poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 70 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-18  |     | 



*83.Miercuri, 27 iunie. În preajma plecării.

Ultima zi pe care cei şapte tineri o petrecuseră integral încă pe Terra, marţi, 26 iunie 2085, se sfârşise odată cu sosirea miezului nopţii, care-i găsise pe toţi încă treji, fiecare acasă, cu familia. Urma miercuri, 27 iunie 2085, o zi foarte importantă pentru tinerii din echipaj, ziua lansării navei „Pacifis” în inedita misiune spre planeta Proxima.
Pe puntea principală a navei albastre, pe monitorul computerului, se derula necontenit numărătoarea inversă, cifrele scăzând din ce în ce mai mult, iar în rezerva comandantului dormea nestingherit directorul Institutului; se simţea bine ştiind că era locul în care se va odihni fiul său în următorii ani. În plus, avu ocazia să constate că rezerva era confortabilă, deci băiatul nu va avea probleme datorită somnului. Foarte probabil nici colegii lui, deşi directorul nu verifică şi rezervele acestora.
Avu grijă să se trezească la timp, devreme, înainte de sosirea membilor echipajului, aranjând cu atenţie rezerva comandantului, astfel încât să nu se observe că ar fi utilizat salteaua din încăperea strâmtă cu iniţialele E.L. pe uşă în acea noapte. Lăsă deci totul aşa cum găsise înainte de a fi intrat dânsul acolo, deşi nu doar dormise tot timpul, ci şi cotrobăise niţeluş prin lucrurile „favoritului” său.
Când termină de aranjat micuţa încăpere, ceasul său indica ora 06.00 dimineaţa, deci mai erau doar 8 ore până la lansare, amănunt confirmat şi de numărătoarea inversă, ajunsă în acel moment la cifra 28800; ce mult scăzuse...
Zecile de mii se împuţinau vizibil. În curând vor rămâne doar mii, apoi sute, apoi zeci, apoi unităţi, până ce, la cifra 0, inevitabil, se va produce lansarea.
Deocamdată, la acea cifră, în caz că intervenea ceva neprevăzut, numărătoarea inversă încă putea fi oprită, ceea ce se putea întâmpla şi doar cu un minut înainte de lansare. Odată ajunsă la cifra 10, lansarea nu mai putea fi împiedicată!
Pe de-o parte, directorul parcă ar fi dorit să se întâmple ceva care să ducă la amânarea misiunii, pe de altă parte, n-ar fi dorit acest lucru. În orice caz, deocamdată numărătoarea inversă se derula în jurul cifrei 28000 şi vreo câteva sute, pâlpâind din secundă în secundă, în sens descrescător.
Directorul era sigur că toţi cei şapte tineri se treziseră la acea oră (în cazul în care ar fi reuşit să adoarmă) şi se pregăteau de plecare spre Institut, de data aceasta, nu doar spre Institut... În plus, se pregăteau şi sufleteşte, iar despărţirea de cei dragi era foarte grea, deşi ştiuseră de mult că va sosi şi această clipă. Dacă până în acel moment nu li se păruse a fi dificil, de abia acum constatau că se înşelaseră. Oricât de pregătiţi se credeau ei pentru aceste ultime momente, nu era deloc aşa cum consideraseră.
Şi totuşi, îmbrăcaţi în uniformele albastre, porniră, împreună cu părinţii şi body-guarzii lor, spre Institut. În oraş, pe fiecare stâlp, de o parte şi de alta a şoselelor, fluturau steagurile tricolore. Cei şapte tineri nu le vedeau pentru întâia oară, însă în această dimineaţă erau mult mai conştienţi de semnificaţia lor decât în alte zile.
În plus, era şi forfota de pe străzi; foarte mulţi oameni, recunoscând maşinile lor, le făceau prieteneşte semne cu mâinile. Ei le răspundeau în aceeaşi manieră, încercând să pară veseli, deşi nu chiar aceasta era starea în care se aflau, greu de definit în acele momente.
Tot drumul spre Institut se dovedi a fi foarte aglomerat, lumea încercând să ajungă cât mai devreme în acea zi în zona Institutului, principala atracţie a zilei; toţi doreau să asiste la marele eveniment, deşi era imposibil ca toţi să obţină această permisiune (aveau prioritate cei ce prezentau invitaţii oficiale).
Măsurile de securitate se înăspriseră serios şi tot se dovedeau insuficiente pentru a stăvili mulţimea de oameni ce se îndrepta spre Institut. Totuşi, pentru maşinile tinerilor din echipaj se făcu loc, pentru ca aceştia să nu întârzie în această importantă zi. Se părea că oamenii înţeleseseră că nu era cazul să-i încurce pe membrii echipajului (erau deci conştienţi de însemnătatea evenimentului).
De jur-împrejurul Institutului era o înghesuială de nedescris, de parcă toţi locuitorii oraşului şi nu numai se strânseseră acolo în acea dimineaţă. Dar maşinile celor şapte tineri îşi făcură cu uşurinţă loc pe poarta Institutului.
Cât despre vreme, aceasta era frumoasă: o zi de vară senină şi călduroasă, ce anunţa temperaturi ridicate şi lipsa desăvârşită a ploii, norilor sau vântului, ceea ce era spre binele misiunii. Din punct de vedere meteorologic, lansarea putea avea loc la ora stabilită.
De cum intrară pe poarta Institutului, cei şapte tineri observară diferenţa faţă de zilele trecute: curtea era arhiplină, iar numeroşi reporteri şi alţi reprezentanţi ai mass-mediei îi şi luaseră în obiectivele aparatelor de fotografiat sau de filmat. Deci Institutul îşi deschisese din nou porţile pentru aceştia.
Totuşi, nimeni nu-i împiedică pe cei şapte tineri să treacă spre rachetodrom, mai ales că erau prezenţi şi mulţi reprezentanţi ai Poliţiei şi Jandarmeriei, care asigurau drumul spre nava albastră membrilor echipajului, părinţilor acestora şi chiar body-guarzilor care-i protejaseră în ultimul timp (de data aceasta, intrau şi ei, pentru a asista la lansarea navei).
Însă şi spaţioportul era arhiplin; o sumedenie de curioşi sosise încă de la acea oră matinală, pentru a-şi asigura locul, pentru a putea asista la mult aşteptatul eveniment.
Preşedintele ţării nu se întorsese încă din oraş; erau însă prezenţi mulţi alţi lideri politici, iar preşedintele nu va întârzia nici dânsul. Cei şapte tineri erau din nou în centrul atenţiei tuturor, deşi nici până în acel moment nu se obişnuiseră să fie astfel trataţi.
În momentul în care sosi Lia, se întâlni pentru ultima oară cu Dora, în acea dimineaţă. O zări înainte de a se îndrepta spre rachetodrom şi se opri, pentru a schimba câteva cuvinte cu ea. Se sărutară, ca două bune prietene ce erau. Lia sesiză nerăbdarea din privirea Dorei. Curioasă, o întrebă:
- Ce-i? Ai ceva important să-mi spui?
- În afară de faptul că plecaţi azi, peste doar câteva ore... Da... Ghici cu cine m-am întâlnit aseară, năroado?
- Nu ştiu. Cu cine?
- Cu colegul tău cel frumos, comandantul misiunii, Don Juan, norocoaso! E un tip super; superb...
- Cu Luci? Zău?
- Chiar cu el. Şi m-a oprit, ba a şi vorbit cu mine.
- Serios? Despre ce?
- Păi, ca să vezi... Despre tine.
- Cum adică?! Despre mine? se miră Lia.
- Da. M-a întrebat, destul de direct, fără ocolişuri, dacă ai vreun prieten, adică, mai exact, vreun iubit.
- De ce te-ar fi întrebat aşa ceva? tresări Lia.
- Habar n-am.
- Şi tu ce i-ai răspuns?
- I-am spus adevărul, evident, că n-ai nici un prieten şi că n-ai avut niciodată, recunoscu Dora.
- De ce i-ai spus aşa ceva?
- Dar ce-ai fi vrut? Să-l mint?! Încearcă tu, dacă poţi; eu n-am îndrăznit.
- Ah, pricep; privirea lui intimidantă... Dar n-ar fi trebuit să-i spui. Oricum, n-are importanţă, şopti Lia îngândurată, continuând: Totuşi, nu pricep de ce s-ar fi interesat de mine...
- Nu pricepi? Poate că... Te iubeşte, îi sugeră Dora, dar Lia o privi cu neîncredere: Altfel de ce s-ar fi interesat? Gândeşte-te, Lia! Nu-i eşti deloc indiferentă. Am remarcat asta la el. Să fi văzut ce bucuros era când a aflat că n-ai nici un prieten.
- Nu mai spune! Era bucuros?
- Foarte. Atât de bucuros, încât m-a sărutat.
- Poftim?! tresări Lia.
- Doar pe obraji, fugitiv, năroado, preciză Dora, sesizând reacţia Liei. Cred că n-o să mai spăl niciodată locul în care buzele lui mi-au atins obrajii...
- Ah... se linişti domnişoara consilier, dar imediat replică nemulţumită: Ce tupeu pe el! S-o interogheze pe cea mai bună prietenă a mea... Ce-şi închipuia că o să afle despre mine?
- Nu-mi dau seama ce... Dar tu ce intenţionezi să faci în legătură cu chestia asta? se interesă Dora.
- Probabil că, deocamdată, nimic.
- Deocamdată?! reţinu Dora.
- Desigur, deocamdată, surâse Lia. Pentru că, dacă el a îndrăznit să te interogheze pe tine, eu îi voi întreba pe prietenii lui cei mai buni despre el, iar spre deosebire de el, am avantajul că aceştia participă la misiune.
- Te referi la...
- Alexandru Ştefan şi Nistor Harris, geneticianul şi geograful. Ei sunt prietenii lui cei mai buni, de destul de mulţi ani. Doar să le câştig puţin încrederea, simpatia şi... 13 ani; am destul timp să aflu cât mai multe amănunte picante de la ei doi despre Don Juanul nostru. Şi tot spre deosebire de el, chiar am ce afla.
- Chiar vei proceda astfel?
- Bineînţeles. De ce nu?
- Nu ştiu, Lia. Nu mi se pare corect, protestă Dora.
- Ba e foarte corect, nu cedă Lia. El de ce să se intereseze despre mine şi eu despre el nu?
- Ah... Tot îndrăgostită de el; normal, altfel cum?!
- Aş... încercă Lia să insinueze că n-ar fi aşa.
- Nu poţi să mă convingi de contrariul. Dac-ai fi văzut ce faţă ai făcut când m-ai auzit că m-ar fi sărutat...
- Te rog, Dora! Hai să nu mai vorbim despre el, replică Lia, vrând să schimbe subiectul, să pară indiferentă, neinteresată de persoana lui.
- Norocoaso! Don Juan se interesează de tine... Oare care fată n-ar vrea să fie acum în locul tău? Dar tu ai participat la concurs, ai luat rezultatul final maxim, nota 10 şi ai câştigat nu doar dreptul de a participa la această misiune, alături de el, timp de 13 ani; pot afirma, fără a greşi, că ai câştigat chiar şi un loc spre inima lui.
- Aş... Gata, Dora! Încetează! Nu vreau să mai aud nimic despre el! Mi-e de ajuns că-l văd zilnic, destul de mult. Acum spune-mi ce face Magda? Cum merge relaţia ta cu ea?
- Magda?! Destul de bine. Ne-am acomodat una cu alta. E simpatică, deosebită. Ne vom înţelege de minune amândouă.
- Mă bucur să aud asta, surâse Lia. Magda e foarte importantă pentru mine.
- Mă voi ocupa serios de ea şi de procesul ei de recuperare, promise Dora.
- Mersi, zâmbi Lia.
- De altfel va fi aici, să vadă lansarea. Va sta lângă mine.
- Ce bine! se bucură Lia.
În acel moment, în curtea Institutului tocmai intră o maşină albastră, modernă, elegantă, iar din ea coborî un tânăr chipeş, admirat de toţi cei prezenţi în acel moment acolo, îmbrăcat cu uniformă albastră, cu şase bulinuţe aurii pe rever; evident, era el, comandantul misiunii, Don Juanul Institutului, Lucian Enka...
- Ia te uită cine a sosit... sesiză Dora.
- Păi... Era cazul să ajungă şi el, murmură Lia, privind doar o clipă în direcţia lui.
Lucian le zări şi se îndreptă spre ele.
- Bună dimineaţa, domnişoarelor, spuse zâmbitor când ajunse în dreptul lor.
- Bună... şopti Dora intimidată.
- Salut, Dora, replică el şi pe neaşteptate o sărută, chiar de faţă cu Lia, pe ambii obraji, de parcă ar fi cunoscut-o de când lumea şi de parcă era cea mai bună prietenă a lui, nu a Liei.
- Ah... rosti Dora, îmbujorându-se toată; mai apoi adăugă: Veţi pleca, în curând...
- E inevitabil, răspunse el. Era cazul să sosească şi momentul ăsta... Bine. Vă las să discutaţi. Ne vedem în navă, Lia.
- Stai! îl opri ea. Merg şi eu cu tine. Am vorbit destul cu prietena mea.
- Cum vrei, o aprobă Lucian. Dar să nu-mi reproşezi că v-aş fi întrerupt.
- N-o să-ţi reproşez nimic.
- Atunci, hai! Cu bine, Dora, îi zâmbi el fermecător.
- La revedere, rosti Dora şi se îmbrăţişă cu Lia, luându-şi rămas bun, cu lacrimi în ochi; îşi reveni repede şi zise: Mult succes misiunii voastre! Vă aştept la întoarcere!
- Mersi, îi răspunse Lucian. Pa, îi făcu el semn cu mâna, pornind spre rachetodrom, alături de Lia.
Privind în jur cu oarecare nedumerire, intrară în navă; la bord se aflau, după cum se aşteptau, directorul şi instructorul, pregătiţi să-i întâmpine. Intraseră şi părinţii lor în navă, plus cei 14 body-guarzi, iar toţi îi salutaseră pe cei doi. Împreună cu roboţii Robby şi Felix, erau cam mulţi la bordul navei, însă pe puntea principală nu era înghesuiala de afară. În plus, persoanele de la bord erau cunoscute.
După cele aflate seara trecută de la prietenul său, directorul, despre Lucian, profesorul Manea parcă-l privea altfel pe tânărul comandant, iar acesta chiar sesizase o mică schimbare în atitudinea instructorului, dar nu-şi dădea seama despre ce-ar putea fi vorba.
Însă şi directorul îl privea insistent, mai ales din momentul în care observase lănţişorul dăruit de Diana Enka la gâtul băiatului. Îl recunoscuse imediat, doar dânsul i-l dăruise Dianei cu mulţi ani în urmă. Traian Simionescu îşi întoarse întrebător capul spre Diana, însă aceasta se afla alături de blondul Iulian, pe care-l ţinea de braţ, aşa că directorul renunţă la a privi spre ea. Totuşi îi părea bine că fiul său va avea acel lănţişor în următorii ani.
La ora 08.00 numărătoarea inversă indica deja cifra 21600, adică echivalentul în secunde a şase ore. Parcă tuturor le era frică să privească spre monitorul computerului care înregistra numărătoarea inversă, ştiind că numerele deveneau din ce în ce mai mici, din secundă în secundă. Directorul se îndreptă spre cei şapte. Îi întrebă:
- Cum vă simţiţi? Sunteţi pregătiţi pentru ziua de astăzi?
- Da, domnule director, suntem, mai mult sau mai puţin, îl asigură Mihai, informaticianul.
- Foarte bine, aprecie dânsul. Credeţi că mai este necesar să vă verific ţinuta? întrebă mai apoi.
- Nu, nuu... negară ei.
- Nis! se opri dânsul în dreptul lunganului.
- N-am dulciuri, dom’ director! Sunt curat. Astăzi am renunţat la ele, spuse geograful, presupunând că la asta se referea directorul. Cel puţin până după lansare.
- Nasturii, lungane, nasturii, preciză directorul.
- Ah... Sunt toţi la locul lor, dom’ director, se dumiri geograful, privindu-şi atent haina uniformei. I-am verificat.
- Foarte bine, concluzionă directorul. Alte probleme?
- N-avem... răspunseră tinerii din echipaj.
- Dar domnul preşedinte? întrebă Mihai, fostul campion mondial.
- Va sosi cel târziu la ora 09.30, rosti directorul.
- N-a dormit în Institut? presupuse comandantul.
- Nu. Din anumite motive, noaptea trecută a rămas în oraş, dar nu va lipsi de la lansare. Cât despre programul vostru de azi, e foarte simplu: până la ora 10.00 rămâneţi aici, în navă, de la 10.00 la 12.00 ieşiţi, pentru difuzarea ceremoniei plecării şi nu este exclus să vi se solicite din nou interviuri, după aceea veţi reveni la bord doar împreună cu Eugen, care va sta cu voi până la ora 13.30, apoi, la ora 14.00 are loc lansarea şi rămâneţi pe cont propriu, să vă descurcaţi singuri. E totul destul de clar?
- Da, domnule director... îl aprobară cei şapte colegi din echipaj.
- Aţi văzut ce-i afară? presupuse Traian Simionescu.
- Da. Foarte multă lume. Agitaţie mare, spuse Maria.
- Şi-n plus, încă un transport, remarcă Mihai.
- Ah, acesta-i cu hârtia igienică. V-a sosit, îşi dădu directorul seama.
- Hârtia... Care hârtie, dom’ director? întrebă lunganul.
- A voastră, desigur, rosti directorul, explicând: Aseară eu şi Luci am observat că vă lipsea, atât de pe liste, cât şi din magazii; aţi uitat-o!
- Am uitat-o?! Hârtia igienică? se amuzară câţiva dintre cei şapte tineri.
- Nu râdeţi! E ceva foarte serios, ripostă directorul. Ce v-aţi fi făcut în următorii ani fără hârtie igienică la bord?
- Nu ştim. Nu ne-am pus problema asta, zise Alex.
- Nici nu va fi cazul, pentru că am reparat această greşeală prin această comandă, replică Traian Simionescu.
- 20000 de suluri, dom’ director? îşi aminti Lucian.
- Nu, Luci. Mi-am permis să măresc cifra, spuse Traian Simionescu.
- 40000? presupuse comandantul.
- Nu; 50000, preciză directorul.
- 50000?! tresări uimit preferatul. Dom’ director, nu-s prea multe?
- Ba da, dar nu se strică, iar dacă aveţi suficient spaţiu de depozitare, prezenţa lor nu vă incomodează. Dar dacă nu vreţi atâtea, vor fi aduse la bordul navei doar câte consideraţi voi că vă vor fi necesare pe parcursul misiunii. Restul pot rămâne în Institut, spuse directorul.
- Nu. Le vom lua pe toate, decise comandantul, zâmbind.
- 50000 de suluri?! repetă întrebător doctoriţa.
- Uau... murmură blondina.
- Şefu’, cu atât de multă hârtie, am putea tapeta fără probleme tot interiorul navei, presupuse lunganul, amuzat.
- Şi exteriorul, Nis; şi încă ne-ar rămâne, dar nu la aşa ceva o vom folosi, adăugă Lucian.
- 50000... Va dura ceva până le vom aduce în navă pe toate şi le vom aşeza la locul lor, presupuse Mihai.
- Nu voi vă veţi ocupa cu aşa ceva. Sunt destui alţii care pot avea grijă de acest lucru, spuse directorul. Voi va trebui doar să le indicaţi unde să le aşeze.
- Asta-i simplu, bombăni Alex.
- Aşa şi trebuie să fie, rosti directorul cu seriozitate. Iar pe voi am să vă rog să faceţi rapid verificările finale, cu foarte mare atenţie, nu cu superficialitate, împreună cu Eugen. Dacă sesizaţi vreo neregulă, oricât de mică ar fi, raportaţi grabnic, pentru a lua urgent măsurile ce se impun, pentru a remedia situaţia. Nu cred că este necesar să vă reamintesc că nu mai aveţi mult timp la dispoziţie.
- Nu, nuu... murmurară cei şapte tineri, evitând intenţionat să privească spre ceasuri, sau spre indicaţia numărătoarei inverse.
Şi după cum le ceruse directorul, trecură la treabă, împreună cu instructorul Manea şi cu cei 14 părinţi. După cum era de aşteptat, chiar şi Traian Simionescu li se alătură, să-i ajute (nu putea să stea degeaba, deoparte).
Dar nu găsiră alte nereguli, oricât ar fi verificat. Între timp, hârtia igienică ajunsese la locul ei bine determinat, toate cele 50000 de suluri fiind aduse la bord.
La ora 09.30, cînd numărătoarea inversă ajunsese la cifra 16200, pe puntea principală a navei albastre sosi preşedintele ţării, dornic să asiste la lansare. Timp de o jumătate de oră, dânsul rămase la bordul navei. Apropiindu-se însă ora 10.00, era nevoit să iasă, împreună cu membrii echipajului, părinţii acestora, body-guarzii, directorul Institutului şi instructorul echipajului.
Până a nu fi ieşit, directorul îşi făcuse o fărâmă de timp pentru a intra, preţ de câteva clipe, pentru ultima oară, în rezerva comandantului misiunii, fiul său... Avu astfel ocazia să vadă păpuşa despre care-i vorbise prietenul său, Eugen; şi hăinuţele ei, sau doar o parte din hăinuţe. Directorul cercetă atent păpuşa şi o recunoscu; nu pentru că ar fi semănat cu domnişoara consilier, după cum constatase blondul, ci din alt motiv. Înţelese de ce Lucian ţinea atât de mult la acea păpuşă, de ce o îngrijea şi de ce o lua cu el în misiune... Îngândurat, părăsi rezerva cu iniţialele E.L., înainte de a i se fi sesizat absenţa.
La ora 10.00, când numărătoarea inversă ajunsese la cifra 14400, în interiorul navei nu se mai afla nimeni; nici măcar cei doi roboţi (ieşiseră şi ei, până la ora 12.00).
Afară, înghesuială, îmbulzeală, hărmălaie de nedescris. Totuşi, la apariţia membrilor echipajului se aşternu liniştea. Începea ceremonia lansării, la care asista şi preşedintele ţării. Toate bagajele celor şapte tineri se aflau deja în navă, la locurile lor.
Înainte de a fi ieşit afară, tinerii din echipaj îşi îmbrăţişară părinţii, care deocamdată încă se aflau în preajma lor, dar pe care parcă deja începeau să-i simtă departe, din ce în ce mai departe, cu fiece clipă ce trecea. În mod normal, totul decursese foarte bine, făcând abstracţie de câteva lacrimi scurse din ochii unor mame mai sensibile sau din ochii unor părinţi mărinimoşi care-şi iubeau copiii şi care, din prea multă dragoste pentru fiii sau fiicele lor, aveau de ce să fie profund îndureraţi.
Trebuie să recunoaştem că era vorba despre o misiune îndelungată, de cel puţin 13 ani, nu glumă... Iar 13 ani nu puteau fi comparaţi cu o zi, două, pentru a se putea spune: „A plecat azi... Las’ că se întoarce mâine...”. Ori oamenii tocmai cu acest gând nu se puteau împăca. În 13 ani se puteau întâmpla multe şi putea fi posibil ca firul evenimentelor să fie nevaforabil celor aflaţi în centrul atenţiei, deşi nu era de dorit să se întâmple astfel...
Erau afară, în uniformele albastre, aliniaţi (în ordinea pe care le-o indicase directorul), în mijlocul rachetodromului, aproape de măreţul corp metalic al navei lor albastre. Nu mai văzuseră niciodată atâţia oameni adunaţi în Institut. Acum însă, împinşi de curiozitate, veniseră în număr mare, să urmărească acest „spectacol” inedit.
Era miercuri, 27 iunie 2085, ziua lansării navei „Pacifis” în misiunea spre planeta Proxima; era o zi memorabilă, de neuitat, nu doar pentru cei şapte tineri şi familiile lor.
Iar oamenii sosiţi încă din zorii dimineţii erau conştienţi de importanţa evenimentului. Era o lume nebună parcă, ce se îmbulzea pe tot cuprinsul rachetodromului, al spaţioportului, al întregului Institut şi în afara acestuia, cei mai norocoşi aflându-se de jur-împrejurul navei albastre, în timp ce agenţi ai Poliţiei şi Jandarmeriei, sau de la firme particulare de protecţie şi pază, străduindu-se să menţină ordinea publică, disciplina, în eforturile lor în acest sens, încercau să constrângă mulţimea, puhoiul de oameni veniţi de la nişte ore matinale, să se ţină cât mai departe, la o distanţă considerabilă faţă de corpul uriaşei nave albastre, pentru a se evita eventualele accidentări.
Bineînţeles, evenimentul era transmis în direct, prin satelit, la foarte multe posturi de radio şi televiziune, concomitent, în mai multe ţări. Cei şapte tineri erau, normal, foarte emoţionaţi; acea hărmălaie se produsese din cauza plecării lor... Directorul se pregătea să ia cuvântul, însă doar după ce va fi încetat imnul naţional, în timpul căruia se făcuse linişte, toţi luând poziţie de drepţi.
Înalt, cu capul aflat parcă deasupra tuturor, geograful cel lungan cercetă împrejurimile, căutând-o cu îngrijorare pe Adela, frumoasa lui prietenă, adolescenta cea bălaie; n-o zărea însă deloc, nici pe ea, nici pe părinţii ei. Ce se întâmplase oare? De ce să nu fi venit? Îşi amintea doar perfect că-i dăduse Adelei o invitaţie, care ar fi scutit-o de orice piedici sau neplăceri (nu ştia că Adela o pierduse, iar puştoaica de abia cu câteva clipe înainte de a pleca de acasă, în acea dimineaţă, remarcase acest lucru). Deşi trist că nu reuşea s-o zărească pe Adela, Nistor nu-şi pierdu speranţa; continua s-o caute cu privirea, poate totuşi o va vedea (nu se putea ca ea să nu fi venit)... Însă oricât se străduia el, tot nu reuşea s-o vadă. Iar în curând imnul naţional se termină. Prin urmare, directorul Institutului, domnul Traian Simionescu, luă cuvântul:
- Doamnelor şi domnilor, domnule preşedinte... Vă mulţumesc tuturor pentru prezenţa dumneavoastră aici... Desigur, se ştie ce urmează şi nu cred că e cazul să reamintesc despre ce eveniment este vorba. Am să vă rog să fiţi înţelegători şi să mă scuzaţi dacă voi avea greşeli în exprimare; se poate întâmpla, pentru că şi eu sunt emoţionat, chiar foarte emoţionat. Dacă vă întrebaţi de ce, răspunsul este foarte simplu: Din cauza acestei misiuni spaţiale organizate de Institutul nostru, în care m-am implicat destul de mult... Desigur, nu mai este pentru nimeni o noutate faptul că peste puţin timp, acest superb vehicul spaţial albastru, denumit „Pacifis” va porni într-o misiune îndelungată, spre planeta Proxima, având la bord şapte tineri, toţi cadeţi ai Institutului nostru, care vor deveni în scurt timp astronauţi veritabili. Ştiu că nu mai e nevoie de nici o prezentare, că sunt supercunoscuţi, tocmai de aceea nici nu voi pierde timpul vorbind despre ei, deşi ar mai fi multe de adăugat. Am să vă spun doar că tineri ca ei mă fac să mă simt mândru că sunt directorul acestui Institut Astronomic, în care ei au învăţat de mici, unii dintre ei chiar şi cu mine. Vreau să le mulţumesc pentru curajul de care au dat dovadă, acceptând propunerea de a participa la această misiune şi îi asigur că am încredere deplină în ei, în reuşita lor. Vor porni într-o misiune spaţială dificilă, vor întâmpina probabil obstacole nebănuite, se vor confrunta cu diverse probleme pe care nici nu ni le-am putea imagina, dar sunt convins că se vor descurca admirabil de fiecare dată. Vreau să le mai mulţumesc părinţilor acestor minunaţi tineri, pentru că au acceptat ideea acestei misiuni şi nu s-au împotrivit prea mult, deci nu ne-au creat greutăţi în timpul pregătirilor; în general, au fost foarte înţelegători. Desigur, îmi imaginez cât de greu le este să asiste la această lansare, să se despartă de copiii lor pentru următorii presupuşi 13 ani; e o perioadă lungă, deloc neglijabilă... Nu-mi rămâne decât să le urez succes deplin!
Directorul se opri, deşi mai erau multe de spus; puteau însă vorbi şi alţii, nu doar dânsul... Printre aceşti alţii se numără şi instructorul echipajului, profesorul Eugen Manea. În plus, după cum era de aşteptat, aşa cum presupusese directorul, cei şapte tineri nu scăpaseră de interviuri, deşi acestea se dovediră a fi mai scurte decât cele din seara oficializării misiunii. Când nu vorbea nimeni altcineva, un crainic al spaţioportului Institutului avea grijă să ofere amănunte legate de misiune.
Astfel debutase această zi; era miercuri, 27 iunie, 2085, o dată importantă în cercetarea ultimei frontiere, spaţiul...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!