poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 106 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-24  |     | 



*1. Întâlnire neaşteptată.

După o călătorie spaţială neîntreruptă de cinci ani şi jumătate intraseră în galaxia din care făcea parte planeta Proxima. Micşoraseră simţitor viteza navei, realizând acest lucru prin oprirea motoarelor navei, lăsând în funcţiune doar motorul principal, celelalte şase fiind în sfârşit oprite, rămânând să se mai odihnească, după o activitate neîntreruptă de aproape şase ani. Motorul principal trebuia să rămână activ până ce „Pacifis” va ajunge pe Proxima, adică aproximativ încă vreo o jumătate de an. Cât despre motoarele auxiliare ale navei, sau cum s-ar spune, de rezervă, în număr de patru, ele nici măcar nu fuseseră pornite deloc în decursul acestor ani, nici de încercare, pentru a verifica dacă erau în stare de funcţionare, rolul lor fiind doar acela de a înlocui vreunul dintre cele şapte puternice motoare principale în caz de defecţiune, dar cum nici unul dintre cele şapte motoare nu suferise defecţiuni, cele auxiliare rămăseseră de rezervă, absolut nefolosite. Nici nu era nevoie să le fi pornit, atâta timp cât nu era necesar; poate că vor avea mai multă nevoie de ele pe drumul de întoarcere spre Terra, sau, în orice caz, pentru orice eventualitate, era bine ca ele să fie păstrate în stare bună de funcţionare, deci să nu fie utilizate, dacă nu era cazul. Oricum folosirea celor patru motoare auxiliare nu le-ar fi ajutat cu nimic, pornirea lor n-ar fi mărit viteza navei, care ar fi rămas aceeaşi, cele patru motoare fiind doar de rezervă; punerea lor în funcţiune n-ar fi modificat nimic, totul ar fi fost la fel. Dar ei renunţaseră la serviciul oferit de cele patru motoare auxiliare, folosind fără întrerupere, timp de cinci ani şi jumătate numai cele şapte puternice motoare principale, care putuseră asigura zborul navei cu viteza maximă.
Era duminică şi era deja luna ianuarie a anului 2091, ziua cu numărul 21. De la data lansării navei albastre trecuseră deci cinci ani şi jumătate, pentru fiecare dintre cei şapte tineri din echipaj. Cu toţii arătau încă bine, ba chiar foarte bine, căci anii trecuţi nu le marcase în mod drastic fizionomia; erau încă tineri, poate doar puţin mai maturi şi atât. În rest... chipul lor încă păstra ceva din inocenţa vârstelor mai mult sau mai puţin adolescentine pe care le avuseseră la data plecării în misiune. Fiindcă intraseră de ceva timp în galaxia din care făcea parte Proxima, Lucian îi întrerupse pe colegii săi din activitatea pe care fiecare o desfăşura, spunând:
- Bine; pentru toată lumea... Vreau să mă ascultaţi puţin, cu toţii! Vă rog!
Colegii se strânseră în jurul lui, tare curioşi să afle ce dorea să le comunice, lăsând pe moment deoparte treburile de care se ocupau.
- Aici suntem toţi, şefule. Ce ai cu noi? se interesă Nistor.
- După cum prea bine ştiţi, am intrat deja în galaxia din care face parte Proxima. Ne apropiem de obiectivul misiunii noastre – planeta Proxima. Se pare că norocul ne surâde, este de partea noastră şi vom reuşi; misiunea noastră va fi încununată de succes, încercă el să-i lămurească.
- Eh; şi? Ce-i cu asta? îl repezi Lia. Doar pentru atât ne-ai chemat? Asta o ştiam şi noi foarte bine.
- Nu, scumpă colegă. Vreau însă să vă spun că acesta-i un motiv destul de întemeiat pentru ca noi să ne destindem puţin, să ne distrăm, să ne relaxăm. Apropierea de obiectivul misiunii poate fi un motiv de bucurie pentru noi. După aproape şase ani de zbor spaţial neîntrerupt, cred că merităm un moment de relaxare. Deci, vă sugerez să uitaţi pentru câteva clipe treburile pe care le mai avem de făcut, să lăsăm nava pe seama roboţilor şi a computerelor, să trecem toate comenzile „Pacifis”- ului pe pilot automat, iar noi... Vom vedea ce vom face. Ce spuneţi?
- Ah, deci, asta era… constată Lia. Credeam că vrei să ne ţii ia-răşi un discurs lung şi plictisitor, asemănător celui pe care ni l-ai ţi-nut când ne-am îndepărtat de Terra.
- Nici gând! Vorbele sunt de prisos. Faptele vorbesc de la sine mai mult decât orice cuvinte, iar faptele sunt destul de clare. Noi suntem acum, aici, aproape de reuşită; ce sens ar avea acum un discurs? Şi de fapt, nici n-aş avea ce adăuga la ceea ce v-am spus atunci, dacă vă amintiţi, pentru că nici acum nu-mi doresc nimic altceva şi nu vă cer decât să fim un echipaj unit şi să ne înţelegem între noi, să fim în continuare aşa cum am fost pe parcursul acestor ani care au trecut de când am plecat de pe Terra, adică exact ca o familie; a fost aproape bine, cu câteva mici excepţii. Să rămânem tot aşa şi când vom ajunge pe Proxima şi după aceea. Dar n-are rost să vorbim degeaba. Vom vedea noi ce va fi...
- Aşa să fie, şefule, cum spui tu, nu ezită Nistor să îl aprobe.
- Singurul lucru pe care n-am reuşit să-l fac în toţi aceşti ani a fost şi pare a fi în continuare cum să te determin pe tine să renunţi la acest cuvânt, Nis! E chiar atât de greu? Deşi te-am rugat de atâtea ori, nu strică să mai încerc încă o dată. Deci... Te rog, Nis... Renunţă!
- Oh, şefu’... oftă Nistor. Şi tu acu’... Prea multe vrei!
- Eh, bine... Eşti incorigibil, Nis. Se pare că n-am încotro. Trebuie să te accept aşa cum eşti, deşi mi-e tare greu, dar n-am de ales. Dar hai să lăsăm taina şi să trecem la altceva mult mai plăcut; muzica, încheie Lucian, apoi, fără a sta pe gânduri, puse el însuşi muzică.
Se îndreptă spre Lia, o fixă cu privirea lui iscoditoare, păşind în ritmul muzicii, zâmbind; spuse scurt:
- Tu... Hai... Să dansăm!
Nemulţumită de formularea invitaţiei la dans, Lia îl săgetă cu o privire albastră superioară, îşi întoarse capul, cu indiferenţă, în direcţie opusă lui, apoi se întoarse cu spatele spre el şi-i răspunse, pe un ton sfidător:
- Hm... Cine? Eu? Cu tine? Niciodată! Nici nu mă gândesc!
- Ba ar trebui să te gândeşti! Pentru că nu accept un refuz, îi spuse el, prinzând-o de braţ înainte ca ea să se îndepărteze şi să accepte compania altuia; o întoarse uşor spre el, fără brutalitate: Nu mă trata cu spatele! îi zise, apoi, continuând mişcările în ritmul muzicii, o cuprinse, fără voia ei, strâns în braţe şi privind-o insistent, intimidant, admirativ, adăugă şoptit, pe un ton ferm: Nu poţi scăpa de mine aşa uşor! N-ai nici o şansă! Eu nu renunţ niciodată, nu cedez atât de repede, aşa că ar fi mai bine să dansezi cu mine. Pricepi? Sunt un tip perseverent...
- Nu-mi place deloc faptul că-mi impui să dansez cu tine; puteai formula mai frumos această invitaţie la dans, îi reproşă Lia, dezvăluind astfel motivul nemulţumirii ei.
- Ai dreptate. Scuză-mă! Am fost un mojic, îşi înmuie el glasul, decis să nu renunţe la compania ei; reformulă: Dacă nu-i prea târziu, am să încerc să-mi îndrept greşeala. Deci... Te rog, eşti amabilă să-mi faci deosebita plăcere şi onoarea de a-mi acorda...
- Luci, încetează! îl întrerupse ea amuzată; justifică: Începi să devii ridicol. Nu exagera! Înţelege însă că e dreptul meu să te refuz, să aleg, dacă aşa vreau. Ar trebui să te refuz chiar şi acum, dar singurul motiv pentru care accept totuşi este doar acela că eşti un dansator foarte bun.
- Ăsta-i norocul meu, nu-i aşa? Sunt cu adevărat norocos.
- Da, admit că e o adevărată plăcere să dansez cu tine. Eşti un expert al dansului, ca şi al matematicii, aprecie ea.
- Şi un expert în a face pe Don Juan, o completă el zâmbind seducător, fiind bine dispus. Corect?
- Nu-ţi forţa norocul cu mine! avertiză ea.
Şi totuşi, în ciuda avertismentelor ei, iat-o dansând, alături de el. Acestea erau puţinele momente când ea era aproape de el, în braţele lui, când dansau împreună; el ar fi vrut ca aceste clipe să se prelungească la nesfârşit, dar nu era posibil. Lucian surâse; era ea, ca de obicei, tare îndărătnică, i se împotrivea cu tărie, cu fermitate; şi totuşi... O privi cu multă admiraţie, sorbind-o parcă din priviri: era la fel de frumoasă, ba chiar mai frumoasă decât în urmă cu cinci ani şi jumătate. Domnişoara Barbie... Consilierul misiunii... Înaltă, suplă, brunetă, ochii albaştri, tenul alb, chip angelic; superbă... Încă era îndrăgostit de ea, la fel de mult, sau poate chiar mai mult, dar până în acel moment, în toţi aceşti ani, el se ţinuse de cuvântul dat atât ei, cât şi tatălui ei, deci îşi respectase promisiunea aceea pe care ar fi preferat să n-o fi făcut niciodată; era ca o barieră solidă între ei, o barieră greu de dărâmat, aproape de netrecut. Nu reuşise deci nici până acum să-i câştige prietenia, pentru că ea se menţinea pe poziţie, respingându-l mereu, ori de câte ori avea ocazia, adică atunci când el îi propunea acest lucru, invocând de fiecare dată acelaşi motiv banal potrivit căruia, chipurile, nu-l suportă, dar ceea ce-l determina să nu renunţe era faptul că zărea parcă în limpezimea ochilor ei albaştri ceva, ce nu era deloc nici ură, nici răutate; parcă simţea că de fapt ea nu dorea cu adevărat să-l respingă... Dansa cu ea, iar inima ei bătea într-un ritm nebunesc, a lui la fel... De aceea el nu putu sesiza acest amănunt minor, dar foarte important. Şi dacă ar fi ştiut...
Colegii le urmară exemplul, dansând şi ei, Mihai cu Maria, Alex cu Stela, Nistor rămânând singur, învârtindu-se şi el bezmetic printre ceilalţi, cu gândul la puştoaica blondă, Adela, rămasă undeva, pe Terra, acasă, în urmă cu cinci ani şi jumătate... În timp ce ei dansau, cei doi roboţi urmăreau cu atenţie aparatura navei şi desfăşurarea în bune condiţii a zborului. Deodată radarul înregistră ceva ciudat: un imens obiect rotund, ce se apropia vertiginos de nava lor. Primul care sesiză prezenţa acestuia fu robotul Robby, care se şi duse să-i raporteze lui Lucian, comandantul misiunii şi al navei „Pacifis”, deşi acesta dansa în continuare cu Lia. Robby n-ar fi dorit să-l deranjeze, dar se vedea nevoit să o facă, doar Lucian era comandantul misiunii, deci trebuia înştiinţat primul, mai ales că robotului i se părea un amănunt important, ce nu trebuia neglijat.
- Domnule... începu Robby, dar fu imediat întrerupt.
- Lucian, nu „domnule”! îl atenţionă scurt acesta, dansând în continuare liniştit.
- Radarul a înregistrat un obiect rotund ce se apropie rapid de nava noastră. Veniţi să vedeţi, reluă robotul, fără a i se adresa cu „domnule”, dar nici cu „Lucian”.
Lucian nu crezu spusele robotului şi protestă ferm:
- Nu merg nicăieri! Nu vezi că sunt ocupat?
- Dar, domnule...
- Lucian, ţi-am mai spus, îi aminti el, întrerupându-l din nou.
- Da, desigur... Dar e foarte important.
- Nu, zău, Robby... Ce mă tot cicăleşti? Nu poţi să aştepţi şi tu puţin până se termină melodia asta? Pentru mine, acum, asta e cel mai important.
- Atunci s-ar putea să fie deja prea târziu, îl avertiză robotul.
- Grozav! oftă Lucian a pagubă şi se opri din dans. Scuză-mă, te rog, Lia! Îmi pare foarte rău. Dar vezi şi tu cât de insistent poate fi Robby.
- Nu face nimic. Te înţeleg. Te cheamă datoria, spuse ea şi se retrase, dansând cu Nistor, că tot era lunganul singur.
Apoi Lucian se întoarse, deloc binevoitor, către robot:
- Şi acum, Robby, să te aud: Ce naiba tot spui pe aici?
- După cum v-am spus deja, radarul a înregistrat un obiect rotund ce se apropie vertiginos de nava noastră. Pare a fi un obiect de dimensiuni colosale, ce înaintează cu o viteză uimitoare.
- Prostii! Hai, măi, Robby... Ce tot vrea să însemne asta? La ce m-ai întrerupt din dans?! Pleacă şi mai lasă-mă în pace cu vedeniile tale! Stafii nu există în Univers!
- Dar, domnule...
- Lucian, nu „domnule”! De câte ori trebuie să-ţi aduc aminte ca să înţelegi şi tu măcar o dată? îl apostrofă Lucian.
- Îmi pare rău, dar aşa sunt programat să vorbesc.
- Atunci va trebui să-ţi schimbăm puţin programarea; am să-i propun lui Mihai. Deci, despre ce este vorba?
- În nici un caz despre stafii, rosti Robby.
- De asta îmi dădeam şi eu destul de bine seama... Lasă prostiile, Robby! Ai văzut tu planete care să urmărească navele spaţiale ce călătoresc în Univers? se încruntă Lucian, supărat mai mult că fusese întrerupt din dansul cu Lia.
- Scuzaţi-mă, dar nu este vorba de planete sau de cine ştie ce alţi aştri cereşti, ci despre un obiect rotund colosal...
- Lasă-mă-n pace, Robby! îl repezi destul de tăios Lucian, întrerupându-l. Obiecte rotunde... Ce altceva ar putea fi rotund şi colosal în Univers dacă nu planetele sau corpurile cereşti? Hai, du-te de aici! Şi trezeşte-te, căci se pare că ai fost pus în funcţiune; doar nu ţi-ai întrerupt singur activitatea? Pleacă de aici! Obiecte rotunde... Şi să nu-mi mai vii cu prostii din astea! Găseşte-ţi altceva mai bun de făcut, nu să mă deranjezi pe mine; sunt destule.
Prima melodie se terminase, iar Lucian se întoarse lângă Lia, gândindu-se s-o invite din nou la dans. El îşi stăpânise nervii, păstrându-şi calmul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi Robby îl indispusese puţin.
- Ce s-a întâmplat de fapt, Luci? se interesă Lia.
- Ah, nimic... Roboţii ăştia... Nu poţi avea mare încredere în ei. Mereu exagerează cu câte ceva.
- După cum vorbea Robby, părea a fi ceva serios, sau cu adevărat important, nu o exagerare.
- Nu, nu era nimic deosebit. Cred că i s-a părut numai lui Robby... Ce-ar fi mai bine să dansăm şi să lăsăm la o parte discuţia asta? Să continuăm de unde am fost întrerupţi, propuse Lucian.
- Ascultă, Luci, dacă totuşi e cumva vorba despre ceva grav, cred că ar trebui să ne oprim cu toţii din dans şi să ne ocupăm de rezolvarea acestei probleme, doar nu vrei să ratăm totul chiar acum, când aproape am ajuns la rezultatul final?
- Bineînţeles că nu vreau să ratăm, numai că mie nu mi se pare nimic în neregulă. Haide, zău, n-are rost să ne stricăm buna dispoziţie pentru o nimica toată. Ce zici, reluăm dansul?
- Fie cum vrei tu, îl aprobă Lia, căci propunerea lui nu putea fi refuzată. Dar eu tot nu cred că Robby s-ar înşela, rămase ea la părerea ei anterioară.
- N-are sens să prelungim acest subiect, încheie el, nelăsând posibilitatea de a aborda din nou această temă. Să dansăm, propuse în final.
Lia se lăsă purtată pe ritmul muzicii alături de Lucian, căci să danseze cu el era cu adevărat o plăcere. Îl privi pe furiş, discret, dar cu mare atenţie. Era acelaşi Don Juan irezistibil... Ea însă-i rezistase! Cinci ani şi jumătate trecuseră în mod plăcut peste chipul lui; nu mai era doar un băiat chipeş, simpatic; acum trăsăturile îi erau, într-adevăr, mult mai bine conturate; arăta perfect, afurisitul! Trecerea anilor nu-l schimbaseră prea mult, poate doar îl maturizaseră puţin... Avea până şi aceeaşi privire expresivă, pătrunzătoare, ca de vultur, mai ageră chiar decât cu cinci ani şi jumătate în urmă, mai intimidantă. Iar el era atât de aproape de ea; dansa cu el... Acum să-l fi văzut toate admiratoarele lui; ar fi murit de invidie să-l ştie alături de ea. îRobby se retrăsese, după refuzul categoric al lui Lucian de a-l asculta. Neîncrederea pe care comandantul misiunii i-o arătase robotului, nu-i convenea lui Robby, deşi acesta, fiind doar un robot, nu putea avea sentimente şi nici resentimente. Totuşi, Robby se îndreptă spre Mihai, şeful securităţii misiunii şi-i raportă acestuia ceea ce observase:
- Domnule... începu însă în mod defectuos robotul.
- Ascultă, Robby, credeam că toţi roboţii au o memorie inegalabilă, i se adresă robotului său Mihai, cu vocea lui cea blândă, plăcută auzului; nu mai era de mult minor.
- Aşa şi este, domnule, îl aprobă robotul.
- Zău? Atunci cred că poţi ţine şi tu minte că mă numesc Mihai. Înţelegi? Să nu-mi mai spui „domnule”, de moment ce mă numesc Mihai. Ce naiba, sunteţi roboţii mei; unde am greşit în programare? Spune-mi pe nume!
- Da, desigur. Am înţeles. Deşi pentru un robot, asta e ceva mai dificil... Eu am venit însă să vă anunţ că radarul a înregistrat un obiect rotund imens, care se deplasează cu o viteză uimitoare spre nava noastră. În câteva clipe ne va ajunge.
- Cum?!
- I-am spus şi lui Lucian, doar el este comandantul misiunii şi trebuie anunţat primul, dar nu m-a crezut. I-am propus atunci să vină să vadă, să constate dacă am dreptate sau nu, însă m-a refuzat.
- Foarte urât din partea lui. Eu te cred şi am să merg cu tine, să văd despre ce este vorba. Trebuie să fie ceva destul de grav. Sau cel puţin ciudat. Un obiect rotund... Despre ce-o fi vorba? Nu cred că despre vreo planetă, ori un alt corp ceresc. Şi apoi nu înţeleg de ce nu te-a crezut Luci. Trebuia să ştie sau măcar să-şi dea seama că roboţii nu mint niciodată. Hai!
Robotului i se „păru” că Mihai ar fi mult mai blând decât Lucian şi că ar avea o inimă mult mai bună decât a acestuia. Dar, după cum ştim, nici Lucian nu era rău de felul său, având probabil un motiv bine întemeiat pentru care se comportase astfel, unul dintre motive fiind în mod cert acela că Robby îl întrerupsese din dans; lui Lucian nu-i plăcea de obicei să fie întrerupt, indiferent de cine şi cu atât mai puţin nu putea accepta să fie întrerupt de un robot. Mihai îi lăsă deocamdată pe ceilalţi să danseze, (Lucian cu Lia, Nistor cu Maria, Alex cu Stela), iar el plecă împreună cu Robby să observe indicaţia radarului. În scurt timp ajunseră lângă radar. Acolo îl găsiră pe Felix M-51, care observase şi el indicaţia radarului de îndată ce Robby plecase şi încerca să afle despre ce este vorba, conectând datele la un computer. Mihai se uită la radar. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Într-adevăr, un imens obiect rotund se îndrepta spre nava lor, lucru de neconceput.
- De necrezut... Nu poate fi vorba despre vreo planetă, sau de vreun satelit natural. E ceva creat de mâna unor fiinţe raţionale extraterestre... Aşteptaţi-mă puţin, prieteni! Mă duc să-i chem şi pe ceilalţi; trebuie să vadă toţi asta. Mă întorc imediat, cu colegii mei, zise Mihai şi se retrase.
După câteva momente, Mihai apăru însoţit de colegii săi, pe care-i întrerupsese din dans, oprindu-le muzica. Cu toţii priviră spre radar.
- Pe cinstea mea... Nu e nimic! Vă spun eu: Vreo planetă, probabil, presupuse Lucian, încă neîncrezător. Fiţi liniştiţi! N-are rost să intrăm în panică degeaba.
- Foarte frumos! Bravo, Lucian! De când au ajuns planetele să urmărească navele spaţiale? întrebă Mihai.
- Dar nu ne urmăreşte deloc! Se mişcă numai, asta e adevărat, dar orice planetă se mişcă, în mod normal; nu e ceva neobişnuit, afirmă Lucian, fără a fi însă foarte sigur de ceea ce spune.
- Sigur, numai că asta se mişcă vizibil spre nava noastră, în mod cert. E destul de evident. Oricine-şi poate da seama cu uşurinţă, îl contrazise Mihai.
- Nu este vorba despre un corp ceresc, iar pentru un satelit artificial e mult prea mare, constată Maria cea blondă.
- Da’ până una alta, ce vă tot miraţi aşa, de parcă n-aţi fi văzut vreodată staţii spaţiale mobile? De unde ştiţi că n-o fi vreo staţie spaţială? îşi dădu părerea Alex.
- E mult prea mare, chiar şi pentru o staţie spaţială, afirmă lunganul.
- De altfel, ce-ar căuta o staţie spaţială pe aici? găsi doctoriţa un alt inconvenient presupunerii lui Alex.
- Într-adevăr, nu ar avea ce să caute pe aici, mormăi îngândurat geneticianul.
- Poate doar dacă... începu blonda o idee pe care n-o sfârşi.
- Scuzaţi-mă... interveni Felix M-51, care reuşise să obţină între timp câteva informaţii precise pe computer, referitoare la acel ciudat obiect. Cred că este vorba despre o navă spaţială gigantică.
- Tu să taci! Ţi-a cerut cumva cineva părerea?! i-o reteză Lucian, tăios.
Era vădit că Lucian era de-a binelea nervos, deşi nimeni nu putea şti din ce cauză anume. Altfel, Lucian ar fi fost blând, chiar şi cu cei doi roboţi, căci el era destul de bun şi nu avea deloc suflet rău, dar momentan îşi pierduse puţin calmul.
- N-avem de unde să ştim. Poate că este vorba despre o navă spaţială, poate un satelit artificial sau o staţie mobilă, enumeră Lia posibilele variante.
- Ai dreptate, Lia. Dar orice ar fi, este ceva făcut de mâna unor fiinţe extraterestre raţionale, fu de părere Nistor.
- Inteligente. Ba chiar deosebit de inteligente, îl completă Maria.
Deodată „Pacifis” se opri din evoluţia sa. Aparent fără motive; totuşi se oprise. Toţi ştiau că nava lor nu avea nici o defecţiune. Atunci se gândiră că ar putea fi din vina obiectului rotund pe care-l semnalase radarul, aflându-se sub acţiunea unui fel de câmp magnetic, ori a unei forţe de atracţie a acelui obiect, o undă tractoare, sau altceva de genul acesta, oricum ceva legat de ciudatul obiect rotund. Maria spuse uimită:
- Ia uitaţi-vă! Obiectul acela a staţionat deasupra „Pacifis”-ului!
- Oare ce-o fi? Şi ce vrea de la noi? se întrebă Nistor, mai mult ca pentru sine.
Fără a fi observată de ceilalţi, Stela se desprinse de grup. Îşi luă costumul spaţial special de protecţie, se îndreptă spre trapa navei şi înainte de a ieşi afară, spuse către coechipierii ei, luându-i însă prin surprindere:
- Voi ieşi până afară, să văd despre ce e vorba. Trebuie să ne lămurim odată. Nu vă speriaţi, mi-am luat costumul special de protecţie.
- Stela, nu! Nu face asta! N-are nici un rost. E prea periculos. Stela, nu te duce! Întoarce-te, te rog, strigă Maria, încercând să o oprească.
Dar doctoriţa nu auzi apelul blondinei. Ieşi afară, înainte ca ceilalţi să mai poată spună ceva, ori să protesteze. După câteva momente reapăru. Îşi dete jos casca. Abia răsufla de emoţie. Ochii ei mari şi albaştri sclipeau ameninţător. În ei se putea citi nedumerirea doctoriţei faţă de ceea ce văzuse. Lucian o întâmpină, dojenind-o cu blândeţe:
- De ce-ai făcut asta? Nu ştiai cât e de periculos? Nu trebuia să-ţi rişti viaţa doar pentru a afla despre ce e vorba. Există şi alte căi prin care putem afla. Nu merită riscul.
- Nu ştiu dacă o să mă credeţi sau nu, dar am văzut cu ochii mei... spuse Stela de parcă nici nu-l auzise pe Lucian, căci, de fapt, nici măcar nu-l auzise.
- Ce este? o întrebă Lia.
- Nici nu pot să vă spun. N-am puterea să o fac.
- Ce este, Stela? Spune-ne, o îndemnă Lia, justificând: Altfel există riscul să devenim prea curioşi.
- Felix, robotul... Ştie despre ce este vorba. Să vă spună el.
Toţi se întoarseră spre Felix şi-l întrebară uimiţi:
- Felix?! Ştii tu?!
- Eu v-am spus o dată punctul meu de vedere. Este o navă spaţială gigantică şi rotundă. Nu poate fi nimic altceva.
- De unde ştii tu, caraghiosule?! Eu nu cred nimic! Asta-i imposibil! E o gogomănie! Vă bateţi joc, pur şi simplu! Aşa ceva nu se poate întâmpla, spuse Lucian nervos.
Însă Mihai îl contrazise de îndată:
- Felix, dimpotrivă, eu te cred! N-aş avea de ce să n-am încredere în tine. Eşti un robot perfect!
- Desigur, doar e robotul tău, comentă Lucian nemulţumit.
- Nu din acest motiv, protestă Mihai, adăugând: Dar poate şi din cauza asta, pentru că astfel ştiu sigur că noi, oamenii, cei care i-am creat pe roboţi, ne îndoim de ei şi capacităţile lor, deşi n-ar trebui...
- Ascultă, Mihai, te rog, fără să faci aluzie la mine! spuse Lucian, deja mai calm, dar dojenitor, înţelegând sensul cuvintelor campionului, care reuşise astfel să-şi atingă ţinta, făcându-l pe Lucian să se simtă cu musca pe căciulă, deşi el nu purta niciodată căciulă.
- Nici nu făceam aluzie, îl dezaprobă Mihai.
- De altfel, totuşi, pe Robby şi pe Felix tu i-ai creat, zise Lucian, convins totuşi că la el se referise Mihai atunci când spusese că oamenii, cei ce l-au creat pe Felix se îndoiesc de el, deşi n-ar trebui să o facă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!