poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 46 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-27  |     | 



9. Captivanta poveste a planetei Proxima.

Cu toţii se întoarseră în direcţia din care se auzise vocea, adică spre cercul colorat. Doar Ly rămăsese nemişcată locului, ca împietrită. Mirată, întrebă:
- Nick?!
- Da, eu... Păi, bine, surioară dragă, asta-i afacere? Profitabilă doar pentru tine... Adică, pe mine mă laşi în biroul meu, să lenevesc acolo, iar tu stai de vorbă cu oaspeţii noştri, fără să mă inviţi şi pe mine la interesanta discuţie? Atât de mult ţii tu la mine?! Aşa-ţi iubeşti tu fratele?
- Iartă-mă, Nick, se scuză ea.
- Nu face nimic, surioară. Ştii bine că nu mă pot supăra pe tine. Hai mai bine să le explicăm oaspeţilor noştri ceea ce au nelămurit, căci par a fi foarte curioşi.
- Nick, eu credeam că... începu temătoare Ly o idee.
- Ce anume, surioară?
- De fapt, mă temeam că m-ai spune tatei că le povestesc lor despre planeta noastră, iar tata s-ar supăra mult dacă ar afla acest lucru; de asta doream să fiu singură cu ei...
- Vai, scumpă surioară... Cum puteai să crezi una ca asta despre mine? Cum să te spun? Cum aş putea să te trădez? Aşa mă cunoşti tu, drept un pârâcios? Ce fel de frate ţi-aş fi dacă aş proceda astfel? Şi aşa mă prezinţi tu oaspeţilor noştri? Vrei să-şi formeze o impresie greşită despre mine? Hai mai bine să le povestim ceea ce-i interesează, doar vezi şi tu cât sunt de nerăbdători. Să ne facem datoria de gazde, măcar noi doi, dacă tata nu e dispus...
- Ai dreptate, Nick, îl aprobă Ly fără ezitare, zâmbind.
- Să repet întrebarea?
- Nu-i nevoie, Lucian. Am „înregistrat-o” şi o ţin minte destul de bine. Cu ajutorul surioarei mele, voi încerca să-ţi răspund. Sper că n-o să mă fac de ruşine faţă de voi şi că veţi fi mulţumiţi de explicaţiile mele. Vă rog să nu râdeţi dacă mă mai încurc în detalii sau nu cunosc sensul unor expresii sau cuvinte din limba voastră.
- Aş... Sunt sigură că nu te vei face de râs, spuse Maria, iar Nick o fixă din nou cu privirea lui cea neagră, de jăratic; mai mult pentru ea, sau din cauza ei se întorsese.
După câteva clipe, răspunse, în sfârşit:
- M-aţi întrebat de ce aerul planetei noastre este aşa cum îl vedeţi. De fapt Lucian a întrebat-o pe Ly. Oricum, am să încerc să vă răspund eu... Deci, aerul planetei noastre nu este incolor. După cum puteţi observa, e alb şi transparent, sau semitransparent, pe alocuri chiar opac. El conţine, după cum probabil v-aţi dat seama, mult, foarte mult oxigen pur. Iar dacă în aer se află mult oxigen, vă închipuiţi că ar trebui să fie incolor. Totuşi, nu-i aşa, iar culoarea albă se explică prin prezenţa unui gaz nou pentru voi, necunoscut vouă. Acel gaz dă culoarea albă a aerului. Pentru mai toţi localnicii este un gaz foarte toxic, dăunător. Voi inspiraţi doar oxigenul, iar gazul acela îl expiraţi fără probleme. La fel se întâmplă în cazul meu, al surorii mele şi al tatălui meu. Însă, în general, cei de pe Proxima sunt sensibili şi nu-i rezistă. Ei n-ar putea expira gazul acela toxic, care, pătrunzând în organismul lor, le-ar putea provoca probleme grave, cu consecinţe imediate, devastatoare, mortale chiar. Nu există un tratament eficient în asemenea cazuri de intoxicaţie, iar acţiunea gazului este foarte rapidă, explică Nick.
- Şi cum se numeşte acest gaz? întrebă Nistor.
- Noi l-am denumit „Dantonium”. Simbolul chimic – litera D, răspunse acelaşi Nick.
- Şi cărui fapt i se datorează prezenţa în atmosferă? păru Alex interesat de subiect.
- Aici e o poveste lungă. O las pe Ly să v-o spună, poate se pricepe să vă explice mai bine şi mai pe scurt. Ly, te rog, preia ştafeta!
- Mersi, frăţioare drag! Cum de te-ai gândit la mine? Credeam că n-o să-mi mai dai voie să scot o vorbă, îl dojeni Ly cu blândeţe.
- Nici o vorbă?! Nici chiar aşa. Povesteşte odată!
- Imediat, Nick... Existenţa acestui gaz alb este strâns legată de existenţa unei foste planete a sistemului nostru planetar, o planetă vecină, denumită Dantonia, după numele căreia acest gaz a căpătat denumirea de dantoniu, începu Ly.
- Planeta Dantonia?! se miră Stela, însă nu doar ea.
- Da, continuă Ly. Atmosfera acelei planete era foarte bogată în acest gaz alb.
- Şi ce este cu această Dantonia? Ce legătură există între gazul cel alb, fosta planetă şi Proxima? întrebă Lia.
- Vedeţi voi, când planeta voastră, Terra, de abia îşi contura existenţa, pe planeta noastră aerul conţinea aproape numai oxigen şi era incolor, iar locuitorii Proximei trăiau fericiţi, în linişte şi fără nici o grijă pe suprafaţa planetei, în aer liber. În apropierea Proximei se afla o planetă locuită, Dantonia, care, împreună cu Proxima, erau singurele planete locuite ale sistemului nostru planetar, cunoscut vouă sub numele de sistemul Alfa. Locuitorii ei, dantonienii, erau nişte fiinţe bizare, ce puteau fi considerate nu foarte simpatice, ca aspect, dar compensau prin firea lor foarte prietenoasă şi prin faptul că erau foarte inteligenţi şi civilizaţi. Se înţelegeau bine cu locuitorii de atunci ai planetei noastre.
- Scuze că te întrerup, Ly, dar de ce nu ne-a spus nimic tatăl tău despre această Dantonia şi despre locuitorii ei? întrebă Lucian, veşnic curios. Ne-a povestit vag câte ceva despre gazul toxic din atmosfera plantei voastre, dar atât, nimic mai mult. N-a amintit absolut nimic despre această planetă, Dantonia. Iar când l-am întrebat dacă există viaţă în alte părţi ale Universului, dânsul a răspuns ferm că nu, când iată, exista chiar aici, atât de aproape de planeta voastră, dar poate că nu m-am exprimat eu bine.
- Ah, Lucian, se vede că a omis intenţionat acest subiect. Iar referitor la întrebarea pe care i-ai pus-o, a fost corect cu tine, ţi-a răspuns cum trebuia, pentru că actualmente nu există viaţă în alte părţi ale Universului vizibil pentru noi, cu excepţia Terrei şi Proximei, căci tu nu ai făcut referiri la alte civilizaţii care au existat vreodată în trecut şi au dispărut în timp, ai întrebat numai despre cele actuale, zise Ly.
- Ai dreptate... E clar deci că nu m-am exprimat corect, constată Lucian. Continuă atunci să ne povesteşti despre atmosfera Proximei şi despre legătura dintre Dantonia cu prezenţa acestui gaz alb din aerul de acum al planetei voastre. E foarte interesant, merită să aflăm.
- Oricum, Lucian, pot să-ţi spun sigur că nici pentru trecut nu avem la cunoştinţă să fi existat vreo altă civilizaţie, cu excepţia celor cunoscute nouă, de pe Terra, Proxima şi Dantonia, nici măcar una dispărută în mod misterios, după cum nici alte forme mai neevoluate de viaţă nu au fost vreodată descoperite în Universul vizibil nouă, nici în trecut, nici în prezent; dar s-ar putea să ne înşelăm şi să nu fie deloc aşa, nu e exclus... Acum să reluăm... Aerul Dantoniei era mult mai alb, mai dens decât cel pe care-l vedeţi aici, pe unele porţiuni transparent, iar în altele complet opac, datorită răspândirii neuniforme a gazului specific planetei vecine, a cărui prezenţă n-a fost niciodată semnalată în alte părţi ale Universului. Atmosfera Dantoniei era constituită în mare majoritate din acest gaz alb, ce se numea şi atunci tot dantoniu... Locuitorii planetei noastre erau prieteni cu vecinii de pe Dantonia şi-şi făceau vizite reciproce, dar nu prea dese, iar asta mai mult din cauză că locuitorii Proximei, foarte sensibili, nu rezistau nici atunci atmosferei Dantoniei, dantoniul constituind întotdeauna pentru ei un gaz toxic foarte periculos. Astfel se făcea că atunci când vizitau planeta vecină, locuitorii planetei noastre purtau un ciudat costum special de protecţie, care nu permitea gazului toxic să ia contact cu corpul sau să pătrundă în organism, costume care îi apăra de strania atmosferă specifică planetei vecine. De altfel, tot asemenea costume sunt utilizate şi acum de către locuitorii Proximei, când sunt nevoiţi să iasă la suprafaţa planetei, iar tata v-a vorbit puţin despre ele. Însă atunci, pe Proxima, localnicii nu aveau nevoie de aceste costume de protecţie, ci numai dacă mergeau în vizită pe Dantonia, deoarece aerul planetei noastre conţinea foarte mult oxigen, în proporţie de peste 80%, restul fiind reprezentat de alte câteva gaze, absolut inofensive, zise Ly.
- Cum sunt aceste costume de protecţie? o întrebă Nistor.
- Destul de simple. Seamănă într-un fel cu costumele voastre de astronauţi. De altfel, sper că veţi avea ocazia să vedeţi astfel de costume în cursul şederii voastre aici. Ele nu sunt deloc prevăzute cu tuburi de oxigen, cum v-a spus tata; nu-mi dau seama de ce v-o fi spus aşa; ar fi un accesoriu greoi şi ar trebui des înlocuit sau reîncărcat. Demult, foarte demult, în trecutul îndepărtat, arătau astfel, nu acum... Tocmai de aceea, pentru a se evita aceste inconveniente, în prezent, costumele sunt prevăzute cu un sistem special de filtrare a aerului, care permite numai oxigenului să pătrundă în organism, printr-un orificiu minuscul, aproape invizibil, iar dantoniul îl elimină, fără nici un risc din partea celui ce poartă costumul. Este un minuscul sistem de filtrare şi tot aşa arătau şi costumele pe care le purtau locuitorii Proximei în trecut, când mergeau în vizită pe Dantonia, în urmă cu câteva secole. Aerul planetei vecine conţinea foarte puţin oxigen, care era însă suficient pentru a-i aproviziona pe puţinii vizitatori veniţi de pe Proxima, mai ales că aceştia nu poposeau foarte mult timp într-un mediu ostil lor. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că unele dintre acele costume de atunci chiar erau prevăzute şi cu tuburi de oxigen, căci aerul Dantoniei conţinea prea puţin oxigen, acest gaz indispensabil locuitorilor planetei noastre, însă inutil dantonienilor; ei nu aveau deloc nevoie de oxigen pentru supravieţuire. Cu toate aceste piedici serioase ce li se iveau în cale, între Proxima şi Dantonia existau legături şi relaţii strânse de prietenie şi colaborare, explică Ly.
- Ly, dar dantonienii rezistau atmosferei Proximei când veneau în vizită pe planeta voastră? Sau ei nu veneau deloc aici? se interesă Alex, iar frumoasa Ly Kuny îi răspunse:
- Ba da, veneau foarte des. Iar ei rezistau fără nici o problemă, deşi nu aveau nevoie de oxigen. Se pare că utilizau cu succes puţinul de 14-15% din restul de gaze prezente în atmosfera planetei noastre. Păreau perfect adaptabili la modul de trai de pe Proxima, iar aerul nostru le pria, ca şi dantoniul lor, de altfel. Dantonienii erau nişte fiinţe tare ciudate, nu doar ca aspect exterior. Ei rezistau fără probleme oricărui fel de atmosferă, păreau adaptabili oricărui mediu, chiar şi unuia constituit numai din dioxid sau monoxid de carbon, sau orice alte gaze foarte toxice pentru voi, cât şi pentru noi. Erau extrem de avansaţi, iar gradul lor de cultură se ridica la un nivel foarte înalt. Deşi Dantonia era de aceeaşi vârstă cu planeta noastră, viaţa a apărut acolo cu mult mai târziu decât pe Proxima, iar fiinţele raţionale au apărut de abia când pe planeta noastră se ajunsese deja la un grad foarte înalt de civilizaţie. Dar, după cum v-am spus şi n-are rost să vă repet mereu, pe planeta noastră ştiinţa a înaintat foarte dificil, lent, în timp ce pe Dantonia a evoluat într-un ritm rapid, aşa cum se petrece şi pe planeta voastră, Terra. În scurt timp, dantonienii ne ajunseseră din urmă din punct de vedere al ştiinţei şi al tehnicii. Poate că dacă Dantonia ar fi existat în continuare, locuitorii ei ne-ar fi şi întrecut până acum în iscusinţă, căci deja începuseră să ne lase în urma lor în unele domenii, să ne-o ia înainte, deşi nu ne aflam în nici o competiţie cu ei în acest sens. Iar din motive ce nu au fost depistate nici până în prezent, în urmă cu câteva secole, vreo 7-8, pe planeta vecină s-a petrecut o catastrofă incredibilă, neprevăzută, în urma căreia Dantonia s-a dezintegrat complet, printr-o inexplicabilă explozie, dispărând definitiv, ca şi când nici n-ar fi existat vreodată. În urma exploziei Dantoniei, Proxima a rămas unica planetă locuită a sistemului nostru planetar, ca şi al întregului Univers vizibil cunoscut nouă, alături de Terra, iar din 20 de planete, câte număra iniţial sistemul nostru, au rămas doar 19. Înaintea exploziei Dantoniei, Proxima era cea de-a douăzecea planetă a sistemului Alfa, deci ultima, iar Dantonia a nouăsprezecea, adică penultima, fiind foarte apropiată de planeta noastră, vecină cu ea (se putea observa foarte clar de aici, pe cerul nocturn, cu ochiul liber). Acum, Proxima este tot ultima, dar a nouăsprezecea planetă a sistemului Alfa. După explozia Dantoniei, o mare parte din atmosfera acelei planete, răspândită în spaţiul interplanetar, a invadat aerul planetei noastre pe neaşteptate, datorită forţei de atracţie gravitaţională exercitată de Proxima şi datorită distanţei apropiate dintre cele două planete vecine. Astfel s-a făcut că marea majoritate a atmosferei Dantoniei a invadat pe neaşteptate aerul planetei noastre, dând acest aspect definitiv atmosferei Proximei şi colorând în alb aerul până atunci incolor al planetei noastre, ce conţinuse aproape numai oxigen (în proporţie de peste 80%), făcându-l să fie aşa cum îl vedeţi voi acum, adică dens, alb, cu 20% dantoniu, peste 60% oxigen, restul de 14-15% fiind constituit din aceleaşi gaze inofensive localnicilor. Vă închipuiţi ce s-a petrecut atunci, dacă locuitorii planetei noastre erau foarte sensibili şi nu rezistau dantoniului ce pătrunsese pe neaşteptate în atmosfera până atunci pură şi nealterată a planetei Proxima. Nimeni nu se aştepta la o explozie a planetei vecine, Dantonia şi nimeni nu a reuşit să stabilească nici până în momentul de faţă de ce aceasta a avut totuşi loc, din ce cauze anume. Se fac fel şi fel de presupuneri, însă nimic concret... Mulţi dintre locuitorii Proximei au sfârşit atunci, inevitabil, prin a-şi pierde viaţa, datorită prezenţei dantoniului, toxic pentru ei, în atmosferă. În sfârşit, cred că vă închipuiţi... Dacă tehnica nu ar fi ajuns la un grad atât de înalt de cunoaştere, dacă ştiinţa n-ar fi fost atât de avansată, planeta noastră, vreau să spun viaţa civilizată de pe această planetă, ar fi dispărut încă de atunci. Dar locuitorii Proximei au construit tunele subterane şi s-au mutat în ele, refugiindu-se de atmosfera planetei, ce devenise toxică, irespirabilă pentru ei. Desigur, le-a părut foarte rău când au aflat de trista soartă a vecinilor noştri şi i-au plâns mult timp pe bunii şi ciudaţii dantonieni, dar ei trebuiau să reziste, să nu sfârşească aidoma dantonienilor. Aşa că la început au construit numeroase tunele subterane. Au muncit din greu, foarte mult, aproape până la epuizare şi au reuşit să iasă învingători în lupta cu soarta, însă preţul plătit a fost unul imens. Cu timpul, neputându-şi uita originea, au început să simtă nevoia de libertate şi n-au putut rămâne, ca nişte cârtiţe, departe de lumina zilei, numai în aceste tunele subterane, în care introduseseră doar oxigen pur şi un amestec de alte câteva gaze inofensive lor, obţinut prin filtrarea aerului de afară. S-au hotărât deci atunci să construiască un oraş artificial uriaş, singurul de acest fel de pe întreaga suprafaţă a planetei. Acesta este oraşul din care aţi văzut doar o foarte mică parte. Nu este un oraş în aer liber, aşa cum ar părea la prima vedere. Are un acoperiş, ca un fel de cupolă, care nu dă voie aerului de afară să pătrundă în interior, căci dacă dantoniul ar pătrunde în oraş, catastrofa s-ar repeta. Dar cantitatea de oxigen obţinut prin filtrarea aerului de afară nu era de ajuns şi pentru oraş. Prin urmare s-au construit fabrici şi uzine, complet nepoluante, în care oxigenul se produce în mod artificial, asta pentru a aproviziona în permanenţă oraşul cu gazul dătător de viaţă. De atunci locuitorii acestei planete locuiesc şi în tunelele subterane, cât şi în oraşul artificial. Dacă doresc să iasă la suprafaţă, în afara oraşului, sunt nevoiţi să îmbrace costume speciale, care-i protejează şi-i feresc de pătrunderea dantoniului în organism. Acoperişul oraşului artificial este constituit dintr-o uriaşă cupolă transparentă, ca de sticlă.
- Cupolă?! repetă uimită Maria, ridicând verdele ochilor ei în sus. Dar unde e, că nu se vede deloc, nimic?!
- N-o puteţi vedea cu ochiul liber, decât dacă v-aţi afla la câţiva km deasupra ei, ori sub ea; iar de aici sau din orice altă parte, doar cu ajutorul unui mic dispozitiv special, interveni Nick cu răspunsul, privind intens către gingaşa blondină, al cărei chip îl atrăgea, ca un magnet.
- Explicaţi-ne, vă rugăm, mai mult despre oraş şi despre cupolă. N-am înţeles mare lucru, spuse Mihai.
- Fie... reveni Ly. Uite, să începem cu râurile. Unul dintre ele trece prin oraş; cele mai multe sunt situate însă la marginea acestuia, deşi, evident, tot sub cupolă. Râurile acestea sunt şi ele tot opera locuitorilor Proximei, iar fără ele, toate vieţuitoarele şi plantele acestei planete ar fi condamnate la moarte, fără apă neputând exista viaţă. Pe lângă albiile artificiale de la marginea oraşului au fost create ogoare fertile, rodnice, smulse deşertului. Toate acestea se află la capătul oraşului, fiind şi ele, după cum v-am spus, tot sub cupolă. Când au fost făcute aceste lucruri?! Din vremuri foarte îndepărtate, însă după marea catastrofă suferită de planeta noastră, datorită exploziei Dantoniei, deci, încă de pe timpul când pe Proxima au avut loc modificări teribile, care i-au determinat pe locuitorii planetei să-şi schimbe total modul de viaţă. Proxima e o planetă care de mult ar fi fost pustie, dacă nu exista tehnica înaintată a locuitorilor ei, care au salvat-o astfel de la o iminentă pieire. Noi menţinem viaţa în mod artificial. Tunelele subterane şi oraşul artificial există din pricină că noi trăim într-o lume complet izolată de suprafaţa planetei. Oraşul nostru se află sub o boltă artificială enormă, care ne fereşte de pătrunderea gazului acesta alb, toxic, de aici, de afară, dantoniul. Această adevărată minune a tehnicii noastre, cupola, este complet invizibilă pentru ochiul liber. După cum v-a spus şi Nick, bolta n-o puteţi vedea decât cu un dispozitiv special, sau dacă v-aţi afla la câţiva km deasupra ei, ori sub ea.
- Ly, te rog, lasă-mă pe mine să le vorbesc despre ea. Ce zici, surioară dragă?
- Bineînţeles, Nick. Te rog, pofteşte, îl invită Ly pe fratele ei.
- Aşa... începu atunci Nick îngândurat, mulţumit de faptul că sora lui îi permisese să explice şi el câte ceva. După marea catastrofă a planetei Dantonia, care s-a abătut asupra Proximei, locuitorii planetei noastre n-au mai putut trăi pe suprafaţa ei, deoarece aerul fusese invadat de gazul cel toxic, dantoniul. Suprafaţa Proximei se transformase brusc într-un uriaş deşert, iar localnicii au fost nevoiţi să ia măsuri drastice pentru a supravieţui. Ceea ce s-a întâmplat de fapt atunci, în realitate, se poate acum numai presupune. Într-o vale enormă, cât o întreagă emisferă terestră, închisă din toate părţile de lanţuri muntoase, locuitorii de atunci ai planetei noastre, deşi slăbiţi, cu ultimele lor puteri, au întins peste lanţul muntos ceea ce trebuia să devină „acoperişul” lumii noastre, cupola, ca şi când ar fi întins un cearşaf peste un pat imaginar, dar în cazul acesta un cearşaf imens, creând astfel o lume artificială, complet izolată de exterior. La margini, „acoperişul” astfel creat a fost lipit de solul planetei. Spaţiul din interior a fost mai întâi golit de toată atmosfera, pentru a nu exista riscul ca dantoniul să rămână sub cupolă, apoi umplut cu oxigenul artificial produs în fabrici şi uzine, cât şi cu cel obţinut prin filtrarea aerului de afară. Încet, „acoperişul” s-a umflat ca un balon, apoi a crescut, până ce în sfârşit a căpătat forma dorită, de cupolă, întrecând cu mult în înălţime regiunea dintre munţi, adăpostind sub ea un spaţiu cât o întreagă emisferă terestră. Cu timpul, materialul s-a întărit şi s-a consolidat, astfel desăvârşindu-se „acoperişul” lumii noastre artificiale. Sub el, sub protecţia lui, locuitorii planetei au construit oraşul pe care l-aţi văzut, l-au dotat cu aparatura electronică necesară şi i-au alăturat albiile artificiale ale unor râuri în care au introdus cel mai preţios lichid, apa, artificială şi ea. Coridoarele subterane, ramnificate pe sub scoarţa planetei, fac legătura cu oraşul artificial şi servesc pentru ieşire sau intrare, legătura cu exteriorul fiind asigurată în permanenţă prin intermediul cercurilor colorate, asemănătoare acestuia de aici, cunoscut vouă, cercuri care constituie puntea de trecere de la suprafaţa planetei la lumea noastră artificială, fără pericolul ca atmosfera de afară să pătrundă sub cupola lumii noastre artificiale, ori să iasă afară preţiosul oxigen.
- Nick, din ce este confecţionată cupola lumii artificiale? îl întrebă Mihai, fascinat de tot ceea ce auzise (cât şi de sora lui Nick, bineînţeles).
- Voi din ce aţi crede că ar putea fi? îi răspunse Nick tot printr-o întrebare, apoi le oferi explicaţia dorită: Cupola este confecţionată din acelaşi material lucios pe care l-aţi văzut întrebuinţat cam peste tot pe planeta noastră, fiindcă acest material era cel mai indicat pentru consolidarea cupolei, fiind un material foarte rezistent şi cu multe alte proprietăţi, care îl fac să fie atât de utilizat. Este nu doar foarte rezistent, ci şi uşor de obţinut şi de folosit.
- Bine, Nick, dar materialul acesta este alb ca laptele, pe când cupola nu cred că ar putea fi albă, căci dacă ar fi aşa, razele stelei Alfa n-ar putea pătrunde în oraşul artificial, remarcă Alex.
- Da, materialul este alb pe suprafaţa planetei şi la fel în tunelele subterane, unde pereţii, podeaua şi plafonul sunt acoperiţi cu acelaşi material alb, dar asta nu presupune faptul că acest material ar fi în mod obligatoriu alb; el poate avea orice altă culoare, după cum aţi putut vedea şi voi, doar nu aţi uitat de cercul colorat, care este din acelaşi material, dar diferit colorat, sau tăbliţele cu mesaje pentru voi... Cupola este confecţionată şi ea din acelaşi material, dar incolor, fără nici o culoare, transparent ca sticla. Ba chiar, dacă am zbura deasupra cupolei şi am privi-o cu atenţie, ne-ar lăsa impresia certă că ar fi de sticlă, dar această impresie e falsă. Cupola este făcută din acelaşi material, dar incolor şi într-un strat foarte gros. Locuitorii planetei noastre au muncit foarte mult atunci când au făcut cupola lumii noastre artificiale, cei mai mulţi dintre ei chiar cu preţul vieţii lor. Au muncit până la ultima răsuflare, din răsputeri, pentru a asigura Proximei un viitor fericit, liniştit şi lipsit de orice griji.
- Nick, au pierit mulţi locuitori ai Proximei când a pătruns dantoniul în atmosferă? întrebă Alex.
- Da, foarte mulţi şi-au pierdut viaţa atunci. Cei mai mulţi au încetat din viaţă imediat, pe loc, alţii mai târziu, iar cei mai rezistenţi au supravieţuit şi au reuşit să realizeze toate aceste minuni care au salvat civilizaţia şi viaţa de pe Proxima de la o dispariţie totală.
- Nick, nu pricep un lucru, păru nelămurit lunganul. Şi anume, de ce atunci când dantoniul a intrat în atmosfera planetei voastre, locuitorii Proximei nu şi-au luat costumele speciale de protecţie pe care le purtaseră în timpul vizitelor întreprinse de ei pe fosta planetă vecină, Dantonia? Dacă ar fi procedat astfel, atunci ar fi scăpat cu toţii cu viaţă, teferi şi nevătămaţi.
- Nu era atât de simplu. Nu uitaţi că dantoniul a pătruns pe neaşteptate în atmosfera planetei noastre, luându-i pe locuitorii Proximei prin surprindere, nepregătiţi. Pentru ei a fost o surpriză neplăcută, în urma căreia au trebuit să-şi schimbe radical modul de viaţă, pentru a putea supravieţui şi pentru a asigura planetei un viitor liniştit. În momentul când dantoniul a invadat aerul planetei noastre şi a început să-l coloreze în alb, nimeni nu se aştepta la aşa ceva, deci nu aveau de unde să ştie că ar trebui să-şi pună costumele speciale de protecţie. Ba mai mult chiar, câteva minute bune nici măcar nu şi-au dat seama ce se petrecea. Şi credeţi că ei nu s-au gândit să îmbrace acele costume când s-au lămurit asupra situaţiei în care se aflau? Ba acesta a fost primul lucru la care s-au gândit, pentru a-şi salva vieţile. Însă dacă ar fi avut atâtea costume de protecţie câţi locuitori existau pe Proxima în acel moment, pentru a-i da fiecăruia câte unul, ar fi fost foarte bine, dar nu a fost să fie aşa. Nu erau decât foarte puţine costume şi de unde puteau oare să ia brusc mai multe?! Cele câteva costume pe care le aveau, le-au dat celor mai puţini rezistenţi, pentru a-i ajuta şi într-adevăr astfel chiar au fost salvaţi câţiva dintre cei care erau ameninţaţi să-şi piardă viaţa. Ceilalţi spuneau că ei rezistă şi fără, însă mulţi dintre acei curajoşi au încetat din viaţă. Iar cei care au rezistat, au confecţioant la repezeală, cum au putut mai bine, chiar improvizând, cât mai multe costume de protecţie, pe care nu le-au oprit pentru ei, ci le-au dat altora, care de abia răsuflau.
- Nick, dar de ce erau puţine costume de protecţie pe Proxima? îl întrerupse Alex cu o nouă întrebare.
- De ce erau puţine costume de protecţie?! Dar, ce, au avut oare nevoie de ele locuitorii planetei noastre până atunci? De unde era să bănuiască ei că dintr-o dată le vor deveni atât de necesare? Cum era să-şi închipuie că într-o bună zi, planeta vecină va exploda şi că atmosfera ei toxică va invada aerul pur şi curat al planetei lor? De unde să-şi dea seama de toate acestea?! Dantonia a explodat totuşi, aparent fără motive; dar cine poate şti care a fost de fapt cauza acelei explozii? Înainte ca planeta vecină să se dezintegreze, locuitorii Proximei trăiau fericiţi, în aer liber, fără nici o primejdie şi nu aveau nevoie de costume de protecţie pentru a sta la suprafaţa planetei noastre. Costumele de protecţie le foloseau doar când se duceau în vizită pe planeta vecină, iar aceste vizite erau rare. În plus, când se duceau totuşi în vizită pe Dantonia, se duceau câţiva, doar nu era să plece toţi locuitorii Proximei deodată. Şi mai des însă, veneau dantonienii la noi, deoarece ei n-aveau probleme cu atmosfera planetei noastre şi-i rezistau fără dificultate. Astfel s-a făcut că în momentul catastrofei nu existau decât maxim o mie de costume de protecţie pe Proxima, sau în orice caz, nu mai multe de atât. Iar costumele care existau erau toate mari, deoarece în vizită pe Dantonia nu se duceau decât locuitorii maturi ai planetei noastre, aşa că vă daţi seama că după pătrunderea dantoniului în atmosferă, cel mai mult au avut de suferit copiii. Au pierit foarte mulţi copii atunci, cu toate eforturile celor mari de a-i salva. Au încercat să-i îmbrace în costumele de protecţie, însă degeaba, erau prea mari pentru ei, iar cele mici, confecţionate la repezeală, s-au dovedit nu foarte eficiente. Din toţi locuitorii Proximei, au scăpat teferi doar câţiva, maxim vreo 9000-10000, majoritatea dintre ei fiind indivizi adulţi, între două vârste, jumătate dintre ei, adică vreo 5000. Iar din ceilalţi, în jur de 3000 erau tineri, restul de o mie, două constituindu-se din foarte puţini copii şi mai puţini bătrâni. Exprimându-mă în cifre, ar veni între 600-1200 de copii şi între 400-800 bătrâni. Atâţia mai rămăseseră din miliardele de locuitori ce populau odinioară suprafaţa Proximei, ca furnicile. Cei 9000-10000 de locuitori rămaşi reuşiseră să se refugieze în primele tunele subterane improvizate, a căror lucrare, până atunci în construcţie, fusese desăvârşită între timp. Când teama de a ieşi la suprafaţa planetei s-a diminuat, bărbaţii mai rezistenţi, tineri sau vârstnici, au ieşit echipaţi adecvat, în costume de protecţie, să cerceteze solul Proximei sau ceea ce rămăsese din frumuseţile care existaseră odinioară acolo. Au constatat că totul fusese făcut praf. Suprafaţa părăstă a planetei era pustie şi părea un deşert uriaş. Văzând acest trist tablou care le trezea amintiri dureroase, bărbaţii capabili, mai puternici, au trecut din nou la acţiune. Au pavat suprafaţa pustie a Proximei, au construit spaţioportul şi nave spaţiale, au multiplicat numărul tunelelor subterane, care s-au răspândit mult, ramnificându-se ca o reţea pe sub scoarţa planetei şi în sfârşit au construit şi au definitivat acest oraş artificial, care a pus capăt chinurilor şi suferinţelor îndurate în tot acest timp. Numărul locuitorilor Proximei a început să crească din nou şi s-a mărit mereu, iar viaţa a început să-şi recapete cursul ei normal. Acum totul pare să fie firesc aşa cum este, de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna, dar toţi locuitorii planetei noastre ştiu sigur că nu a fost aşa şi cunosc povestea în care un rol foarte important l-a avut planeta vecină, Dantonia, care prin soarta ei tragică a determinat aceste schimbări majore, drastice, în modul de viaţă al celor de pe Proxima şi a făcut aceste modificări definitive în aspectul general al planetei noastre, explică Nick Kuny.
- Nick, dar când au aflat locuitorii planetei voastre despre explozia planetei vecine, Dantonia? întrebă Alex.
- La vreo trei zile după ce aceasta a avut loc, răspunse Nick.
- Atât de târziu?! se miră Stela.
- Da, pentru că explozia, care a avut loc în timpul zilei, n-a fost violentă, nici zgomotoasă şi nici vizibilă cu ochiul liber de pe planeta noastră. Iar aparatura electronică de atunci nu era atât de perfecţionată ca aceasta de acum. Acum putem înregistra cu precizie sau chiar preveni explozia altor aştri, aflaţi la milioane sau chiar miliarde de ani-lumină depărtare, cu mult timp înainte ca aceasta să aibă loc, iar dacă vrem, putem şi împiedica producerea unei explozii, mai ales dacă e vorba despre vreo planetă. Însă atunci tehnica nu era atât de avansată şi nu aveam aceste posibilităţi. Astfel s-a făcut că atunci nu s-a aflat despre explozia Dantoniei decât după ce atmosfera acelei planete a început să intre în aerul planetei noastre, la trei zile după ce explozia avusese deja loc. Repet faptul că explozia n-a fost vizibilă cu ochiul liber, deoarece s-a produs pe timp de ziuă şi n-a fost deloc violentă, chiar dacă cele două planete erau apropiate una de cealaltă; Dantonia era însă o planetă de dimensiuni modeste, ceva mai mică decât Terra voastră, în timp ce Proxima a fost şi este încă o planetă gigant, puţin mai mare chiar decât Jupiter, colosul sistemului vostru solar, deci Dantonia era clar „eclipsată” de planeta noastră... Când au aflat de explozia planetei vecine, cei de pe Proxima au instalat rapid pe toată suprafaţa planetei difuzoare, anunţându-i pe toţi locuitorii de acest trist eveniment, după care s-a dat alarma generală pe toată suprafaţa Proximei, datorită situaţiei inedite care se crease în urma pătrunderii dantoniului în atmosferă. Cam asta a fost tot. Sper că aţi înţeles.
- Am înţeles perfect, Nick, îl convinse Mihai. Sau cel puţin aproape perfect.
- Vă vom povesti şi mâine despre Proxima, interveni Ly. Vă vom arăta şi oraşul, sau doar o parte din oraşul de sub cupolă, iar de spus ar fi destule. Mâine vă vom vorbi despre spaţioport, despre ultimele invenţii şi descoperiri care au avut loc pe Proxima, de asemenea despre materialul cu care am pavat suprafaţa pustie a planetei, suprafaţa spaţioportului, pereţii tunelelor subterane, podeaua şi plafonul acelor tunele, solul oraşului artificial etc., material din care este făcută chiar şi cupola oraşului. Acum însă, dacă Nick nu are nimic împotrivă, vă vom conduce până la nava voastră, căreia îi vom face o scurtă vizită, iar apoi noi doi ne vom întoarce în oraş, fiindcă tata ne aşteaptă, iar dacă nu ne vom întoarce repede, va fi îngrijorat şi suspicios. Nu putem întârzia. Tu ce zici?
- Sunt întru totul de acord cu planul tău, Ly, dar hai să-i ascultăm şi pe prietenii noştri de pe Terra. Voi ce spuneţi?
- N-am avea motive să ne împotrivim. Nu vrem să vă creăm neplăceri, deci ne declarăm de acord cu planul vostru. Prin urmare, aşa vom proceda, spuse Lucian, care până atunci nu comentase, nu i se auzise glasul, ceea ce de obicei nu se întâmpla foarte des; de data aceasta însă, tăcuse şi ascultase totul cu multă atenţie, fiindcă tot ceea ce auzise îl interesa în mod deosebit.
- Atunci haideţi să punem planul în aplicare, îi îndemnă Ly, care luase vorbele lui Lucian drept o decizie a comandantului, deşi el ar fi intenţionat să-şi întrebe colegii dacă sunt sau nu de acord, însă de moment ce nici unul nu se împotrivea, presupunea că toţi aprobă acest plan; domnişoara Ly îşi continuă ideea: V-am povestit astăzi ceea ce este mai important şi sper să vă fie de ajuns deocamdată. Mâine vă vom arăta şi costumele speciale de protecţie, dacă vom avea timp pentru tot ce ne-am propus. Dacă nu, rămâne pe altădată.
- Îţi mulţumim, Ly! Eşti o fată foarte bună, îi spuse Maria şi o sărută pe Ly pe ambii obraji, în semn de mulţumire.
Ly se simţi straniu, emoţionată, mişcată de gestul Mariei, în timp ce fratele ei, Nick, o privea pe blonda echipajului la fel ca atunci când o văzuse pentru prima oară; parcă ar fi preferat să se fi aflat el în locul surorii sale în acel moment...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!