ea. Nu-şi dădea nici ea prea bine seama de ce avea această ciudată impresie, însă acest fapt i se păru o certitudine incontestabilă, deci nu-l mai clasifică din nou în gând drept un „neserios notoriu”, deşi nu înţelegea nici de ce o interesa acest mic amănunt. După ce o sărută pe Sonya, el îi spuse acesteia:
- Atunci... Rămânem prieteni, da?
- Bineînţeles, îl aprobă ea.
- Şi nu te-ai supărat deloc pe mine pentru ce ţi-am spus sau pentru ce-am făcut?
- Nu, Lucian. Nu-ţi face griji. E bine că ai fost sincer. Cel puţin pentru mine. E mai bine să sufăr acum, mai puţin, decât să mă îndrăgostesc de tine şi să sufăr mai târziu, dar mai mult. Crede-mă, e mult mai bine aşa. De aceea apreciez sinceritatea ta. Un altul în locul tău, poate că n-ar fi procedat astfel, n-ar fi recunoscut adevărul, m-ar fi lăsat să-mi fac speranţe deşarte, pentru ca apoi totul să se năruie dintr-o dată. Dar tu n-ai procedat astfel, iar după părerea mea, aşa este corect; dovedeşti că ţii într-adevăr la mine, mă respecţi şi mă consideri prietena ta. În caz contrar, m-ai fi putut minţi cu uşurinţă, fără să te intereseze ceea ce simt eu, sau ceea ce se întâmplă cu mine.
- Poate că ai dreptate. Eu n-aş putea să-ţi fac una ca asta. Nu-mi eşti indiferentă. Atunci... Hai să mergem la părinţii tăi! Eu sunt gata, sper... Oricum, m-am pregătit. Pentru orice.
Amândoi trecură strada, spre imobilul în care locuia Sonya...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!