poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 55 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-26  |     | 



*6. To Kuny lămureşte situaţia.

Nick Kuny îi conduse până la biroul tatălui său, conducătorul local, birou care se afla într-o impozantă clădire din oraşul de pe suprafaţa planetei. Intrară în acea clădire impunătoare, iar când ajunseră în dreptul biroului în care stătea To Kuny, al cărei uşă era larg deschisă, Nick spuse de afară, referindu-se la cei şapte tineri:
- Tată... Au sosit cei de pe Terra.
- Cum?! Au şi sosit? ridică To mirat sprâncenele-i stufoase.
- Da, desigur. Ce-i drept, cam devreme. Şi pe mine m-au surprins nepregătit. Dacă ştiam, le făceam o primire frumoasă... Dar, în sfârşit. Acum tot e prea târziu...
- Bine, Nicky. Vino aici, fiule... Şi spune-le celor de pe Terra să intre, auziră toţi glasul tatălui lui Nick, despre care aflaseră că ar fi conducătorul local.
Nick li se adresă membrilor echipajului terestru, deşi aceştia auziseră şi ei scurta convorbire:
- Tata vă aşteaptă... Intraţi!
Intrară rând pe rând, unul după celălalt, în încăperea în care To Kuny îi aştepta. Primul intră Lucian, ultimul – Nick, iar acesta se aşeză lângă tatăl său. To Kuny avea o figură măreaţă. Tunsoarea scurtă şi cu gust a părului său cel negru ca pana corbului, prin care se ascundeau rare şuviţe albe, răzleţe şi ochii săi cei mici, albaştri, vioi, aflaţi îndărătul sprâncenelor stufoase, îi dădeau un aer de om foarte inteligent. Încăperea în care aşa zisul birou al lui To se găsea era dotată cu aceeaşi aparatură complexă, prezentă aproape peste tot pe această planetă. Lângă To Kuny stătea o fată neobişnuit de frumoasă, tânără, cu părul negru, lung, mătăsos şi două boabe negre de mărgele ce străluceau ca două perle, în spatele unor gene lungi, întoarse, sub apărarea unor sprâncene arcuite, de o fineţe deosebită. Făptura ei delicată, ca de păpuşă, atrase atenţia în primul rând lui Mihai, care o privea intens, neputându-şi dezlipi ochii de la ea. To Kuny luă cuvântul:
- Poftiţi, vă rog! Vă aşteptam, deşi aţi ajuns mult mai devreme decât ne-am închipuit noi. Dar oricum, sper să ne scuzaţi!
- Să vă scuzăm?! se miră Lucian, începând să vorbească fără emoţii, foarte sigur pe sine: Desigur. Nici nu se pune problema asta. N-am avea motive să vă scuzăm sau nu... De altfel, noi nici nu ne aşteptam la vreo primire, de nici un fel. Nici nu eram siguri că vom găsi viaţă pe Proxima. Şi mai mult chiar, în ultimul timp nici măcar nu eram siguri că aceasta ar fi planeta Proxima, cea pe care o căutam. Dumneavoastră n-aveţi de ce să vă scuzaţi că nu ne-aţi făcut o întâmpinare... Ceea ce ne surprinde însă pe noi foarte mult este faptul că aici ni se repetă mereu că eram aşteptaţi. Dar că am fi sosit prea devreme. Căci altfel ni s-ar fi pregătit o primire frumoasă. Prin urmare, asta presupune că dumneavoastră ştiaţi dinainte de sosirea noastră aici, de moment ce ne aşteptaţi. Cunoşteaţi deci misiunea noastră. Este evident. Afirmaţiile dumneavoastră implică acest lucru. Ceea ce nouă ni se pare însă foarte ciudat. Curios... Cum şi de unde? Cum aţi putut afla despre misiunea noastră, de moment ce n-am luat niciodată legătura între planeta dumneavoastră şi a noastră? De altfel, ar fi imposibil de stabilit o astfel de legătură, din cauza distanţei enorme ce desparte cele două planete. Deci practic nu aveaţi de unde să cunoaşteţi intenţia noastră de a întreprinde această misiune... Mie, cel puţin, aşa mi se pare logic, îşi spuse Lucian păsul cu curaj, fără reţineri, văzând că erau bine primiţi.
- Veţi afla totul la timpul potrivit. Nu vă grăbiţi! Cum bine zice un vechi proverb de pe planeta voastră: „Graba strică treaba.” Acum, deocamdată, pe moment, vă spun... Bine aţi venit pe planeta Proxima, oameni de pe Pământ! Eu mă numesc To... To Kuny. Ea... spuse To şi o indică pe fata aceea frumoasă care stătea lângă el, în dreapta lui. Ea este fiica mea, Ly Kuny, iar cu fiul meu, Nick, aţi făcut deja cunoştinţă. Acum, că ne cunoaşteţi, presupun că vă puteţi prezenta şi voi, îi îndemnă To şi le întinse sugestiv mâna.
Se părea că pe planeta Proxima era un fel de obicei tradiţional să dai mâna cu cei cu care faci cunoştinţă; de altfel, la fel ca şi pe Terra. Un obicei frumos şi desigur, civilizat, care se potrivea perfect cu aceste fiinţe simple, binevoitoare, ospitaliere, dar superavansate. Comportarea lor – cartea lor de vizită.
- Enka Lucian, începu acesta cu curaj, îndrăzneţ, bine dispus, îndreptându-se spre domnul To Kuny, care-l aştepta cu mâna întinsă; gândurile rele îl părăsiseră pe tânărul comandant, lăsând loc liber speranţei, ca şi satisfacţiei îndeplinirii misiunii.
La auzul numelui său, cei doi fraţi Kuny tresăriră amândoi şi-l fixară insistent pe Lucian cu ochii lor cei negri. Nick se apropie puţin de tatăl său şi-i aduse acestuia, şoptit, la cunoştinţă:
- Tată, el este conducătorul expediţiei terestre, sau cum spun ei, comandantul misiunii şi al navei lor spaţiale. Deci, el e cel ce conduce grupul lor, în mod direct, oficial.
- Da?! De aceea e atât de îndrăzneţ, descurcăreţ şi pune atât de multe întrebări. E un tânăr simpatic; îmi place, îşi expuse To Kuny prima părere despre Lucian. Mă bucur să te cunosc, comandante!
- Mulţumesc, domnule. La fel şi eu, spuse Lucian.
Acesta dădu mâna cu To, apoi cu Ly şi Nick Kuny, după care se retrase, ridicând sprâncenele în semn de mirare. Îl nedumerea reacţia celor doi fraţi Kuny, cât şi privirea aceea pătrunzătoare pe care i-o atribuiseră la auzul numelui său. Oare ce era atât de interesant la simplul cuvânt „Lucian”?! Ce-i determina oare pe cei doi fraţi să tresară la auzul acestui nume?! Lucian rămase dus pe gânduri, frământându-se să afle un răspuns la problemele ce-l nelinişteau. El se întreba şi de unde ştiuse oare domnul To Kuny acel vechi proverb, pe care-l dăduse ca exemplu.
- Harris Nistor, zise lunganul şi la rândul său dădu mâna cu To, Ly şi Nick.
- Ştefan Alexandru, se prezentă apoi Alex.
- Stela Stejăran... sau Stejăran Stela-Anca, spuse aceasta.
- Mihai... Mihai Ristea. Sau Ristea Mihai, zise timid campionul, iar când dădu mâna cu încântătoarea Ly, care-i atribui un zâmbet delicat, Mihai se simţi straniu, ca electrizat.
Rămase pentru puţin timp pironit locului; de abia după aceea dădu mâna cu Nick pentru a doua oară, apoi se retrase. Tânărul Kuny îşi înştiinţă tatăl:
- Mihai este şeful securităţii misiunii.
- Stoica Maria... adică Mariana, spuse blonda, iar când ajunse în dreptul lui Nick, acesta se ridică de la locul său, o privi fix în ochii ei cei verzi ca două smaralde, zâmbi şi de abia apoi îi strânse uşor mânuţa mică şi delicată; o vedea pentru prima oară de atât de aproape...
Blondei i se păru că tânărul Kuny întârzie în a-i elibera mâna, aşa că şi-o retrase singură, uşor. Simţindu-se admirată de către Nick, se ruşină, îşi plecă privirea verde în jos şi se îmbujoră rapid. Nick se aşeză la locul lui, în stânga tatălui său; se părea că-i plăcea de Maria, dar avea şi motive: micuţa blondă era foarte frumoasă.
- Stancu Laura... Lia, se prezentă ea ultima.
De data aceasta, To Kuny însuşi fu cel care, la auzul acestui nume, se ridică pe neaşteptate de la locul său şi spuse, neputând să ascundă uimirea ce-l stăpânea:
- Cum?! Cum ai spus, domnişoară?!
Apoi o fixă pe Lia cu ochii săi cei mici, albaştri, ce se ascundeau vioi sub sprâncenele stufoase. După ce lăsă mâna Liei, To se încruntă, se uită de câteva ori spre Ly, apoi spre Lia, după care se aşeză, tăcut şi îngândurat. Constată surprins că fetele semănau foarte mult între ele, chiar dacă Lia avea ochii albaştri ca marea ori cerul senin, în timp ce Ly îi avea negri ca doi tăciuni.
Lui Lucian, atent la fiecare detaliu, nu putu să-i scape reacţia domnului Kuny la auzul numelui frumoasei sale colege, după cum nu-i putuse scăpa neobservată nici comparaţia făcută de To Kuny între Lia şi Ly, dar nu-şi dădea seama ce anume ar însemna toate acestea, în timp ce reacţia lui Nick faţă de Maria îi era destul de clară, înţelegând că Nick se îndrăgostise de micuţa blondă, ceea ce se întâmplase şi cu Mihai faţă de Ly, după cum putuse el observa (nu-i era greu să-şi dea seama de acest lucru, doar cunoştea foarte bine sentimentul...) Dar în cazul domnului Kuny, nu-i era deloc clar ce se întâmplase; doar nu se îndrăgostise şi dânsul de frumoasa lui colegă.
În sfârşit, fiecare dăduse mâna cu To, Ly şi Nick Kuny. În timp ce doi ochi verzi – cei ai Mariei – scăpărau de bucurie, ochii albaştri ai lui Mihai încă erau aţintiţi asupra tinerei Ly Kuny, care era nespus de frumoasă, fermecătoare, parcă mult prea frumoasă pentru o făptură... Mihai nu mai văzuse până atunci o fiinţă atât de gingaşă ca ea, sau cel puţin aşa i se părea lui în acel moment, de aceea nu se sătura privind-o ca vrăjit, admirativ, sorbind-o parcă din priviri.
- Luaţi loc, îi invită într-un târziu To Kuny pe cei şapte tineri.
Aceştia se aşezară, iar To continuă cu seriozitate:
- Şi roboţii?
- Mă numesc Felix M-51 şi sunt un robot uman de fabricaţie nouă. Am creier electronic şi o gândire artificială, de ultimă generaţie. Pot îndeplini concomitent mai multe funcţiuni, nu am nevoie de odihnă, pot da orice fel de informaţii şi pot face multe alte lucruri utile. De altfel, la nevoie, pot fi cu uşurinţă programat de către utilizator, în diverse alte scopuri. Cunosc limbile vorbite pe Terra şi pot face orice fel de traduceri.
- Ce scump e! surâse Ly delicat.
Veni celălalt:
- Eu sunt Robby, droid uman. Şi nu mă laud cu calităţile şi posibilităţile mele, aşa cum a făcut-o colegul meu, Felix.
Ly schiţă un zâmbet fermecător, apoi râse voios:
- Ce drăguţi sunt, spuse ea, continuând: La noi pe planetă roboţii au dispărut, deşi nu în totalitate. Nu mai sunt la modă. Au fost înlocuiţi de tehnologia modernă, avansată. Totuşi, au rămas câţiva, anume, cei de care nu ne-am putut lipsi. Mai bine zis noi i-am oprit.
- Ar trebui să vorbim şi despre treburi mai serioase, o întrerupse To pe fiica sa.
- Da, întocmai, îl aprobă Lucian. Şi spre exemplu, aş dori să aflu... Adică, nu! se răzgândi el brusc, amintindu-şi de „Pacifis”. În primul rând vreau să ştiu ce aţi făcut cu nava noastră.
- Ce navă, comandante?! se miră To, ridicând sprâncenele stufoase.
- „Pacifis”, nava cu care am venit de pe Terra, preciză Lucian.
- Ah, da... „Pacifis”, nava voastră... Ce anume s-a întâmplat cu ea, comandante?
- Asta am vrea şi noi să aflăm... Călătoria noastră a decurs în mod normal. Pe tot parcursul distanţei dintre Proxima şi Pământ nu ne-a apărut nici o piedică în cale şi totul părea a fi în ordine. Asta doar până când ne-am apropiat de galaxia din care face parte planeta Proxima. Am redus viteza navei, pentru a nu ajunge aici mai devreme decât cum s-a planificat pe Pământ. În acel moment însă, radarul a înregistrat ceva; un obiect rotund şi mare, care se apropia de „Paci-fis”. După un anumit timp, acel obiect ne-a ajuns din urmă şi s-a oprit exact deasupra navei noastre. Atunci, cu toate că motoarele navei erau pornite, „Pacifis” s-a oprit din evoluţia sa, deşi nu se înregistrase nici o defecţiune. După ce ne-am lămurit cât de cât asupra situaţiei şi am constatat că obiectul rotund şi gigantic era, indiscutabil, o navă spaţială, după cum susţinuseră de altfel şi ambii noştri roboţi, ne-am dat seama de cauza opririi în loc a navei noastre. Motivul era că nava aceea gigantică avea o mare influenţă asupra „Pacifis”-ului şi după cum ne-au spus roboţii, ne aflam în raza ei de acţiune. După câteva clipe, am observat pe radar că uriaşul vehicul spaţial sub formă de glob se îndrepta spre „Pacifis”, iar indicaţia radarului era corectă. Fără voia noastră, am fost interceptaţi şi introduşi în interiorul acelei nave uriaşe, cu tot cu „Pacifis” şi astfel am fost aduşi pe suprafaţa acestei planete. Când gigantica navă a aterizat, am ieşit din interiorul navei noastre, iar după ce am cercetat cu privirile interiorul uriaşului vehicul ce ne transportase, am coborât pe suprafaţa planetei, din neglijenţă uitând chiar şi costumele spaţiale de protecţie. Nici n-am apucat bine să examinăm exteriorul uriaşului vehicul spaţial cu care am călătorit, că acesta s-a desprins de solul planetei şi a plecat, cu tot cu „Pacifis”. Din fericire pentru noi, aerul planetei, deşi alb şi dens, s-a dovedit a fi respirabil, deci n-am avut de suferit de pe urma neglijenţei de a fi uitat costumele de protecţie în navă, deşi această neglijenţă ne-ar fi putut costa scump, putea avea consecinţe grave. Cu toate acestea, vă daţi seama de situaţia noastră; ne aflam pe teritoriul unei planete total necunoscute nouă, unde rămăsesem şi fără propria noastră navă. Ne-am făcut tot felul de griji, de presupuneri, de speculaţii; misiunea noastră părea a fi ratată, un eşec total. Ne consideram deja prizonierii unei lumi necunoscute, populată de fiinţe mai inteligente decât noi, din câte reuşisem să înţelegem, explică Lucian pe scurt cum decursese călătoria lor, mai ales din momentul apropierii de obiectiv.
- Prizonierii, comandante?! Vă consideraţi prizonieri?! se miră domnul To Kuny de această posibilitate.
- Da, domnule, doar fusesem aduşi aici fără voia noastră. Ni se luase propria navă, iar noi ne trezisem singuri în pustietatea aceea albă. Aerul ca un abur al planetei ne-a atras atenţia, cât şi ciudatul sol, alb şi el. Apoi am observat nişte tăbliţe cu mesaje de bun venit, scrise în limbi familiare nouă, ceea ce ne-a surprins foarte mult. Începusem să ne schimbăm cât de cât părerea iniţială, făcând din nou tot felul de speculaţii incerte. Roboţii au afirmat că ne aflăm chiar pe planeta Proxima şi am fost foarte surprinşi să constatăm că au avut dreptate. Dar în sfârşit... Nu asta contează acum. Vrem să ştim ce s-a întâmplat cu „Pacifis”, nava noastră albastră. Asta ne interesează în primul rând. Şi am dori, dacă se poate, s-o recuperăm cât de curând, sublinie Lucian.
După ce-l ascultă cu atenţie, To Kuny zise:
- Mda... Ai spus deci o navă gigantică şi rotundă, comandante?
- Exact, aprobă Lucian.
- Scuzaţi-mă puţin. Vom lămuri imediat această problemă. Şi vă promit că vă veţi recupera nava intactă, spuse To Kuny.
Apoi apăsă pe un buton, după care vorbi spre un fel de microfon, aflat în apropierea sa:
- Faceţi-mi legătura cu spaţioportul!
- Imediat, domnule Kuny, îi răspunse o voce plăcută, care reluă după câteva clipe: Domnule Kuny... Aveţi legătura cu spaţioportul.
- Mulţumesc.
Apoi o altă voce spuse:
- Aici spaţioportul Proximei. Ce doriţi, domnule Kuny?
- Numai o informaţie. Şi anume, care este ultima navă rotundă şi gigantică, sosită de curând acolo?
- Ultima navă rotundă şi gigantică... Aşteptaţi un moment, vă rog, să verific, răspunse vocea, iar după o clipă reluă: Ultima navă rotundă şi gigantică sosită aici este OSTA-NTS 84.
- Şi a adus cu ea o altă navă mai mică?
- Da, domnule. A adus o navă albastră de dimensiuni mai mici, de provenienţă terestră, pe care este înscris „PACIFIS”.
- Unde se află această navă albastră, „Pacifis”, acum?
- Este la dezinfecţie, domnule Kuny.
- Şi OSTA-NTS 84?
- Staţionează la locul ei.
- Cine a fost la bordul ei azi?
- Fini Lork şi Rick Smart.
- Faceţi-mi legătura cu ei imediat!
- Da, domnule Kuny. Aşteptaţi puţin, vă rog!
După scurt timp, vocea reluă:
- Domnule Kuny, nu l-am găsit decât pe Rick Smart.
- Bine, mulţumesc. Daţi-mi legătura cu el, vă rog!
Se auzi apoi vocea lui Rick Smart:
- Vă salut, domnule Kuny. Sunt eu, Rick.
- Bună ziua, Ricky. Ce mai faci?
- Mulţumesc, foarte bine.
Câteva clipe, Lucian îşi aminti de papagalul său colorat, Rikky, cel pe care i-l dăruise blondina şi rămăsese acasă, pe Terra. Ascultă însă cu atenţie convorbirea, în continuare, concentrându-se:
- Şi Fini?
- Şi el stă bine la acest capitol.
- Mă bucur... Uite însă ce e, Rick; de ce v-am căutat... Aţi adus cu voi o navă spaţială albastră... „Pacifis” îi spune şi e de pe Terra.
- Da, domnule. E adevărat. Am adus-o.
- De ce nu m-aţi anunţat imediat? De ce nu mi-aţi raportat?
- Am crezut că ştiaţi deja...
- De unde era să ştiu?! se miră domnul Kuny, apoi continuă: De ce nu i-aţi lăsat pe cei de pe Terra să vină singuri pe planeta noastră, după posibilităţile lor, iar după ce îi întâmpinam, le luaţi atunci nava şi abia apoi o duceaţi la dezinfectare?
- Dar dumneavoastră ne-aţi spus să procedăm astfel!
- Cum?! Ciudat! Eu nu-mi amintesc să fi spus aşa ceva!
- Se poate, domnule Kuny?! Cum, chiar aţi uitat?! Dumneavoastră personal ne-aţi spus să ne ducem cu nava noastră, să-i aşteptăm să sosească în apropierea galaxiei, să-i interceptăm, să-i aducem pe suprafaţa planetei, să-i lăsăm să coboare, iar apoi să ducem imediat nava lor la dezinfectare... Ei au călătorit foarte mult, fiindcă între Terra şi Proxima e o distanţă foarte mare, iar în spaţiile intergalactice există multe substanţe toxice cu mult mai dăunătoare decât dantoniul. Iar noi, domnule, n-am făcut altceva decât să urmăm cu stricteţe dispoziţiile dumneavoastră, altfel, n-am fi procedat astfel din liberă iniţiativă, fără a vă fi anunţat măcar de intenţiile noastre.
- Eu nu-mi amintesc deloc să fi dat vreodată asemenea dispoziţii.
- Nu ştiu ce să zic, domnule Kuny... Însă nu-i nimic rău în faptul că i-am adus pe Proxima mai repede. Dacă-i lăsam pe ei singuri să vină, ar mai fi durat câteva luni bune până ar fi ajuns aici, în timp ce astfel, i-am adus în numai câteva ore, cu mult mai repede, repet, urmând întocmai indicaţiile dumneavoastră.
- Bine, Rick. În fine... Asta nu mai contează acum. Ascultă-mă cu atenţie! Să nu mai existe neînţelegeri... După ce „Pacifis” iese de la dezinfectare, după ce trece prin toate procesele de dezinfecţie, o luaţi şi o aduceţi exact în locul în care i-aţi lăsat pe cei de pe Terra.
- Da, domnule. Am înţeles.
- Rick... Exact în acelaşi loc!
- Desigur, domnule Kuny!
- Şi sper că nu este necesar să adaug că „Pacifis” trebuie să fie intactă. Nimeni să nu umble prin ea, la nimic, sub nici o formă. Vizitatorii noştri trebuie s-o primească înapoi intactă, întocmai aşa cum ştiu ei că au lăsat-o.
- Am înţeles, domnule.
- Asta-i totul deocamdată, Ricky! Îţi mulţumesc şi scuză-mă de deranj... Poţi întrerupe legătura.
- Da, domnule. La revedere. Dar înainte de a întrerupe legătura, aş vrea să-i transmit salutări lui Nick, pe care nu l-am văzut de mult, în ultima vreme.
- Salut, Rick! Te-am auzit, îi răspunse însă chiar Nick. O să ne mai întâlnim noi, sper, în curând.
- Şi eu sper acelaşi lucru. La revedere tuturor!
Legătura cu spaţioportul se întrerupse. Toţi ascultaseră cu mult interes întreaga convorbire, care se desfăşurase integral în limba română, deci înţeleseseră tot ce se spusese.
- Ne scuzaţi pentru micul incident petrecut. Se pare că n-a fost decât o mică eroare; pe undeva s-a produs o încurcătură, se mai întâmplă uneori, chiar şi la noi... Eu ţin minte perfect că n-am spus nimănui să se ducă după nava voastră, să vă aştepte, apoi să vă intercepteze şi aşa mai departe, chiar dacă Fini şi Rick susţin cu tărie acest lucru. Aţi auzit şi voi ce s-a spus şi aţi înţeles totul; intenţionat am abordat de la început discuţia în limba română, pentru ca şi voi pricepeţi totul, să vă daţi seama că n-avem nimic de ascuns. În privinţa navei voastre, „Pacifis”, să n-aveţi nici o teamă. Vă va fi returnată intactă. Răspund eu personal de acest lucru. Acum se află la dezinfecţie. Să nu vi se pară caraghios acest fapt. Vedeţi, noi, cei de pe Proxima, nu suntem prea rezistenţi, ca voi, cei de pe Terra. Substanţele şi gazele din spaţiul galactic, chiar şi în cantităţi foarte mici, ne dăunează. Acesta este şi motivul pentru care nu organizăm misiuni spaţiale de lungă durată sau la distanţe prea mari. Altfel, posibilităţi am avea...
- Scuzaţi-mă că vă întrerup, domnule, dar în cazul acesta, noi de ce n-am fost supuşi aceluiaşi tratament ca şi „Pacifis”? Altfel zis, de ce n-am fost duşi la dezinfectare? Am călătorit şi noi împreună cu „Pacifis”, timp de aproape şase ani, în spaţiul intergalactic, ce-i drept, e adevărat că în interiorul navei noastre, dar asta nu schimbă prea mult situaţia. Presupun că şi noi am fi trebuit supuşi aceluiaşi tratament ca şi nava noastră.
- Da, comandante, ai pus bine problema. Dar în cazul vostru, dragul meu tânăr comandant, nu era necesar să fiţi supuşi aceluiaşi tratament ca şi nava voastră, deşi, de fapt, aţi fost şi voi dezinfectaţi, ba chiar supuşi unui control strict, foarte sever, în timpul scurtei călătorii cu cercul colorat, de la suprafaţa planetei până aici, în interiorul lumii noastre artificiale, căci aceasta este, chiar dacă nu pare, o lume artificială, menţinută cu grijă, prin procese foarte bine puse la punct. Şi puteţi fi siguri că acum, odată intraţi aici, sunteţi mai „curaţi” ca oricând, atât hainele voastre, cât şi voi înşivă; nici un microorganism sau microb nu se află pe voi, căci altfel nu vi s-ar fi permis accesul în lumea noastră, dacă în urma tratamentului aplicat aţi fi fost în continuare purtători de cine ştie ce microbi. De altfel, oricine călătoreşte cu cercul colorat este supus aceluiaşi tratament, ori de câte ori revine de pe suprafaţa planetei în interiorul lumii noastre. Astfel, chiar şi voi aţi fost supuşi unui tratament complet de dezinfectare, când aţi călătorit cu cercul colorat şi veţi fi în continuare supuşi aceluiaşi tratament ori de câte ori îl veţi utiliza pentru a intra aici, nu şi la ieşire; luăm aceste măsuri pentru a se evita riscul infiltrării cine ştie căror substanţe, gaze, microbi, sau microorganisme, spuse To.
- Cum e posibil să fi fost supuşi unui tratament de dezinfectare?! Noi n-am simţit nimic, afirmă Lucian.
- Evident că n-aţi simţit nimic. Ce anume ai fi dorit să simţiţi, comandante? zâmbi To. Sistemul este atât de bine pus la punct, încât nici nu aveaţi cum să fi simţit ceva.
- Mă tem că nu reuşesc să înţeleg toate acestea, deşi mă străduiesc, dar pare a fi uimitor, aprecie Lucian, cu adevărat uimit de ceea ce auzise.
- Vei avea timp în care să înţelegi totul, comandante. Acum, pentru început, nu pot să vă spun decât că lumea noastră este o lume artificială, complet izolată de atmosfera din afară. Aţi văzut, aerul planetei noastre este alb, datorită prezenţei unei substanţe, care este toxică pentru noi, pe care o denumim „dantonium” sau „dantoniu”. Ne poate vătăma sau chiar cauza moartea. De aceea, cei care ies la suprafaţa planetei, în aer liber, iar aceştia sunt de obicei cei ce lucrează pe spaţioport, poartă un costum special de protecţie, prevăzut cu tuburi de oxigen, costum care nu permite infiltrarea sau pătrunderea gazului cel alb, dantoniul, în organismul lor. Iar în privinţa navei voastre albastre, „Pacifis”, să n-aveţi nici o grijă. După cum v-am spus, o veţi reprimi intactă, cât de curând. Vă promit!
- Desigur, am înţeles. Vă mulţumim, domnule Kuny! Şi vă rog mult să mă scuzaţi pentru bănuielile mele nefondate; m-am grăbit şi am tras unele concluzii greşite. Nu trebuia să am nici un dubiu în privinţa dumneavoastră, spuse Lucian.
- Ah, nu face nimic, comandante. Te înţeleg... încheie domnul To Kuny, care lămurise astfel situaţia navei albastre, „Pacifis”; aceasta nu fusese deloc furată...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!