poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 57 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-26  |     | 



*8. Minunata Ly Kuny şi fratele ei, Nick.

Ly se îndreptă spre tunelul subteran. Coborâră treptele ce despărţeau oraşul de pe suprafaţa planetei de lumea subterană. Ajunseră în dreptul uşii unde Nick îşi avea biroul, iar acolo se despărţiră de acesta. După ce-i urară lui Nick Kuny „noapte bună”, deşi încă nu era noapte, iar acesta de abia îşi desprindea privirea întunecată de la blonda echipajului, cei şapte merseră mai departe, în compania minunatei Ly, spre bucuria campionului, care se străduia să rămână în apropierea ei, fără ca acest lucru s-o stânjenească sau să-i dea ceva de bănuit.
Ly îi conducea spre capătul tunelului, unde cercul colorat îi aştepta în linişte pentru a-i duce sus, la suprafaţa planetei. Mergeau încet, cu paşi mărunţi, pe acelaşi drum pe care-l mai străbătuseră odată. Podeaua, plafonul şi pereţii sălilor străluceau datorită materialului alb cu care erau acoperiţi, iar paşii lor răsunau melodios într-un ritm cadenţat, cu un ecou slab, abia perceptibil, dar prelung. Sălile erau puternic iluminate, însă în mod plăcut, deloc obositor, iar sursa de iluminare nu putea fi zărită, lumina provenită ca de nicăieri sau de pretutindeni fiind reflectată şi proiectată în toate direcţiile, în toate unghiurile, datorită materialului alb şi lucios, cu suprafaţa netedă ca o oglindă, cu care erau „învelite” sălile, ceea ce avea ca urmare imediată faptul că lumina pătrundea cu uşurinţă până şi în cel mai ascuns colţişor. În plus, ca pentru a se încadra în decor, Ly purta un soi de salopetă, complet albă, în contrast evident cu părul ei cel negru şi ochii, la fel de negri, salopetă care-i venea teribil de bine, ca turnată; o adevărată desfătare pentru priviri, mai ales pentru campion... Doar uniformele lor albastre nu se încadrau deloc în acel decor de un alb imaculat...
Ajunseră la capătul sălii. Cele trei plăcuţe cu mesaje de bun venit pe planeta Proxima încă erau atârnate în acelaşi loc, de unul dintre pereţii sălii. Le priviră în treacăt, apoi se îndreptară tăcuţi spre locul în care cercul colorat îi aştepta „cuminte”, pentru a-i duce la suprafaţa planetei. Ly nu fu nevoită să-i invite pe cei şapte oaspeţi să păşească în centrul roşu ca focul al cercului, fiindcă toţi ştiau acum ce aveau de făcut. Roboţii erau cu ei. De data asta însă, cei doi roboţi păşiseră ultimii în mijlocul cercului. Acordaseră prioritate...
Toţi pasagerii fiind suiţi pe cerc, straniul vehicul se îndreptă ca la comandă în sus.
- Ingenios mijloc de transport, comentă Lucian.
- Oare cum funcţionează? îşi exprimă Mihai curiozitatea, însă dacă aştepta un răspuns de la Ly, aştepta degeaba.
Ly îi privi tăcută, fără a le oferi răspunsul dorit. Observând că ea nu era dispusă să le dea explicaţii, nici unul nu insistă, deşi curiozitatea îi măcina cumplit pe fiecare.
Nu trecu mult timp şi ajunseră la suprafaţa planetei. Cercul colorat se opri, rămânând la nivelul solului, de parcă acolo ar fi fost dintotdeauna, părând a fi lipit de suprafaţa solului, sau chiar făcând parte integrală din acesta. Aerul dens şi alb ca un abur al planetei îi întâmpină rapid, de cum au ajuns la suprafaţă, înconjurându-i din toate părţile. Se despărţiră de cercul colorat şi merseră mai departe, pe solul planetei, ce era pavat cu acelaşi material alb şi alunecos, ce li se păru a fi de astă dată sticlă, dar cu siguranţă că nu era aşa. Toate aceste lucruri încă neelucidate le dădeau mult de gândit celor şapte tineri. Deşi făcuseră cunoştinţă cu membrii familiei Kuny, Proxima era pentru ei la fel de necunoscută ca în momentul în care de abia ajunseseră aici, în urmă cu doar vreo câteva ore. Nu reuşiseră să afle decât vreo câteva amănunte, prea puţin interesante, care nu le satisfăcea deloc curiozitatea, pe deplin justificată, după părerea lor. Încercară să lege o discuţie, sperând că Ly le va răspunde.
- Ce frumos arată...
- Ce anume, Luci? păru Alex plin de interes.
- Totul! Aerul ăsta ca o ceaţă, solul pe care păşim... Totul... preciză Lucian.
- Ai dreptate, îl aprobă Alex îngândurat.
- Ly, parcă tatăl tău spunea că aerul de pe suprafaţa planetei este toxic pentru locuitorii Proximei, care nu-i rezistă. Dânsul spunea că atunci când cineva iese la suprafaţă, în aer liber, poartă în mod obligatoriu un fel de costum de protecţie, prevăzut cu tuburi de oxigen, care nu permite aerului să pătrundă în organism, îşi aminti Stela.
- Da, aşa este. Într-adevăr, ai dreptate, o aprobă Ly.
- Păi şi atunci tu...?! se sperie Maria.
- Ah, nu vă faceţi griji inutile pentru mine, răspunse Ly cu un gest gingaş. Interesant este că dintre toţi locuitorii planetei noastre, eu, tata şi Nick nu avem nevoie de costum de protecţie, pentru că rezistăm fără probleme aerului de afară al planetei, oricât de toxic ar fi el pentru ceilalţi. Tata nu mi-a spus mai mult de atât, aşa că nu-mi pot da seama care ar fi motivele pentru care noi rezistăm aerului, în timp ce ceilalţi locuitori ai planetei noastre nu. Dar să nu vă fie teamă în privinţa mea. După cum vedeţi, nu mă afectează cu nimic.
- Ciudat... Cum este posibil una ca asta? se interesă Lucian, reţinând totul.
- Nu ştiu. Nu pot să-mi dau seama cum, dar aşa este, întări Ly.
- Aha... Am înţeles. Adică, de fapt, nu prea am înţeles. Dar oricum... Dacă nu păţeşti nimic, e foarte bine, se linişti Maria.
- Bineînţeles că nu mi se întâmplă nimic, râse Ly delicat. Nu m-aş expune voit unui asemenea pericol.
- Ly... i se adresă Stela.
- Da, răspunse ea, întorcându-se spre cei pe care-i însoţea, căci o luase puţin înainte.
Observă că tinerii din echipaj se opriseră din drum; nici unul dintre ei nu mai făcea nici un pas. Nedumerită, Ly îi întrebă:
- Ce este? De ce v-aţi oprit? Ce s-a întâmplat?
- Practic, nimic. Numai că... Vezi tu... Am vrea să... se bâlbâi Lia.
- Ly, am avea o rugăminte fierbinte la tine, preciză Lucian, completându-şi colega.
- Aşa, deci... Spuneţi, vă rog! îi îndemnă Ly, interesându-se: Ce anume?
- Te rugăm să fii bună şi să ne spui câte ceva despre planeta ta. Te rugăm să ne arăţi oraşul acela, pe care tocmai l-am părăsit, zise Stela.
- Bine, dar tata a spus...
- Ly, te rugăm, înţelege-ne! o întrerupse Stela. Nu vrem să te obligăm să procedezi astfel împotriva dorinţei tale; nici n-am putea, dar... Lasă ce-a spus tatăl tău! Să uităm asta... Trebuie să ştim şi noi unde suntem.
- Aşa-i. Avem o misiune de îndeplinit. Ni s-a spus clar să ne întoarcem pe Terra cu noi informaţii despre planeta voastră, iar noi nu ştim încă nimic despre ea, adăugă Nistor.
- Iar tatăl tău nu pare binevoitor în acest sens, îl completă Stela.
- Nu ştiu sigur, însă cred că superiorii noştri s-ar supăra, dacă ar afla că nu ne-am îndeplinit întocmai misiunea şi îndatoririle trasate. Poate că domnul director ne-ar elibera din funcţii, cu toate că nu e deloc un om rău. Iar noi am rămâne pe drumuri, sau cine ştie ce altceva s-ar putea întâmpla. Ly, te rugăm! adăugă şi Lia, încercând să fie cât mai convingătoare, deşi era sigură că directorul n-ar face niciodată aşa ceva.
Ly nu ştia cum ar fi mai bine să procedeze, ce să le răspundă; îi privi temătoare. Într-un târziu, hotărându-se, spuse:
- Fie... Am să vă spun tot ceea ce se poate povesti despre planeta mea şi am să vă arăt chiar şi întreg oraşul. Însă nu acum, căci nu este timp suficient. Se înserează şi trebuie să mă înapoiez. Cred că tata s-ar supăra tare mult dacă aş întârzia... Dar vă promit că mâine am să vă spun, însă numai dacă tata nu vă va povesti nimic. Numai în cazul acesta, altfel...
- Ştiam eu că Ly e o fată bună... Îţi mulţumim şi pentru atât, Ly. Chiar şi numai o promisiune de-a ta este de ajuns. Avem încredere în tine, spuse Mihai cu simpatie, o simpatie pe care nu şi-o putea ascunde.
- Însă vă rog încă o dată să nu-i spuneţi nimic tatălui meu şi nici lui Nicky, ca să nu mă dea de gol. Nu ştiu cum ar reacţiona tata. Însă presupun că s-ar supăra foc...
- Nu-ţi fie teamă, Ly, nu vom spune nimic nimănui, încercă Nistor să o convingă.
- Dacă tata vă va povesti şi el câte ceva, vă rog să vă purtaţi ca şi cum n-aţi şti nimic. Să nu cumva să-i daţi de bănuit! Repet, nu ştiu cum ar reacţiona dacă ar afla că-i nesocotesc dorinţa şi nici nu vreau să aflu.
- Ly, nici o grijă, n-o să-i spunem absolut nimic! întări Maria, ochii ei verzi strălucind ca două smaralde preţioase.
- Ly, tu eşti o fată foarte bună, constată Alex.
- Iar noi nu vom spune nimănui nimic, adăugă Lia.
- Pot avea încredere în voi? se îndoi Ly.
- Desigur! Chit că suntem mai „înapoiaţi” decât tine, totuşi ne ţinem de cuvântul dat. Ne respectăm întotdeauna promisiunile făcute, răspunse Mihai.
- Îmi pare bine să aflu acest lucru. Cu toate astea, aş dori să-mi promiţi şi tu, Lucian; aş vrea să aud asta şi de la tine, doar tu eşti totuşi comandantul.
- Bineînţeles, Ly! Ai şi cuvântul meu în acest sens, dacă asta doreşti şi te asigur că te poţi baza pe cuvântul meu, ca de altfel şi pe al colegilor mei; nu era necesar să mă întrebi pe mine separat, în mod deosebit, de moment ce colegii mei te-au asigurat de discreţia lor, însă dacă tu aşa consideri... Îţi promit în numele meu şi al tuturor colegilor mei, spuse Lucian cu seriozitate, inspirând încredere.
- Aşa mă simt mult mai bine, în siguranţă, justifică Ly, apoi îşi dădu seama de un amănunt: Ah, scuze că ţi-am spus pe nume, Lucian, fără să te întreb. Scuză-mă, poate că preferi să-ţi spun altfel. Spre exemplu, poate cum ţi-a spus tata, „comandante”, sau, ştiu eu, poate ceva asemănător?
- Nici gând, Ly! Nu prefer deloc să-mi spui altfel; doar „Lucian” e perfect, zâmbi el. E cel mai potrivit. De altfel, aşa şi doresc. Intenţionam chiar să te rog să mi te adresezi astfel, dar dacă nu este necesar, cu atât mai bine. Iar cu prima ocazie, am să-l rog şi pe tatăl tău să-mi spună tot aşa, pe nume...
- Aha... Atunci mă bucur că am nimerit. Dar nu cred că-i o idee prea bună să-i ceri asta şi tatălui meu. Mai bine ai renunţa. Lasă-l să-ţi spună cum doreşte, îl sfătui Ly.
- De ce nu? Lucian sună mult mai bine decât „comandante”, sau cel puţin mie aşa mi se pare. Bineînţeles, am să-l rog la momentul potrivit, când va fi bine-dispus.
- Mai bine l-ai lăsa în pace! Cu timpul, are să renunţe el singur la a-ţi spune „comandante”, poţi fi sigur de asta, stărui Ly.
- Păi... Bănuiesc că-l cunoşti mai bine decât mine, aşa că am să-ţi ascult sfatul, decise Lucian.
- Nu vei regreta, îl asigură Ly. În cazul ăsta, spune-mi, te rog, ce-a însemnat toată povestea aceea pe care i-ai relatat-o tatălui meu, în legătură cu alţi posibili vizitatori veniţi pe Proxima, care nu ar putea fi din altă parte decât de pe Terra?
- După cum i-am spus deja şi tatălui tău, Ly, este numai o simplă presupunere, o idee, absolut nevinovată, preciză Lucian.
- Care totuşi, ce-ar vrea să însemne? insistă Ly.
- Nimic. Nu pot şti nimic sigur, deocamdată, afirmă el zâmbitor.
- Cum adică, „deocamdată”? se miră Ly.
- Păi... Cum să-ţi explic?! Ca să fiu sincer, am o anumită bănuială, dar e încă prea devreme ca să fac o afirmaţie de acest gen, aşa că mai bine am să tac, căci, după cum am spus, nu pot fi sigur de nimic, deocamdată. Am sosit de numai câteva ore pe planeta voastră, nu ştim nimic despre ea, deci ar fi chiar deplasat din partea mea să trag anumite concluzii de la bun început, fără să fac cercetări în această privinţă. Eu am să stărui, am să fac investigaţii amănunţite, în stilul meu, iar dacă am să aflu vreodată ceva concret în legătură cu aceasta, am să te anunţ; de altfel şi pe toţi ceilalţi, am să vă ţin la curent.
- Nu te înţeleg. În legătură cu ce anume? păru Ly nelămurită.
- Ăăă... ezită el un moment să-i răspundă. Păi, în legătură cu bănuiala mea. Adică, vreau să spun, cu presupunerea existenţei unor alţi vizitatori ai planetei voastre, Proxima, care desigur că nu ar putea fi din altă parte decât de pe Terra, nu-i aşa? Este evident! Dar deocamdată mă las păgubaş. N-am suficiente informaţii, care să-mi susţină această presupunere, această bănuială a mea. Nu deţin suficiente detalii...
- Eşti misterios! Nu te înţeleg. Nu-mi dau seama de ce faci o asemenea presupunere sau de ce ai astfel de bănuieli, se arătă Ly nedumerită de afirmaţia lui Lucian.
- Păi... Consider că este necesar să luăm în calcul orice posibilitate, pe care să o verificăm după aceea, pentru a constata dacă are într-adevăr o bază solidă sau nu, explică Lucian.
- Mda... Trebuie să recunosc că ai nişte metode originale, care probabil că te caracterizează, spuse Ly.
- Eh, n-aş spune că ar fi chiar aşa, dar poate pe aproape, zâmbi Lucian.
- Haideţi acum! Să mergem, să nu pierdem timpul! Ora e târzie, iar nava voastră e departe, propuse Ly şi porni înainte.
Ceilalţi o urmară în linişte. Merseră o bucată de drum, până când dădură iar peste cele trei indicatoare cu mesaje de bun venit, ce fuseseră instalate pe suprafaţa planetei şi care le dăduseră atâta bătaie de cap...
Ceva mai încolo, prin aburul dens al atmosferei, se zărea şi nava lor, a cărei siluetă zveltă şi albastră o recunoscură imediat. „Pacifis” fusese deci readusă în acelaşi loc, în care ei coborâseră pentru prima oară pe suprafaţa planetei, doar că atunci nava lor se aflase în interiorul acelei uriaşe nave rotunde, OSTA-NTS 84, după cum aflaseră ulterior că se denumeşte. Ajunseră lângă nava lor. O înconjurară de câteva ori, ca pentru a se asigura că era întreagă, că nu păţise nimic, apoi o admirară cu drag, de parcă n-ar fi văzut-o de cine ştie când. Le fusese tare dor de ea şi se bucurau mult de revedere; aproape că le venea să sărute suprafaţa albastră, metalică, rece. „Pacifis”, ca o bucăţică ruptă din planeta Pământ, îi întâmpinase tăcută, cu multă plăcere. După ce se săturară să-i tot „admire” frumuseţea, îşi amintiră de Ly, pe care o neglijaseră în acele câteva momente, dar de care trebuiau să se despartă până ziua următoare.
Ea îi privise tăcută, parcă neînţelegându-le reacţia. Cei şapte tineri o invitară pe Ly în interiorul navei lor, pentru o scurtă vizită, dar ea îi refuză, motivând că era prea târziu, promiţându-le totuşi că va vizita nava albastră, doar că nu în seara aceea. Într-adevăr, se întunecase vizibil. Privind cerul, văzură o mulţime de stele. Apoi, după ce-şi luară rămas bun de la preafrumoasa lor însoţitoare, se urcară unul câte unul în navă, urându-i „noapte bună”. Ultima rămăsese Lia. Îi spuse şi ea „noapte bună” fiicei domnului To Kuny, apoi porni spre treptele navei albastre. Însă Ly o opri din drum:
- Lia... sau Laura... Stai puţin, te rog!
- Da?! se întoarse Lia surprinsă.
- Aş vrea să-ţi spun ceva. Un secret pe care am să ţi-l spun doar ţie, sperând că o să păstrezi taina. Te rog să nu le spui colegilor tăi, nici măcar fetelor. Am încredere în tine.
- N-am să le spun nimic, Ly! Te ascult, o asigură Lia.
Ly se trase deoparte, ca pentru a se feri de privirile colegilor Liei, deşi aceştia intraseră deja în interiorul navei albastre. Privi apoi, parcă speriată, spre consilierul misiunii, Lia, după care reluă în şoaptă, temându-se să nu o audă şi altcineva:
- Ştii... To Kuny nu e de fapt tatăl meu, iar eu nu sunt de aici, de pe Proxima. Nu-mi cunosc părinţii şi nici planeta de pe care am venit. To mi-a spus aproape tot; sau doar atât cât ştia. Însă nu mi-a spus cine ar fi părinţii mei. Mi-a spus că sunt de pe o planetă dintr-o galaxie îndepărtată, o planetă frumoasă, cu un satelit natural, o planetă mai tânără decât Proxima şi cu o ştiinţă mai înapoiată. Nici Nick nu este fiul lui. Îmi este totuşi, într-adevăr, frate, sau cel puţin To aşa susţine. L-a luat odată cu mine, de pe acea planetă, de la aceiaşi părinţi şi ne-a adoptat. Acolo aveam o soră mai mare decât noi... To ne-a dat numele de Ly şi Nick Kuny, Kuny după numele lui de familie, dar pe noi nu ne chema aşa. To i-a spus toate astea şi lui Nick. Şi totuşi nu ne-a spus numele de familie pe care l-am avut înainte, în schimb ne-a mai dat un indiciu: prenumele. Şi ştii ceva? Pe Nick îl chema înainte cu totul altfel; şi anume Viorel, iar eu mă numeam Lucia...
- Ah, da... Încep să pricep de ce tu şi fratele tău l-aţi privit aşa pe Lucian, când el şi-a rostit numele, îşi aminti Lia.
- Normal; reacţia noastră a fost evidentă... Lucian, Lucia... E foarte apropiat... Iar colegul tău, Lucian, comandantul vostru, mă uimeşte pur şi simplu cu presupunerile sau bănuielile sale, de parcă ar şti ceva dinainte, deşi ar fi cu neputinţă. În cazul ăsta, ori are o intuiţie ieşită din comun, ori nu ştiu ce să cred despre el.
- Mda... Lucian este într-adevăr un mare maestru al misterelor. Pare expert în aşa ceva. Oricum, chiar are intuiţie. E foarte priceput, trebuie să recunosc, îl caracteriză pe scurt Lia, cu o urmă de ironie în glas, deşi nu intenţiona să-l ironizeze.
- Nu-l simpatizezi, sau ce se întâmplă? întrebă Ly.
- Eh, aş... Mă enervează, ce-i drept, felul lui de-a fi, siguranţa lui de sine. Nu ştiu cum să mă exprim mai bine în privinţa lui. Uneori pare foarte arogant... Cred că are prea multă încredere în el însuşi şi prea-şi închipuie că le-ar şti pe toate, dar nu cred că ar fi un tip rău, încercă Lia să nu-l critice.
- Sigur nu-i un tip rău, păru Ly convinsă de acest lucru. Mă rog... Nu-i treaba mea, nu trebuie să mă intereseze, aşa că n-am să mă amestec. Dar să revenim la ceea ce-ţi spuneam, ca să nu te reţin prea mult. Ţi-am spus deci faptul că To nu este tatăl nostru. Dar eu şi fratele meu i-am rămas credincioşi şi recunoscători ca unui adevărat tată, l-am respectat şi l-am iubit ca pe un tată, pentru că merita asta. S-a purtat întotdeauna frumos cu noi. Ne-a crescut singur, ca pe proprii lui copii şi ne-a înconjurat cu toată afecţiunea de care putea da el dovadă. Eu am acum 23 de ani, iar Nick aproape 25. To nu ne-a spus mai mult de atât. Zicea că restul îl vom afla mai târziu, la momentul potrivit, când vom fi capabili să înţelegem totul mai bine, de parcă acum n-am fi în stare... Repeta mereu că a făcut nişte greşeli mari la viaţa lui, de care nu este deloc mândru, greşeli datorate unor neînţelegeri, că vrea să lase totul în urmă, să uite şi nimic mai mult. Iar de când a aflat că veţi sosi voi de pe Terra şi mai ales acum, că aţi sosit, tata, adică To, este foarte agitat... Eu mă gândeam însă că galaxia din care face parte Terra, planeta voastră, e foarte departe...
- Calea Lactee? Într-adevăr! E foarte departe, aprobă Lia.
- Şi ştii?! To ne-a spus că eu şi Nick am fi dintr-o galaxie foarte îndepărtată... Şi apoi, numele pe care amândoi le aveam înainte se potrivesc atât de bine cu numele voastre, ca să nu amintesc de presupunerile făcute de Lucian. Ştii, Lia, eu mă gândeam că...
- Ştiu, Ly, o completă Lia. Te-ai gândit că ai fi de pe...
- Da. M-am gândit că aş fi de pe Terra, la fel ca voi, continuă Ly Kuny ideea. De aceea mă port aşa de frumos cu voi... Te rog să nu le spui nimic colegilor tăi din ceea ce ţi-am povestit acum. Te rog! Să nu-i spui nici lui To şi nici măcar fratelui meu, Nicky! Am încredere în tine. Nu ştiu de ce, dar dintre toţi, parcă n-aş avea încredere în nici unul; doar în tine am!
- Bine, Lucia. Îţi mulţumesc pentru încredere, zâmbi Lia. Acum mă retrag, că mă aşteaptă ceilalţi; cine ştie ce şi-or închipui... Cu bine...
- La revedere, Lia. Noapte bună şi... Pe mâine! Păstrează mica noastră taină! Vei petrece prima noapte pe planeta Proxima, planeta mea adoptivă. Sper să te simţi bine aici.
- La revedere, Lucia. Îţi mulţumesc pentru urările făcute şi pentru secretul pe care mi l-ai încredinţat. Noapte bună!
Ly Kuny se întoarse, pornind încet înapoi, pe drumul pe care venise. Lia o petrecu cu privirea până în depărtare, iar când Ly dispăru din raza vizuală a ochilor ei albaştri, pierzându-se parcă în „ceaţa” albă a atmosferei, îşi spuse în gând: „Vai, Ly... Eşti atât de bună şi de frumoasă... Oare de ce semeni atât de mult cu mine? Eşti brunetă, ca şi mine şi ai trăsături asemănătoare, chiar dacă tu ai ochii negri; dacă n-aş şti sigur că nu e cu putinţă, aş fi înclinată să cred că-mi eşti soră... Eşti de pe Terra. Asta e sigur! Foarte sigur! Mai ales dacă într-adevăr te numeşti Lucia. De ce ai oare atât de multă încredere în mine?! Mi-ai încredinţat un mare secret de-al tău... De ce oare?! Ly, eşti cu adevărat minunată...”
- Hei, Lia... Ce faci, ai de gând să dormi acolo; nu mai intri?
- Ba da, blondo. Vin imediat, răspunse ea după o uşoară tresărire şi urcă treptele spre intrarea în navă.
Nici nu apucă să intre bine, că se văzu asaltată de toţi:
- Ce ţi-a ciripit Ly la ureche?! Ce ţi-a şoptit?
Pentru moment, Lia şovăi serios câteva clipe. „Să le spun sau nu?! Nu, bineînţeles că nu! Şi totuşi... Sunt colegii mei, cu care călătoresc de atâta timp; poate ar trebui să le spun... Dar... Nu! Nu pot! Doar a avut atât de multă încredere în mine... Şi-n plus, i-am promis... Ly... Ce-ar crede ea despre mine dacă ar afla că le-am împărtăşit şi colegilor mei secretul ei, pe care mi l-a încredinţat fără să fi fost obligată?! Nu! N-o să le spun nimic! Regret, dar nu pot...” se gândi Lia la repezeală.
- M-a întrebat câte ceva despre Terra şi despre Calea Lactee, se hotărî ea în cele din urmă.
- Nu minţi?! o privi Lucian cu neîncredere.
- Nu! accentuă Lia, decisă să apere secretul cu orice preţ. I-am povestit despre planeta noastră, despre sistemul solar şi despre galaxia noastră, Calea Lactee. De ce mă pui să repet?!
Imediat Lucian îi atribui una dintre privirile sale iscoditoare, pătrunzătoare, care părea că-i ajunge până-n adâncul sufletului, iar după câteva clipe rosti bănuitor:
- Ştii ceva?! Pe mine nu reuşeşti să mă duci de nas aşa de uşor, să mă prosteşti, nici măcar tu! V-am spus clar de la bun început ce doresc de la voi: fără certuri, fără neînţelegeri, fără secrete şi fără minciuni! Aşa că ai face mai bine să ne spui adevărul, domnişoară consilier! Deci, ce-ai discutat de fapt, în realitate, cu Ly? Despre ce?! Ce-ar fi să recunoşti?
- Ascultă bine, tu... Ştiu că aici eşti comandantul, că nava asta îţi aparţine, dar asta nu înseamnă că-ţi poţi permite orice! Cum îndrăzneşti să mă faci mincinoasă?! se revoltă Lia, furioasă, încruntându-se a supărare, deşi ştia bine că-n mare măsură el avea dreptate, dar motivele ei; ce ştia el...
- Dar nici n-am spus că ai fi mincinoasă, se apără Lucian, uimit de reacţia ei.
- Nu în mod direct. Dar ai susţinut că aş ascunde adevărul, ceea ce nu-ţi permit! Să fie clar! Nici ţie, nici altcuiva! zise ea, cu glas autoritar, poruncitor, pe un ton uşor ridicat, intimidant.
- Bine, bine... se domoli Lucian, deşi reacţia ei nu-l intimidase câtuşi de puţin. Regret, îmi pare rău! Tot eu sunt cel care mă văd nevoit să-mi cer scuze în faţa ta. Deşi... Gândindu-mă bine, cred că am dreptate; nu ne-ai spus adevărul, din anumite motive, pe care nu le cunoaştem. Poate că n-ar trebui să-mi cer scuze, mai ales că tu m-ai făcut deja, de mai multe ori chiar, în mod direct, de faţă cu colegii noştri... Să vedem; îţi aminteşti?! Eu n-am uitat deloc. Incult, incapabil, incompetent, inutil, indisciplinat... Frumoasă caracterizare, n-am ce zice! Şi nu m-ar deranja deloc dacă te-ai limita doar la a trece în afurisitul ăla de raport al tău toate amănuntele astea, însă tu binevoieşti să le strigi în gura mare, să le audă toţi... Dar fie... Scuză-mă, te rog! Din nou, tot tu pe mine.
- Te iert acum, dar să ştii că n-ai dreptul să mă jigneşti. Altădată n-am să trec cu vederea asemenea ieşiri, nici chiar din partea ta, îl avertiză ea cu seriozitate.
- Eh... Ia te uită... Eşti tare exigentă! zâmbi el. Judecând după atitudinea ta, cred că ai fi mult mai potrivită în funcţia de comandant, în locul meu. Ne-ai pune rapid pe toţi la punct; mai ales pe mine, nu-i aşa?! Nu ştiu ce m-aş face în cazul ăsta...
- Nu spune aiureli... Şi înţelegeţi odată că i-am vorbit despre planeta noastră şi atât! repetă Lia acest amănunt, pe care continua să-l susţină cu îndârjire.
- Serios?! glumi Stela. Bine, drăguţo! Asta-i cu totul altceva. Noi credeam că poate...
- Ce credeaţi oare?! Şi tu?! o fixă Lia cu privirea-i albastră.
- Nu doar eu... Toţi credeam că poate ţi-ar fi spus vreun secret despre Proxima. Vreun secret pe care-l ştia doar ea, răspunse doctoriţa. Dar dacă aţi vorbit doar despre planeta noastră, nu-i nimic important.
- Am mai spus, Stela... Şi nu-mi place să repet aşa, la nesfârşit! Ar fi cazul să pricepeţi odată! I-am vorbit despre Terra, despre sistemul solar şi despre galaxia noastră, Calea Lactee, pentru că dorea să afle câte ceva, preciză din nou Lia.
- Şi de ce n-a pus asemenea întrebări când eram cu toţii împreună cu ea? Poate o lămuream mai bine, i se păru lunganului suspect acest amănunt.
- Nu ştiu de ce, isteţule! i se adresă Lia, destul de tăios.
- Bine, bine... Gata, Lia! De ajuns! încercă Maria s-o calmeze. Nu ţi-a făcut nimeni nimic...
- Hei, furioaso... Ly nu ţi-a spus cumva, din întâmplare, de ce ea şi fratele ei m-au privit aşa de ciudat când mi-am rostit numele? Nu ţi-a spus ce-i atât de interesant la numele meu?
- Nu, Lucian. Din păcate Ly nu s-a gândit şi la asta, îi răspunse Lia cu indiferenţă, deşi Ly îi vorbise şi despre asta, dar...
După alte câteva discuţii aprinse, de acest gen, se retraseră în rezervele lor, pentru a dormi, în sfârşit. Era prima noapte pe care o petreceau pe suprafaţa planetei Proxima.
Fiecare adormi în rezerva sa, gândindu-se, în primul rând, la strania planetă pe care sosiseră şi la modul în care fuseseră întâmpinaţi aici. La acest lucru se gândeau toţi, însă nu doar la atât.
Mintea comandantului era, evident, ca de obicei, la vechea sa dilemă, chinuitoare, obsedantă: domnişoara consilier; deci, nu era posibil ca ea să lipsească din visul lui.
Campionul rămăsese blocat asupra preafrumoasei lor gazde, Ly Kuny, fiica domnului To Kuny, conducătorul planetei; ea ocupa locul principal în visul lui Mihăiţă.
Tot la Ly Kuny se gândea şi Lia, însă din cu totul alte motive decât ale campionului.
Micuţa blondină, Maria, pentru că simţise admiraţia pe care fiul conducătorului Proximei i-o atribuise în mod deosebit ei, cu tânărul Nick Kuny adormi în gând.
Nis se visă binevenit pe strania planetă, înconjurat de tone de... dulciuri! Apoi gândul îi zbură, inevitabil, la Adela, frumoasa cea bălaie rămasă acasă, care acum, după aproape şase ani de la plecarea lor de pe Terra, probabil nu mai era doar o adolescentă visătoare; crescuse, se maturizase, probabil se schimbase puţin... Oare ea îl mai aştepta?! Aşa cum, în mod ciudat, îi promisese... El, cu siguranţă, încă da, o aştepta...
Stela, medicul echipajului, nu avea „griji” asemănătoare colegilor ei, aşa că visul ei era mai puţin complicat; ea era fericită că ajunseseră cu bine la destinaţie şi că până în acel moment nu se confruntase cu probleme medicale grave din partea colegilor ei, doar, rareori, câte o gripă banală; nimic dificil pentru domnişoara doctor...
Alex, „bătrânul”, avea şi mai puţine griji decât restul colegilor săi; nu-l deranja nimic, cu excepţia vârstei sale, căci trecuse deja de 30 şi începea să resimtă apăsător trecerea timpului, modul în care i se adresa din când în când comandantul misiunii căpătând pentru genetician o semnificaţie aparte, puternică. Dar visul său fu liniştitor, aşa că Alex se odihni destul de bine.
În ospitaliera lor navă albastră „Pacifis”, toţi cei şapte tineri din echipaj adormiră, fiecare în rezerva sa, pentru prima oară pe suprafaţa unei alte planete decât a Terrei, ba chiar tocmai a Proximei. Rezervele strâmte li se părură în acea noapte foarte confortabile, iar saltelele mai comode ca oricând, având fiecare un somn lin, plăcut, odihnitor, ceea ce nu i-a împiedicat însă ca ziua următoare să se trezească devreme, de dimineaţă. După un somn bun, se strânseră, rând pe rând, pe puntea principală. Privind în exteriorul navei, observară că afară chiar se luminase de ziuă, iar după câteva minute apăru şi Ly, ca de nicăieri. Zărind-o prin vălul alb ca laptele al atmosferei, ieşiră s-o întâmpine, fiind, de felul lor, politicoşi şi bine-crescuţi. O salutară voioşi, iar ea le răspunse, după care spuse scurt, pornind înaintea lor, fără alte cuvinte:
- Veniţi! Tata vă aşteaptă.
Cei şapte o urmară imediat, fără obiecţii. Aveau o sumedenie de întrebări să-i pună, întrebări pe care le ticluiseră în cursul nopţii, însă observând că ea era tăcută, îngândurată, preocupată de ceva anume, renunţară la a o cicăli cu curiozitatea lor. Tăceau deci şi o urmau în linişte, deşi instinctul îi îndemna obsesiv să vorbească, să afle cât mai multe amănunte. Renunţară însă... Deocamdată...
Paşii lor răsunau încet, uşor, plăcut, melodios, când călcau pe materialul acela alb, strălucitor, neted, despre care încă nu ştiau nimic; ah, ce enervant! Merseră ce merseră şi ajunseră la cercul colorat; nici despre acesta n-aveau habar!
Remarcară lipsa celor trei indicatoare cu mesaje de bun venit ce fuseseră instalate anume pentru ei şi înţeleseră, fără a le fi explicat nimeni, că le luase cineva, de moment ce nu mai era nevoie de ele; ei erau cei aşteptaţi şi sosiseră deja, deci indicatoarele îşi îndepliniseră misiunea...
Păşiră singuri în centrul roşu al cercului, fără a aştepta invitaţii. Cei doi roboţi erau din nou împreună cu ei. Ajunseră jos, la tuneluri, unde coborâră de pe cerc, iar acesta, „eliberat”, se „lipi” la locul său, de unde se desprinsese, sus...
Apoi intrară în tunelul de pe pereţii căruia lipseau cele trei plăcuţe cu mesaje de bun venit pe planeta Proxima; deci şi acestea fuseseră înlăturate între timp. O primă concluzie la care se gândiră în unanimitate: localnicii se mişcau rapid şi eficient, nu pierdeau timpul degeaba, ceea ce nu putea fi decât în avantajul lor, al localnicilor. Ajunseră la capătul coridorului subteran, unde, în dreptul treptelor ce duceau spre oraş, le ieşi în cale Nick, pe care-l salutară cu prietenie.
- Salut... le răspunse el zâmbind, privind fix, insistent, spre... blondină. La tata vă duceţi?
- Da, îi răspunse scurt sora lui, Ly.
- Merg şi eu cu voi, propuse Nick.
- Hai, îl îndemnă Lucian cu prietenie, tratându-l, spre deliciul tânărului Kuny, ca pe un vechi camarad.
Totuşi, nu alături de comandantul misiunii preferă Nick să se afle, ci cât mai aproape de simpatica blondină, deşi nu îndrăznea să-i spună nimic Mariei; ea lui, nici atât! Încercă să se facă (dacă se putea) şi mai micuţă decât era... Scările de la capătul tunelului îi duseră în oraş. Se aflau în faţa clădirii în care To Kuny îşi avea reşedinţa, clădire care nu era situată la o distanţă prea mare de la intrarea în sălile subterane, de aceea şi ajunseseră destul de repede aici. Intrară rând pe rând. Parcă intenţionat, Lia şi Ly rămăseseră ultimele, încă afară. Aşa că Ly îi spuse şoptit:
- Te rog, stai puţin!
- Da, Ly, se opri Lia, vorbind tot în şoaptă.
- Te-au întrebat colegii aseară ce ţi-am spus?
- Desigur; de obicei, sunt foarte curioşi. Altfel cum ai fi crezut?!
- Şi?! Ce le-ai răspuns? tresări Ly.
- Le-am spus că m-ai întrebat câte ceva despre Terra, despre sistemul solar şi despre galaxia din care face parte planeta noastră, galaxia Calea Lactee, preciză Lia.
- Foarte bine ai făcut, aprecie Ly.
- Bine sau nu, să ştii că mi-a fost greu să-i mint; sunt totuşi colegii mei.
- Scuză-mă că te-am pus în situaţia asta, dar consideră că n-a fost deloc o minciună, ci doar un secret, pe care te-am rugat să-l păstrezi.
- Am înţeles acest lucru şi ţi-am respectat dorinţa.
- Mulţumesc. Şi ei te-au crezut? se interesă Ly.
- În mare parte, da. Normal, am avut unele probleme, mai ales cu Luci, care susţinea că n-aş avea dreptate, pretinzând că le-aş ascunde adevărul. Era cât pe ce să cedez, să le spun totul... Până la urmă însă, l-am pus la punct, l-am făcut să renunţe la acuzaţiile sale, dar nu sunt sigură că am reuşit să-l conving că aş avea dreptate. Mă privea de parcă ar fi fost în stare să mă înghită, zise Lia.
- Într-un fel, îl înţeleg. Nu-i bine să le ascundem adevărul, dar sunt sigură că şi tu ai înţeles de ce ţi-am cerut acest lucru. Iar apoi nu cred că greşim chiar atât de mult faţă de ei. Vor afla şi ei totul, la momentul potrivit, când voi şti cu siguranţă mai multe amănunte.
- Bineînţeles, nu-ţi face griji! o linişti Lia. Doar că Luci e atât de dificil uneori...
- Nu te grăbi să-l judeci. După cum ţi-am spus, în felul lui, are dreptate. Şi se pare că nu-i atât de simplu să-l păcăleşti. Are simţul observaţiei; e greu de convins, spuse Ly.
- Aş... E mai degrabă un încăpăţânat şi un înfumurat; arogant! Prea crede că le-ar şti pe toate şi că ar avea întotdeauna dreptate, în timp ce ceilalţi, nu! Ceilalţi greşesc, însă el cu siguraţă nu, el e mereu corect! Cam asta e cu el...
- Chiar crezi asta despre el? se miră Ly. Mie nu mi s-a părut deloc aşa. E întotdeauna pe fază, atent la toate amănuntele, nu e pe dinafară, nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză, pare a fi bine documentat, în temă cu orice. Eu aşa cred, asta-i prima mea impresie despre el. Dar să-l lăsăm pe el. Spune-mi mai bine... Chiar, e frumoasă planeta voastră, Terra?
- Cum, Ly, tu nu ştii? se miră sincer, la rândul ei, Lia.
- Nu, deloc. De câte ori îl întrebam pe tata despre Terra, se enerva şi nu-mi spunea nimic. Dar e frumoasă?
- Bineînţeles. Frumoasă e prea puţin spus; frumuseţea ei nu poate fi expusă în cuvinte. Cuvintele nu pot reda cu acurateţe realitatea, oricât de bine ar fi ele ticluite.
- Voi nu trăiţi în subteran sau într-o lume artificială, separată de restul planetei? se interesă Ly.
- Nu, Ly. Noi trăim pe suprafaţa ei, care este împărţită în mai multe continente, despărţite între ele de multă apă: oceanele. Acestea ocupă mai mult de 70% din suprafaţa totală a planetei.
- Cum aşa? La voi e multă apă? se minună Ly.
- Da. Cu excepţia oceanelor, există în interiorul continentelor mări, lacuri, fluvii, râuri, pârâuri, bălţi, torente, izvoare etc. Nu sunt geograf, dar ştiu eu câte ceva din toate astea; colegul meu, Nis, te-ar putea lămuri mult mai bine în privinţa asta.
- Colegul tău, Nis?! repetă Ly, îngândurată. E cumva cel foarte înalt?
- Da.
- Şi de ce m-ar putea lămuri mai bine?
- Pentru că el chiar este geograf, răspunse Lia.
- Ah, geograf... murmură Ly. Nu ştiu dacă aş îndrăzni să vorbesc cu el; deocamdată, nu... În orice caz, mulţumesc pentru informaţii, Lia; dacă vrei, poate îmi povesteşti şi altă dată despre planeta ta. Îmi place să te ascult. Îmi închipui cât e de frumoasă... Acum însă, hai să intrăm şi noi! Suntem aşteptate...
În timp ce intrau, Lia se gândi: „Sărmană Ly! Terra e şi planeta ta, după câte mi-am dat eu seama...” De cum le văzu intrând, To Kuny spuse, mai mult către fiica sa, deşi privirea albastră îi era aţintită mai mult asupra Liei:
- Ly, unde ai fost?
- Până afară, tati. Am vorbit cu Lia.
- Aţi întârziat, remarcă dânsul, pe un ton ce-i trăda încordarea care-l stăpânea; părea iritat, ba chiar nervos. Continuă pe acelaşi ton: Pot afla despre ce anume aţi discutat atâta?
- Nu cred că ar avea vreo importanţă...
- Ly, te-am întrebat ceva şi aş vrea să-mi răspunzi! stărui domnul To Kuny, întrerupând-o.
- Dacă insişti, află că am vorbit despre Terra, fu sinceră Ly.
- Cum?! spuse dânsul, ridicându-se de la locul său.
Pe chipul dânsului se vedea că era mânios, deşi nimeni nu-şi putea da seama de ce. To Kuny încerca să-şi stăpânească furia, dar nu reuşea. Insista cu privirea asupra Liei.
- Tată, s-a întâmplat ceva? îndrăzni Ly să-l întrebe.
- Nu, Ly. Nu s-a întâmplat nimic, zise dânsul, puţin mai calm, aşezându-se la loc.
- Domnule Kuny, ne-aţi promis că astăzi ne veţi povesti despre planeta dumneavoastră. Vă rugăm... interveni Lucian cu această propunere, fără a-i fi scăpat din atenţie privirile insistente pe care conducătorul planetei i le atribuise colegei sale, Lia.
- V-am promis, într-adevăr... răspunse dânsul îngândurat. Din nefericire, nu cred că aş avea timp suficient pentru a-mi onora această promisiune şi a mă ocupa de voi. Am o groază de treburi...
- Dar... încercă Lucian să insiste.
- Te rog, comandante, încearcă să fii înţelegător, îl întrerupse domnul To Kuny. Va fi destul timp altădată, doar nu intenţionaţi să plecaţi înapoi chiar astăzi, sau atât de curând...
- Chiar astăzi, nu, nici atât de curând. Vom rămâne cel puţin timp de un an terestru pe suprafaţa planetei dumneavoastră, dar am vrea să ne lămuriţi mai repede, măcar asupra câtorva aspecte.
- Fără grabă, comandante! Fără grabă... replică domnul Kuny. Deocamdată, spune-mi, te rog, în ce stare v-aţi găsit nava?
- Intactă, domnule. Exact cum ne-aţi promis, zise Lucian.
- Deci, sunteţi mulţumiţi de modul în care v-a fost înapoiată, concluzionă dânsul.
- Foarte mulţumiţi, afirmă Lucian.
- Înseamnă că n-aveţi nici o reclamaţie de făcut.
- În privinţa navei noastre, nu, domnule Kuny, absolut nimic.
- Şi totuşi... Să înţeleg că există vreo nemulţumire, comandante? se interesă To.
- Chiar nemulţumire, n-aş zice, domnule... Însă am dori să aflăm cât de curând ceva despre această planetă; ne simţim încă străini de tot ceea ce ne înconjoară. Am dori unele lămuriri.
- Altădată, comandante; altădată, repetă domnul To Kuny. Acum am să vă rog să vă retrageţi, să mă lăsaţi singur. Sunt foarte ocupat. N-am timp de voi.
- Şi totuşi, tată, ar trebui să le povesteşti câte ceva, să nu-i laşi atât de curioşi, de neştiutori...
- Te rog, Ly, nu insista! Nici tu. Ştii foarte bine cât sunt de ocupat...
- Ocupat, tată?! Ăsta-i doar un pretext pentru a scăpa de ei. Te eschivezi şi nu înţeleg de ce, îl înfruntă Ly.
- Scumpo, te rog... Fără bănuieli, spuse domnul Kuny.
- Fără bănuieli?! Aşa aş vrea şi eu, tată... Însă, de ce?!
- Ce anume, Ly?
- De ce te enervezi când auzi vorbindu-se despre Terra? De ce nu vrei să le povesteşti nimic? De ce eşti atât de neliniştit, de agitat, de când au sosit ei aici, cei de pe Terra? De ce?!
- Ly, te rog, fără întrebări de acest gen! Sper că nu mă consideri suspect de cine ştie ce...
- Suspect, nu, tati, însă... Doar nu te înţeleg, atâta, spuse ea mâhnită.
- Gata! De ajuns. Plecaţi! Toţi! li se adresă pe neaşteptate domnul To Kuny.
- Dar, domnule... încercă Lucian să spună ceva; se văzu însă întrerupt:
- Nici un cuvânt în plus, comandante! Ieşiţi! Toţi! Vedeţi-vă de treburile voastre, iar pe mine vă rog să mă lăsaţi în pace!
- Cum doriţi, domnule, aprobă calm Lucian. Să plecăm! Haideţi, îşi îndemnă apoi colegii, care-l ascultară, urmându-l tăcuţi, în linişte.
Ieşiră deci din biroul domnului To Kuny rând pe rând, chiar şi cei doi fraţi Kuny. Nedumerit, Nick îşi întrebă sora:
- Ly, ce o fi cu tata? Nu l-am văzut niciodată aşa de nervos...
- Nu ştiu ce se petrece cu el, Nick. Dar de când au venit cei de pe Terra, se poartă foarte ciudat. Cine ştie ce o avea? Nici eu nu l-am mai văzut atât de nervos. Nu-mi dau seama ce, însă e clar că are ceva pe suflet.
- Da, poate, într-adevăr... o aprobă Nick îngândurat, privind în treacăt spre Maria. E ceva ce-l nelinişteşte. Ciudat... Nu ştiu ce ai tu de gând să faci acum, surioară dragă, însă pe mine am să vă rog să mă scuzaţi; cred că am să mă retrag în biroul meu, li se adresă el celor şapte tineri, fără a-şi lua ochii de la blondină, cea care-i provoca lui o stare de nelinişte...
- Bine, Nick, îl aprobă Ly zâmbind.
Nick Kuny intră în biroul său, deşi gândul îi rămăsese la frumoasa blondină. Cât despre Ly, ea-i conduse pe cei şapte tineri pe suprafaţa planetei. Aici Stela îi spuse:
- Bănuiam că tatăl tău nu ne va povesti nimic din tot ceea ce ne interesează. Era firesc să credem asta, doar era evident că nu era dispus să ne vorbească. Şi nu înţelegem de ce. Noi suntem deschişi dialogului şi dispuşi să colaborăm. Dar din partea voastră totul este atât de suspect, de învăluit în mister... De ce să ne ascundem unul de altul fără rost? Şi ce-i cu atâtea secrete? De moment ce am sosit aici, v-am găsit, ar trebui să spunem lucrurilor pe nume. Personal, nu-l înţeleg deloc pe tatăl tău. Ieri, când am discutat, ne-a vorbit, inutil, despre Terra, în loc să ne ofere informaţii despre planeta voastră, de parcă noi nu ne-am cunoaşte propria planetă. Scuze, însă chiar atât de proşti nu suntem! Te rog să ne înţelegi, Ly... Cred că tatăl tău nu ne place. E vădit nemulţumit de vizita noastră aici, de parcă l-am stânjeni cu ceva, deşi nu-mi dau seama cu ce. Parcă să zic că nici noi nu l-am plăcea pe tatăl tău, deşi în privinţa asta nu mă pot încă pronunţa, cel puţin nu în numele tuturor. Sper să nu mi-o iei în nume de rău, Ly. Faptul că nu ne place de tatăl tău e pe deplin justificat.
- Stela, nu te grăbi să-l judeci, o întrerupse Lucian îngândurat. Domnul To Kuny nu este deloc rău, cum probabil vi se pare acum. Are însă ceva ascuns pe suflet, nu ştiu ce anume, dar acel ceva îl face să sufere mult; şi nu ştiu ce legătură am putea avea noi cu suferinţa dânsului, dar se pare că avem...
- Ce vei să spui? tresări Ly.
- Nimic, Ly. Însă asta reiese destul de clar din comportamentul tatălui tău, din câte am putut observa. Parcă ne-ar povesti ceea ce ne interesează, dar ceva îl reţine. Nu-mi dau seama ce anume se petrece cu dânsul, însă e destul de clar că suferă enorm şi că noi am avea, într-un fel sau altul, legătură cu suferinţa dânsului, deşi nu ştiu cum ar fi posibil. Asta-i concluzia la care am ajuns.
- Ly... reluă Stela, amintindu-i: Ieri ne-ai promis că dacă tatăl tău nu ne va spune nimic azi, ai să ne povesteşti chiar tu. Ştiu că eşti o fată bună şi nu ne vei dezamăgi; ne vei spune ceea ce ne interesează. Doar ai promis, iar noi cred că am dovedit deja că suntem demni de încredere.
- Da, ştiu... Desigur, v-am promis; n-am uitat... Dar cu ce să încep? Vreţi să vă arăt oraşul acum, sau nu? păru ea nehotărâtă.
- Nu! Acum mai bine povesteşte-ne despre Proxima, Ly, propuse Lia.
- Fie... Aşa voi face. Vă voi povesti. Şi totuşi, ce-aţi vrea să vă spun înainte?
- Spre exemplu, de ce aerul planetei voastre este alb în afara tunelelor? De ce trăiţi în subteran sau, după cum am înţeles, într-o lume artificială, izolată, ruptă total de restul planetei? întrebă Lucian.
- Eh, aici ar fi mai multe de povestit... se auzi o altă voce, din direcţia cercului colorat, care nu era a lui Ly şi care nu aparţinea nici unuia dintre cei şapte tineri de pe Terra...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!