poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 98 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-17  |     | 



*81. „Cupidon”.

Ultima seară pe care cei şapte tineri şi-o petreceau acasă, cu familiile, se apropia de sfârşit; îi mai despărţea puţin de miezul nopţii, care semnifica începutul zilei cu numărul 27 din luna iunie a anului 2085, o zi memorabilă pentru cei şapte tineri şi familiile lor, poate nu doar pentru aceştia.
Deocamdată însă, era încă marţi, 26 iunie 2085, iar tinerii din echipaj se aflau pentru ultima oară acasă, fiecare cu familia sa. Desigur, apropierea măreţului eveniment îi bucura şi îi întrista deopotrivă, gândindu-se la ceea ce lăsau în urmă, dar şi la ceea ce-i aştepta: Adică, acasă, prietenii, familiile şi tot ceea ce era legat, nu doar de locurile natale, ci, în general, de Terra (acestea rămâneau în urmă); în timp ce îi aştepta un viitor imprevizibil, plin de aventuri neobişnuite prin care vor trece împreună şi explorarea unor tărâmuri necunoscute, misterioase... Chiar dacă tot n-ar găsi ceea ce căutau, adică viaţă în alte părţi ale imensului Univers, tot era interesant să pornească într-o asemenea călătorie. Se simţeau norocoşi că fuseseră aleşi să participe la o asemenea misiune, însă nu doar norocul fusese de partea lor; munciseră mult pentru a obţine dreptul de a face parte din echipaj şi iată-i acum răsplătiţi pentru eforturile lor: fiecare îşi merita locul câştigat. Iar dacă nopţile trecute le fusese greu să adoarmă, în aceasta cu siguranţă le va fi şi mai greu.
Nistor, geograful cel înalt, era trist gândindu-se la Adela, adolescenta cea bălaie. Nu reuşise s-o vadă, iar ea rămânea aici, pe Terra, de moment ce refuzase propunerea lui de a-l însoţi în misiune. Promisese că-l va aştepta timp de maxim 15 ani. De ce oare acest amănunt nu aducea deloc bucurie în sufletul lunganului, căruia nici dulciurile nu păreau a-i mai alina suferinţa?!
Pentru cea aflată la extrema opusă în privinţa înălţimii, domnişoara cea blondă, era foarte greu să se despartă, nu doar de părinţi, ci şi de toate acele plante şi animale în mijlocul cărora crescuse.
Pentru domnişoara consilier, era dificilă despărţirea de Magda şi Dora, cât şi de motănaşul ei gri, tare răsfăţat; bineînţeles, fără a-i mai pune la socoteală şi pe părinţi.
Mezinul echipajului renunţase fără a avea remuşcări la impresionanta sa carieră sportivă; îl aştepta o alta, cel puţin la fel de palpitantă, de astronaut.
Doctoriţa nu avea de ce să regrete faptul că nu va avea mulţi pacienţi; oricum, în următorii ani, va fi nu doar unicul medic pentru colegii ei, ci chiar unicul cadru medical, ceea ce era o provocare destul de îndrăzneaţă pentru un medic atât de tânăr ca ea.
Decanul de vârstă al echipajului era mulţumit că se înţelesese cu domnişoara body-guard Petra Neţoiu şi că o ajutase să studieze genetica în Institut.
Cât despre comandantul misiunii, acesta era mulţumit că din echipaj făcea parte şi domnişoara... Barbie şi că scăpa acum de fetele din jur, de „faima” lui de mare Don Juan; era însă uşor contrariat de atitudinea directorului, iar unica nemulţumire îi era provocată de cuvintele pe care i le adresase mamei sale, pe care el nu le putea uita. Acum, că momentul plecării se apropia, şi le amintea din ce în ce mai des, în mod chinuitor.
Astfel trecea timpul, destul de anevoios pentru cei şapte tineri din echipaj. Alex ieşise din casă pentru a lua o gură de aer curat şi pentru a admira, pentru ultima oară, cerul înstelat văzut de pe Terra. Era afară, în curtea casei sale. Se întunecase, însă era senin şi destul de cald. Putu deci admira în voie stelele; nu mai avea însă de gând să plece nicăieri. Părinţii lui rămăseseră în casă, iar în curte mai era un singur body-guard. Apropiindu-se de acesta, Alex observă că era Ovidiu Băloi, cel căruia i se spunea „Cocoşul”.
- Petra a plecat? întrebă geneticianul.
- Da. Cu puţin timp în urmă. De ce? Vrei să mergi undeva? La nevoie o anunţ şi se întoarce imediat.
- Nu, nu, se împotrivi Alex. M-am lecuit de escapade nocturne periculoase de genul aceleia de atunci; mai ales, nu acum, cu doar vreo câteva ore înainte de lansare.
- Foarte bine. Pentru că eu n-am chef să fac pe eroul, replică Ovidiu; geneticianul sesiză o notă puţin răutăcioasă în glasul acestuia.
- Nici nu e nevoie. Şi să ştii, nici pe ea n-am obligat-o eu.
- Ştiu, îl întrerupse colegul „Ucigaşei”. Aşa e ea de obicei, mereu la datorie, pusă pe fapte eroice. De ce ai ajutat-o să studieze genetica?
- Pentru că aşa a dorit ea. Te deranjează acest amănunt?
- Nu, deloc, murmură Ovidiu.
- Nici n-ar trebui, rosti Alex. Şi nu-nţeleg ce nu-ţi convine totuşi... Mi se pare că ai ceva împotriva mea de câtva timp, de când cu întâmplarea aceea şi nu ştiu sigur dacă doar mi se pare; aş vrea să lămurim chestia asta, pentru că mâine noi o să plecăm şi n-aş vrea ca-n următorii ani să mă tot întreb cu ce-am greşit faţă de tine.
- Ah, scuză-mă; n-ai greşit deloc... N-am nimic cu tine. Eşti totuşi un tip simpatic.
- Hmm, totuşi... murmură Alex. Cu asta nu m-ai lămurit câtuşi de puţin. Ce s-a întâmplat, de fapt?
- Nu ştiu ce nu pricepi. Nu-i oare destul de evident?
- Cumva... începu Alex, bănuitor. Ai de gând să-mi spui că tu şi Petra... Adică... Îţi place de ea? Eşti îndrăgostit?
- Repet: Nu-i oare destul de evident?!
- Măi, hai că m-ai dat gata cu asta! Nu mă aşteptam... surâse Alex, fără răutate. De fapt, vreau să spun că totuşi nu e chiar atât de evident cum crezi tu; nu că ea n-ar merita dragostea ta sau altceva de genul ăsta. Şi... Ea ştie?
- Nu. N-am îndrăznit niciodată să-i spun.
- De ce? se miră geneticianul.
- Speram să înţeleagă din comportamentul meu.
- Dacă n-a înţeles încă, spune-i! Ce mai aştepţi? îl îndemnă Alex.
- Nu... Cum aş putea? se împotrivi body-guardul.
- Simplu: Îi spui şi gata! Ce mare lucru?
- Ha, aşa crezi tu... Desigur, ţie aşa ţi se pare, dar nu-i deloc atât de uşor. Ea mereu a ieşit în evidenţă; toţi infractorii tremură de teamă doar când aud rostindu-i-se numele sau porecla. E, prin felul ei, o eroină, în timp ce eu sunt un tip obscur. N-am avut niciodată nici o realizare măreaţă, prin care să mă evidenţiez, să ies din anonimat. O spune destul de clar şi porecla mea, „Cocoşul”; pe când ea – „Ucigaşa”... Iar acum, în plus, va studia şi ingineria genetică în Institut. Dacă până acum aş fi avut, prin absurd, o cât de mică şansă să-i atrag cumva atenţia, acum totul s-a sfârşit. Cum să se mai uite ea, o tipă cool, puternică şi curajoasă, pe deasupra şi inteligentă, cultă, la un pârlit ca mine?
- Mă uimeşti! replică Alex. Spui numai prostii! Ar trebui să ştii că-n dragoste chestiile astea nu contează câtuşi de puţin. Dacă te iubeşte, amănuntele astea minore n-ar avea nici o importanţă.
- Tocmai, dacă... Însă ce te face să crezi că ea m-ar iubi?
- Păi, dacă nici nu i-ai mărturisit sentimentele tale, n-ai de unde să ştii ce crede ea şi dacă n-o să-i spui, nici că o să afli vreodată. Acţionează cât timp mai poţi, nu sta degeaba!
- Nu pot. Doream s-o impresionez cumva, prin vreo faptă deosebită, însă de astea, pare-se, doar ea se ocupă...
- Ce să-ţi fac? Nu-i vina mea că ea a apărut atunci, pe motocicletă. Dacă erai tu, altfel se prezenta situaţia.
- Uff... se întristă Ovidiu. Dacă eram eu, nu cred că m-aş fi descurcat singur. Foarte probabil tu ai fi devenit ostaticul indivizilor ăia, iar misiunea voastră... Cine ştie dacă ar mai fi avut vreodată loc?
- Măi, eu glumeam, dar tu o iei în serios, ba încă pe un ton atât de pesimist... Ştii ce, hai să rezolvăm cumva situaţia asta, ca să pot pleca liniştit în misiune mâine.
- Ce vrei să spui?! tresări Ovidiu Băloi.
- Păi, am un plan. Sper să fii de acord cu el, presupuse Alex.
- Depinde, murmură Ovidiu Băloi ceva ce nu suna nici a aprobare, nici a refuz.
- Oricum, am să-ţi spun despre ce este vorba, decise geneticianul, apoi adăugă îngândurat: Spuneai că dacă aş intenţiona să plec undeva, ai anunţa-o şi s-ar întoarce imediat.
- Aşa e, s-ar întoarce... De ce? Ai de gând să pleci totuşi?
- Deloc. Ce, am înnebunit?! N-ar fi exclus, însă nu cred c-am ajuns încă în stadiul ăsta. Dar să revin la propunerea mea. Deci, tu anunţ-o că am plecat totuşi singur de câteva minute bune, pentru că, fiind încăpăţânat cum mă ştii, n-am vrut deloc să iau seama la riscul la care mă expun şi în plus, ţi-am interzis categoric să vii cu mine, să mă urmezi. Şi încearcă să fii foarte convingător, ba chiar să pari îngrijorat.
- Nu înţeleg deloc. De ce-aş proceda astfel? se miră „Cocoşul”.
- Pentru că a-i determina-o pe ea să vină aici, rosti, foarte firesc, Alex.
- Păi, de ce să vină?! tot nu pricepu body-guardul. Degeaba?! S-ar enerva!
- Eh, degeaba... murmură geneticianul. Îţi dai seama că n-aş avea nici un interes să enervez o tipă dură ca ea.
- Şi atunci? păru din ce în ce mai nedumerit Ovidiu.
- Ea ar veni, eu m-aş asunde prin preajmă, iar tu i-ai spune ce simţi pentru ea, explică Alex.
- Cum?! făcu Ovidiu ochii mari de uimire.
- Cum ai auzit, întări geneticianul. Aşa ai avea ocazia să afli ce crede ea despre chestia asta, iar eu aş fi mult mai liniştit dacă aş şti că n-am pus capăt unei posibile iubiri. Ştii, de obicei nu fac pe Cupidon, dar de data asta cred că e cazul să mă implic, deşi n-am arc şi nici săgeţi, iar dacă aş avea, n-aş şti să le folosesc; nu v-aş nimeri pe nici unul.
- Ah, păi... Nu-i un plan rău gândit şi apreciez buna ta intenţie, dar... Nu cred că am să reuşesc să pun în aplicare un asemenea plan. E prea îndrăzneţ pentru mine.
- De ce?! Hai, măi, fă-mi te rog pe plac, altfel cum crezi că am să mă simt în următorii cel puţin 13 ani, frământându-mă cu tot felul de întrebări îndoielnice, gândindu-mă într-una că am zădărnicit şi am distrus o posibilă căsnicie, că am stricat relaţia dintre un posibil cuplu.
- Stai puţin! N-ai stricat nimic... Între mine şi ea nu există nici un fel de relaţie. Nu suntem un cuplu; n-am fost niciodată.
- Nu încă, dar aţi putea fi. Mai ales dacă nu m-aş fi amestecat eu, cu genetica mea, insistă Alex, rugându-l: Hai, nu-mi face una ca asta! N-aş putea suporta un asemenea sentiment de vinovăţie în următorii 13 ani; misiunea ar deveni insuportabilă pentru mine! Nu-ţi închipui? Un adevărat calvar!
- Bine, păru Ovidiu Băloi a fi de acord; de îndată însă, redeveni nehotărât: Şi dacă n-am să îndrăznesc să-i spun nimic când va sosi?
- Cum să nu îndrăzneşti? Trebuie! Şi ca să-ţi faci curaj, gândeşte-te la mine, la ce m-ar aştepta în următorii13 ani. Te rog, nu adăuga o asemenea tortură la cele deja existente, adică la dorul de casă, de părinţi, de prieteni... Ce naiba?! Fie-ţi milă de mine; sunt un tip sensibil, mai ales când e vorba despre poveşti de dragoste. Am o fire destul de romantică...
- Bine, hai să încerc s-o chem, deşi... se fâstâci „Cocoşul”.
- Hai, măi... Mai sunt doar vreo câteva ore până la lansare, iar eu, în loc să stau în casă, cu ai mei, stau aici, afară, cu tine, încercând să fac pe Cupidon. Nu-mi spune că nici măcar nu reuşesc acest lucru! se dovedi foarte insistent geneticianul.
- Ufff... oftă adânc Ovidiu Băloi înainte de a trece la punerea în practică a planului gândit de Alex. Sper să nu regret că ţi-am dat ascultare.
- Nu. Însă dacă nu-i vei spune, sigur ai să regreţi! Poate chiar tot restul vieţii. Şi acum hai, anunţ-o, nu mai pierde timpul! Şi încearcă să pari îngrijorat, îl sfătui Alex.
Body-guardul cu porecla „Cocoşul” luă legătura cu colega lui, Petra Neţoiu, poreclită „Ucigaşa”, vorbind pe un ton cât mai convingător. Alex ascultă convorbirea, iar după ce domnişoara Neţoiu spuse că va sosi în câteva clipe, se ascunse bine. Iată cum planul lui Alex, pe post de Cupidon, funcţionase. Geneticianului nu i-ar fi trecut prin minte că în această ultimă seară pe Terra va avea o asemenea ocupaţie, după părerea lui, foarte plăcută, doar nu putea fi ceva urât să unească destinele a două persoane, sau cel puţin să ajute la consolidarea legăturii sentimentale dintre aceştia; dacă era vorba chiar despre body-guarzii care-i asiguraseră protecţia timp de trei săptămâni, cu atât mai bine (gestul lui putea fi considerat cel puţin drept unul nobil). Petra spusese că va sosi în câteva clipe şi chiar aşa se petrecu; de abia avu timp geneticianul pentru a se ascunde, să nu fie observat de vigilenta domnişoară (de parcă „Ucigaşa” s-ar fi aflat prin zonă în timpul convorbirii). Deşi ştia că Petra era inteligentă, Alex spera ca ea să nu-şi dea seama de şmecherie, cel puţin nu înainte ca Ovidiu să reuşească să-i spună ceea ce avea pe suflet cine ştie de cât timp... Alex remarcase însă că „Ucigaşa” era drăguţă şi prietenoasă, ceea ce n-ar fi crezut despre ea la început, în primele zile, când o considera nesuferită şi dorea să scape de ea... Iat-o acum: Intrase, destul de furioasă în curtea casei lui şi se îndreptase grabnic spre Ovidiu, căruia-i ticăia inima mai des decât unui cocoşel în acele momente... Îşi păstră totuşi calmul, pentru a nu strica planul pus la cale de genetician; fusese bine ticluit.
- Ce s-a întâmplat? Unde-i Alex? întrebă Petra pe un ton deloc amabil.
- Păi... Nu ştiu; ţi-am spus doar că a plecat singur de câteva minute.
- Şi tu de ce naiba l-ai lăsat?! Unde-ţi era mintea atunci?
- Eu... Ce era să fac?
- Să-l opreşti, mă, tontule, asta ar fi trebuit! se răsti, deşi nu foarte tare, pentru a nu deranja liniştea nocturnă, Petra.
- Să-l opresc?! Uşor de spus, greu de făcut. Nu ştii cât e de căpos? Cum era să-l fi oprit? se tângui Ovidiu, de-ai fi jurat că într-adevăr, astfel se petrecuse, deşi mai înainte se temuse că nu va reuşi.
- Roagă-te să nu fi păţit nimic, altfel va fi vai de tine! ameninţă „Ucigaşa”.
„La ce se referă oare?” se întrebă în gând Ovidiu, cu voce tare însă, altfel formulă întrebarea:
- De ce-ar fi vai de mine? Ce-aş păţi?
- Ar fi cazul să nu-ţi doreşti să afli, rosti Petra cu seriozitate.
- Cine, ce mi-ar face? Tu?! De ce te-ai implica atât de mult? Ce-ţi pasă ţie ce păţeşte geneticianul ăla aiurit? Sau cumva îţi place de el? zise Ovidiu, părând gelos.
Alex, încă ascuns în apropiere, auzi toată discuţia. „M-a făcut aiurit şi căpos...” îşi zise el în gând, fără a părea supărat din acest motiv. „Ah, e îndrăgostit...” îi găsi tot geneticianul o scuză.
- Poftim?! păru însă uluită „Ucigaşa” de aceste cuvinte.
- Ai auzit foarte bine. Dacă n-ai ţine la el, nu te-ar interesa atât de mult persoana lui, sau ce păţeşte, ţi-ar fi indiferent, replică Ovidiu. Te-ai implicat emoţional şi asta nu e bine.
- Eşti nebun sau ce-ai păţit? El e o persoană importantă pe care noi trebuie s-o păzim, să nu păţească nimic şi atâta tot! Aşa că hai odată, poate-l găsim la timp; sper... zise Petra, pornind grăbită spre poartă.
- Nu, stai! Opreşte-te! strigă nu foarte tare Ovidiu.
- De ce?! îşi exprimă Petra nedumerirea.
- Nu trebuie să mergem după el. N-a plecat nicăieri. E chiar aici, explică Ovidiu.
- Cum?! păru Petra din ce în ce mai nedumerită. Este sau nu aici?
- Este, n-a plecat deloc, întări Ovidiu cu seriozitate.
- Şi atunci de ce naiba m-ai chemat? păru de data aceasta Petra foarte nemulţumită.
- Pentru că doream să-ţi spun ceva foarte important, rosti Ovidiu.
- La ora asta?! Ai înnebunit cumva sau ce-ai păţit? Nu puteai aştepta până dimineaţă?
- Nu. Trebuia să-ţi spun acum... murmură timid Ovidiu.
„Hopa; s-a intimidat deja...” se gîndi Alex. Ar fi vrut să-l încurajeze, dar nu putea ieşi din ascunziş. Prin urmare spuse tot în gând: „Hai, măi, Ovidiu, nu te lăsa tocmai acum, când eşti atât de aproape...”
- Ce vrei să-mi spui? se întoarse Petra spre el, oprindu-se pe loc, dovedindu-se brusc interesată.
„Acum e acum! Sper să nu se descurajeze...” îşi zise Alex în gând. Ovidiu Băloi se îndreptă hotărât spre „Ucigaşă”; nu părea să dea înapoi.
- Să ştii că şi Alex e implicat în povestea asta. De fapt, el a pus totul la cale, a fost ideea lui...
„Ah, sigur, trebuia să mă dea de gol...” gândi înciudat geneticianul.
- Ideea lui?! se miră Petra.
„Hm... Dacă tipul ăsta nu reuşeşte să vorbească, Petra o să ne ucidă pe amândoi după aceea...” concluzionă Alex în gând.
- Da, pentru că m-a dibuit; şi-a dat seama că...
- Ce şi-a dat seama? rosti Petra, încă nedumerită.
- Că... Te iubesc, şopti Ovidiu Băloi cu timiditate.
„În sfârşit, a spus-o!” se bucură Alex în ascunzătoarea lui.
- Mă iubeşti?! Tu?! surâse Petra, într-un mod absolut fermecător şi enigmatic – după cum i se păru geneticianului, sau batjocoritor – după părerea „Cocoşului”; desigur, râdea de el, cum altfel ar fi putut reacţiona?!
- Da, eu, murmură Ovidiu. Iar Alex m-a îndemnat să-ţi spun...
- Alex?!
- Da, el. El a plănuit întâlnirea noastră acum, folosind acel pretext.
- De ce te-ar fi îndemnat el?
- De fapt, m-a rugat, pentru că eu nu îndrăzneam să-ţi spun...
- De ce?!
- Pentru că mă simţeam inferior ţie, nedemn de tine.
- Cum?! păru uimită Petra.
- Păi, da; eram un simplu body-guard, pe când tu... un soi de eroină. În plus, acum te vei apuca şi să studiezi genetica, deci cum ar putea o tipă ca tine să se uite la unul ca mine? zise Ovidiu, ceva mai cu curaj.
- Aşa gândeai tu?! replică uimită Petra.
- Da. Doream să fac ceva care să te impresioneze, dar nu mi-a rămas timp suficient, iar tu mi-ai luat-o înainte.
- Nu mai e timp suficient? De ce?!
- Pentru că ei vor pleca mâine, iar Alex m-a rugat insistent să-ţi spun înainte de plecarea lor în misiune.
- Înainte de plecarea lor? Nu pricep; ce legătură ar avea una cu alta?! nu se lămuri deloc „Ucigaşa”, în timp ce Alex se întreba în gând:
„Oare îmi va reuşi planul, ori va da greş?! Ce naiba, m-am străduit degeaba să pun totul la cale? Sper că nu... Deocamdată totul e foarte confuz, nu e nimic clar.”
- Păi, practic nici una, deşi ar fi avut, pentru că dacă nu-ţi spuneam nimic, Alex s-ar fi simţit vinovat şi ar fi fost un sentiment tare neplăcut pentru el în următorii 13 ani.
- Să se simtă vinovat? Cu ce sau faţă de cine?
- Faţă de noi doi, pentru că el considera că a stricat relaţia dintre noi cu genetica lui, explică Ovidiu.
- Care relaţie, că n-aveam nici una, cu excepţia faptului că lucram împreună, zâmbi Petra.
- Tot aşa i-am zis şi eu, surâse şi Ovidiu; nu mai părea atât de timid.
„Parcă începe să meargă destul de bine...” gândi „Cupidon”, întrezărind şansa reuşitei planului său, fără arc şi săgeţi.
- Şi zici că mă iubeşti... rosti Petra, încă surâzătoare.
- Da... De câtva timp, zise Ovidiu, adăugând şoptit: Ai fi de acord să fii prietena mea?
- Sigur! De ce nu? zise ea aprobator.
- Poftim?! îşi ridică Ovidiu privirea spre ea, tare surprins; s-ar fi aşteptat la un refuz categoric.
- Da, vreau să fiu prietena ta, repetă foarte clar Petra.
- Serios?! Adică... Vrei?! murmură Ovidiu cu glas tremurător, parcă nevenindu-i să creadă că tocmai fusese aprobat.
- Serios! întări Petra cu glas hotărât.
- Vai... N-aş fi crezut, murmură Ovidiu, încă surprins.
Lui „Cupidon” îi venea să sară-n sus de bucurie din ascunzişul său, zicându-şi: „A mers! A ţinut! Planul meu a funcţionat! Ce bine! Am ajutat la unirea unei perechi, nu la despărţire... Ah; şi acum ar trebui să se sărute! Oare ce mai aşteaptă?” Însă geneticianul „Cupidon” avu dreptate; nu dură mult până când cei doi trecură la sărut, un sărut plin de pasiune, după cum bănuia „Cupidon”, deşi nu putea să vadă bine din ascunzătoarea lui, poate şi datorită întunericului. Bănuia însă, iar instinctul proaspăt format nu-l putea înşela... Îşi îndeplinise misiunea de Cupidon, fără arc şi tolba cu săgeţi, ba încă destul de bine, deci în curând putea ieşi din ascunzătoare, fără a-i deranja pe cei doi îndrăgostiţi, aşa că momentul prielnic de a-şi face apariţia era doar după ce cei doi se sărutaseră... Alex ieşi, apropiindu-se de cei doi; acum nu mai erau body-guarzii săi, ci „victimele” planului său.
- Bravo, Ovidiu! Ai reuşit, rosti „Cupidon” prin intermediul geneticianului misiunii.
- Da, am reuşit. Mai mult din cauză că nu doream să-ţi creez ţie neplăceri în următorii 13 ani, zise „Cocoşul”, în glumă.
- Acum chiar că pot pleca liniştit. Nu mai am motive să fiu îngrijorat din cauza voastră.
- Ah... Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc; din nou, îi spuse Petra cu recunoştinţă.
- Acum poate suntem chit: Tu m-ai salvat de indivizii ăia, iar eu... Într-un fel, sper că ţi-am întors serviciul făcut atunci, rosti Alex.
- Sigur! Mai mult chiar decât atât; cred că acum eu mă pot considera datoare faţă de tine, afirmă Petra surâzând, privind cu drag spre colegul ei, devenit de curând prietenul ei.
- Ah; stai puţin, i se păru dintr-o dată geneticianului totul foarte clar; continuă bănuitor: Să nu-mi spui că de fapt şi tu îl iubeai pe el de mult timp, dar nu îndrăzneai să-i spui...
- Ba; exact aşa e, surâse Petra, spre surprinderea crescândă a colegului ei, Ovidiu, care-o privea întrebător, în timp ce ea îşi continuă ideea: Presupunerea ta e corectă. Eram îndrăgostită de el, dar aşteptam ca el să facă primul pas, să spargă gheaţa. Se pare că a avut nevoie de un mic impuls, din partea ta, pentru a reuşi acest lucru.
- Cum?! tresări Ovidiu, încă nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Erai îndrăgostită de mine? Tu?! Nu mă considerai un tip bun de nimic, nedemn de atenţia ta?!
- Nu, deloc. De ce-aş fi gândit astfel? replică uimită Petra.
- Ah, ar trebui să fii mai indulgentă cu el; la un moment dat credea chiar că ai fi îndrăgostită de mine, zise, amuzat, Alex.
- Aşa credea? Ce nostim! zâmbi Petra, adăugând: Deşi n-ar fi fost deloc imposibil, eşti un tip simpatic. Pe deasupra, chiar genetician – mă încântă ideea asta, mă fascinează domeniul ăsta, însă îndrăgostită de tine n-am fost nici o clipă, iar dacă aş fi fost, ar fi fost în zadar: Tu ai fi plecat în misiune, iar eu aş fi rămas aici.
- Într-adevăr, o aprobă Alex, deloc mâhnit de faptul că „Ucigaşa” tocmai îi spusese că nu fusese îndrăgostită de el. Ar fi fost o dragoste fără sorţi de izbândă, pe când cu el – nu e cazul; altfel se prezintă situaţia.
- Cu totul altfel: Ovidiu rămâne aici şi putem fi împreună, surâse „Ucigaşa”. Dacă vrea şi el, pentru că eu sigur vreau.
- Normal; şi eu... murmură Ovidiu; era în culmea fericirii.
- Ştii... i se adresă Petra geneticianului. Poate aş fi renunţat la „Cocoşelul” meu doar pentru şeful tău, comandantul misiunii, dacă el ar fi rămas aici, pe Terra, în urma reclamaţiei aceleia. E un tip mai mult decât interesant.
- Ha, pufni uşor Alex. Asta nu-i deloc o noutate. M-aş fi mirat doar dacă nu ţi-ar fi atras şi ţie atenţia Luci; e dat naibii!
- Dar te rog să nu cumva să mă spui lui, tresări Petra.
- Nici o grijă; Luci nu va afla, o asigură Alex. Nu sunt pârâcios de felul meu.
- Îţi place însă să faci pe Cupidon, sesiză Petra.
- Nu chiar, se împotrivi Alex, zâmbind îngăduitor. E o vocaţie nouă, de curând descoperită, care sper că nu se va mai manifesta şi nu spun asta pentru că mi s-ar părea o vocaţie neplăcută; dimpotrivă, e mult prea plăcută. Însă eu mă consideram doar genetician şi astronom. Atât.
- Şi astronaut, îl completă Petra Neţoiu, adăugând cu admiraţie: Şi unul dintre constructorii navei voastre.
- Eh, da; poate şi asta, o aprobă Alex cu modestie.
- Ştii, cred că noi doi ar trebui să plecăm, să te lăsăm să te odihneşti, să fii pregătit pentru ziua cea mare, zise Ovidiu.
- Aşa-i; ar trebui să intru în casă, zise Alex îngândurat.
- Chiar... adăugă şi Petra. Părinţii tăi pot fi deja îngrijoraţi; stai cam de mult timp afară.
- Bine. Ne revedem de dimineaţă. Mă bucur că vă înţelegeţi.
- Mulţumită ţie... Cupidon, îl completă Petra.
- Aveţi grijă să rămâneţi împreună şi să vă înţelegeţi în continuare la fel de bine ca acum, îi sfătui Alex.
- Cel puţin vom încerca, zâmbi Ovidiu.
- Iar când mă voi întoarce din misiune... Cine ştie?! Poate rămâneţi împreună; vom vedea...
După ce amândoi body-guarzii îi urară „noapte bună”, se îndreptară spre poarta casei îmbrăţişaţi, mergând agale, ca doi îndrăgostiţi. Alex îi urmări un timp cu privirea, doar atât cât îi permitea întunericul nocturn, apoi, mulţumit de rezultatul acţiunii sale, porni în direcţie opusă, spre intrarea în casă. Doamna Gabriela Ştefan îl întâmpină îngrijorată:
- Unde ai fost până la ora asta?
- Nicăieri, mamă.
- Poftim?! rosti dânsa, solicitându-i astfel amănunte.
- Decât până afară, în curte, explică fiul.
- Ce-ai făcut singur până la ora asta? continuă cu întrebările doamna Ştefan.
- Am admirat bolta înstelată, mamă. De fapt, n-am fost chiar singur, eram cu body-guarzii mei. Am mai discutat cu ei.
- Despre ce puteaţi vorbi atâta timp? se miră mama lui.
- Despre una, alta... murmură Alex nu foarte desluşit.
- Ce tot spui? nu înţelese mama lui.
- Lasă, dragă, băiatul în pace, nu-l mai tot cicăli cu atâtea întrebări, interveni domnul Radu-Emanuel, tatăl geneticianului, în favoarea fiului său.
- Bine, cedă doamna Gabriela, deşi dorinţa de a-şi interoga fiul era foarte mare, pentru a afla unde fusese şi ce anume făcuse; nu va mai avea ocazia de a-l supune unor astfel de întrebări în următorii ani, nu va mai putea afla de la el asemenea amănunte mult timp din acel moment înainte; uşor tristă, de abia găsi puterea de a mai spune: Hai să servim cina împreună. Sper că mănânci cu noi, dragule...
- Nu mi-e foame, mamă, refuză subtil Alex.
- Dar... protestă scurt doamna Gabriela Ştefan.
- Aş vrea să mă odihnesc acum, sunt destul de obosit, justifică geneticianul.
- Înţeleg. Şi totuşi... încercă doamna Gabriela să-şi determine fiul să-şi modifice hotărârea.
- Lasă, dragă, băiatul! Trebuie să se odihnească, interveni din nou în favoarea fiului domnul Radu-Emanuel.
- Ştiu, însă speram că vom servi această ultimă cină împreună, toţi, spuse doamna Ştefan.
- Îmi pare rău, mamă, rosti Alex.
- Lasă, nu face nimic; nu era aşa de important, surâse şters doamna Gabriela, fără a fi reuşit să-şi convingă fiul că ar avea dreptate.
- E-n ordine, fiule, îl asigură însă tatăl. Poţi merge la culcare. Noapte bună!
- Noapte bună, răspunse Alex, adăugând: Vă iubesc mult, pe amândoi.
Apoi porni tăcut spre camera lui; îşi auzise parcă părinţii răspunzându-i „Şi noi te iubim, fiule...”, însă gândul îi zbură rapid în altă parte, anume la body-guarzii săi, Petra Neţoiu, poreclită „Uciga-şa” şi Ovidiu Băloi, poreclit „Cocoşul” – reuşise să fie Cupidonul lor, iar asta îl mulţumea. Iar când îşi amintea că la început n-o putea suferi pe domnişoara Neţoiu, găsind-o foarte antipatică, se amuza; acum o considera tare simpatică şi o foarte bună prietenă, ca să nu mai amintim de faptul că era profesionistă. Ce bine că reuşise în încercarea lui de a face pe Cupidonul lor, pentru că gândul acesta plăcut îi distrăgea atenţia de la un altul, nu la fel de plăcut, legat de plecarea lor în misiune; mai erau doar câteva ore (nu foarte multe)...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!