poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 36 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ ]
- roman - *7

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-14  |     | 



*7. „Conflictul”...

Tăcut, având rucsacul în spate, Lucian porni pe jos spre Institut; nu-i era teamă că ar putea păţi ceva; la nevoie, ştia să se apere, deci, nu-şi făcea astfel de griji. Noaptea, deşi târzie şi întunecoasă, era totuşi călduroasă; anunţa sosirea verii.
Tânărul nu lua seama la luminile aprinse ale oraşului, nici la cerul înstelat, nici la puţinii trecători întârziaţi care rătăceau pe străzile aproape pustii, nici la maşinile răzleţe ce treceau în mare viteză pe lângă el; nimic din toate astea nu-i trezeau în vreun fel interesul. Alte gânduri se zbăteau în capul lui, punând parcă stăpânire pe întreaga lui fiinţă, gânduri legate, în mare măsură de vorbele acelea cumplite pe care i le adresase mamei lui, care-i ţiuiau chinuitor în minte, într-una, nedându-i pace.
Posomorât, păşea nepăsător, parcă fără a şti unde îl vor duce picioarele, deşi avea o destinaţie precisă: Institutul. Din fericire pentru el, nu porni aiurea, drumul ales fiind cel pe care trebuia să-l urmeze; îl cunoştea şi cu ochii închişi, deci, nu avea cum să se rătăcească sau să nu ajungă la destinaţia dorită.
Ieşind din oraş, pe timp de noapte, chiar era singurul ce străbătea acel traseu. În afara oraşului, şoseaua nu mai era iluminată deloc, dar tânărul înainta fără teamă. Întunericul profund nu permitea să i se zărească chipul plăcut, dar abătut. Privirea lui ageră, de vultur, era întunecată de o umbră mai pătrunzătoare decât cea a nopţii de afară. Băiatul trist părea a nu avea chef de nimic.
Ajunse la Institut destul de târziu; după ora 01.30. Portarul de la intrare, altul decât cel din seara acelei zile, căci între timp se schimbase tura, nu se miră să-l zărească pe acolo, deci nu-l reţinu; Lucian trecu fără a întâmpina probleme, salutându-l doar pe nea Săndel, omul de la poartă.
Lucian porni spre clădirea principală a Institutului, unde îşi avea biroul directorul, nădăjduind că-l va găsi acolo şi chiar dacă l-ar deranja, spre biroul dânsului porni.
Ştia că putea dormi în nava lui albastră, în rezerva pe uşa căreia, cu litere majuscule, străluceau iniţialele sale, E.L., dar parcă dorea să discute cu dom’ director, pe care-l ştia tare amabil şi mai ales, întotdeauna dispus să-l asculte, căci, fără a-şi da seama de ce oare, directorul îl considera preferatul dumnealui şi nu se ferea să afirme în public acest lucru.
Şi deci, în Institut, Lucian era recunoscut drept preferatul directorului, protejatul acestuia, dar asta nu era singura faimă pe care şi-o dobândise de-a lungul timpului. Poate şi datorită aspectului său fizic plăcut, mai trecea şi drept Don Juanul Institutului, în jurul lui roind mereu o sumedenie de domnişoare frumoase, cărora el nu le acorda prea mare atenţie, fiind sătul de insistenţele cu care îl înconjurau. Una singură reuşise să-i atragă atenţia, ba chiar să-i pună inima pe jar, o domnişoară psihiatru înaltă, brunetă, cu părul lung, ochii albaştri, chip fermecător, de înger. Dar culmea, tocmai acea domnişoară părea total dezinteresată de persoana lui, respingând în repetate rânduri propunerea lui de a deveni prieteni; era o domnişoară tare mândră şi încăpăţânată. Îl cucerise definitiv de partea ei cu zâmbetul ei suav, divin, cu acea privire albastră tulburătoare, ba chiar cu refuzurile ei repetate, categorice, înverşunate. Părea îndărătnică, dar el spera că într-o bună zi va reuşi să-i câştige simpatia, admiraţia şi implicit, prietenia. Acum însă, dacă el va pleca în misiune, ce se va petrece cu încercarea lui de a o cuceri pe domnişoara cea simpatică; iată astfel singurul inconvenient al plecării în misiune, din punctul de vedere al tânărului Enka Lucian, favoritul directorului şi Don Juanul Institutului. Negreşit, orice fată din Institut îl recunoştea cu uşurinţă, chiar dacă nu l-ar fi întâlnit niciodată.
Acum, acest băiat chipeş, răsfăţat de mai toată lumea, se îndrepta spre biroul directorului. Ciocăni discret de câteva ori, hotărât ca, dacă nu i se va răspunde în clipele imediat următoare, să se îndrepte spre albastra „Pacifis”, unde oricum îşi va avea sălaşul în următorii 13 ani, pe durata misiunii, la care nu renunţa, orice ar fi. Însă directorul răspunse. Somnoros, se ivi în prag. Zărindu-şi favoritul, îi dispăru brusc orice urmă de oboseală:
- Luci... Ce-i cu tine aici, băiete? La ora asta? vru directorul să-şi consulte ceasul, dar nu-l avea la mână.
- Dom’ director, pot intra?
- Desigur, dragul meu; de ce nu?! rosti domnul Simionescu, făcându-i loc să treacă, să intre în încăpere. Te văd cam amărât. Ia loc, te rog şi spune-mi ce-ai păţit.
- Lăsaţi, dom’ director; sunteţi obosit...
- Nici vorbă de oboseală, alungă directorul această posibilitate. Spune-mi ce-i cu tine! insistă dânsul.
- Ah, fleacuri... Am avut unele neînţelegeri acasă, cu părinţii mei...
- Din cauza noutăţii?
- Da, dom’ director. De aceea v-aş ruga, dacă sunteţi amabil, să mă găzduiţi aici în noaptea asta; poate şi în cele următoare. Bineînţeles, dacă mai aveţi la dispoziţie camera aceea micuţă şi dacă binevoiţi să mi-o repartizaţi mie...
- Luci, lasă prostiile; ştii bine că nu te-aş refuza. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat acasă. De ce nu te-ai înţeles cu ai tăi?
- Păi, dom’ director, mai mult mama nu vrea să accepte ideea, spre surprinderea mea; blondul, ca de obicei, e nepăsător. Dar la mama, chiar nu mă aşteptam; ea mă susţinea mereu, nu se împotrivea... Acum însă...
- Nu fi nedrept! Ştii bine de ce procedează astfel: Evident, pentru că te iubeşte prea mult şi se teme să nu te piardă; eşti unicul ei copil... Reprezinţi totul pentru ea!
- Dar e absurd!
- Nu-i deloc absurd; încearcă să fii înţelegător. Uite, în noaptea asta, pentru că-i atât de târziu, îţi îngădui să dormi aici, în camera care, de multe ori a fost a ta, dar nu-ţi garantez acelaşi lucru şi pentru nopţile următoare. Ar trebui să rezolvi problema cu părinţii tăi.
- Dom’ director, dacă vă deranjez, mă retrag!
- Taci, băiete; nu vorbi prostii... Tu n-ai putea să mă deranjezi! Şi totuşi, nu m-ai lămurit: Cum au reacţionat părinţii tăi?!
- Ah, nu prea plăcut, deşi blondul nu făcea altceva decât să citească ziarele; cu mama însă, lucrurile au stat cu totul altfel şi au luat o întorsătură deloc plăcută pentru mine. Ea s-a împotrivit categoric mereu, din start. În final, cred că pentru a mă intimida şi a mă determina să renunţ la această misiune, mi-a spus că pot pleca doar peste cadavrul ei, la care eu i-am răspuns răutăcios, obraznic, că în cazul acesta, de abia aştept să particip la funeralii, cât mai curând posibil, de preferinţă zilele acestea... Cam asta ar fi; aş putea adăuga că m-a pălmuit zdravăn şi că a fost prima palmă pe care am primit-o de la ea, însă pe merit; am fost un neghiob...
- Chiar aşa, dragule! întări directorul cu blândeţe. Cum ai putut să-i adresezi asemenea cuvinte?
- Nu ştiu, dom’ director! În loc să-i spun că o iubesc şi că-mi va fi tare dor de ea în toţi aceşti 13 ani... Pe naiba! zise băiatul şi nu mai rezistă; îşi prinse chipul chinuit între palme, încercând să-şi ascundă lacrimile care-i năvăliseră pe obraji.
- Off... suspină directorul şi apropiindu-se de protejatul său, îl cuprinse ocrotitor în braţe, încercând să-l liniştească prin următoarele cuvinte pe care i le adresă: Gata, băiete! Ai greşit; se mai întâmplă... Fii sigur că mama ta te-a iertat deja; ba poate chiar a şi uitat totul.
- Aş vrea eu să fie aşa, rosti Lucian cu glas pierdut. În plus, tare mi-aş dori să mă susţină, nu să se împotrivească; să fie de partea mea, cum era de obicei, zise băiatul, stăpânindu-şi plânsul.
- Sper să înţelegi că de data asta e mult mai dificil pentru ea să te aprobe şi să-ţi acorde sprijinul.
- Cred că înţeleg, şopti Lucian.
- Hai dincolo; camera te aşteaptă, îl invită directorul.
- Şi dumneavoastră? se interesă tânărul.
- Nu-mi duce grija; am unde să dorm. Tu odihneşte-te cât mai bine; dimineaţă trebuie să fii lucid. Ce-aţi rezolvat cu restul echipajului vostru?
- Deocamdată, nimic concret; ne-am oprit atenţia asupra a treizeci de tineri; douăzeci de domnişoare şi zece băieţi. Mâine, de fapt astăzi, vom mai vedea ce e de făcut.
- Bine, dragul meu! Vezi, deci, că e totuşi nevoie să te odihneşti?! zâmbi directorul.
- Da, domnule, rosti Lucian, oarecum mulţumit.
- Noapte bună, Luci, încheie directorul şi se retrase, lăsându-şi favoritul singur în încăpere.
Lucian se pregăti de culcare; patul era deja pregătit şi cunoscut lui; îl mai utilizase în repetate rânduri, doar nu era deloc prima oară când dormea aici.
Cât despre director, cu siguranţă avea unde se odihni, tot în cadrul Institutului, unde avea amenajat un micuţ apartament, foarte confortabil, destinat anume lui. Astfel, directorul părăsea foarte rar Institutul, care-i era casă, loc de muncă, tot...
Orele trecură în neştire. Dimineaţa penultimei zile a lunii mai şi implicit, a primăverii, 30 mai, îl găsi pe preferatul directorului nu în camera în care-l lăsase dânsul, ci la bordul navei albastre, pe puntea principală, unde tânărul luase spre studiere cele 30 de fişe. Atenţia i se opri asupra uneia anume, pe care nu o văzuse ziua precedentă, în care era prezentată o domnişoară psihiatru, înaltă, suplă, frumoasă, brunetă, cu părul lung, ochii albaştri, chip de înger, cum şi-o amintea el. Da, era chiar cea care-i pusese inima pe jar. Ochii lui căprui, cu o privire tulburătoare, expresivă şi pătrunzătoare, ca de vultur, sclipiră, căpătând o expresie bizară; în ei licărea o dorinţă vie, arzătoare: Aceea ca domnişoara să-i devină colegă! Ce plăcut ar fi pentru el! Citi cuvânt cu cuvânt întreaga fişă, de mai multe ori. Stancu Laura-Lia se numea domnişoara care-l refuzase mereu, singura care procedase astfel cu el... Desigur, numele ei îi era tare cunoscut, ca unul care încercase în fel şi chip s-o cucerească, fără rezultat! Nu-şi explica de ce ea era atât de dificilă, când, de obicei, fetele îi cedau imediat, fără insistenţe din partea lui, fără a fi nevoie de cuvinte sau de orice altceva; toate îi cădeau în braţe mult prea repede. Ea nu; se păstra rece şi distantă, ceea ce-i oferea un farmec aparte celui pe care deja-l avea asupra ei, o făcea să fie unică. „Şi atât de frumoasă...” se gândi Lucian, privind încurcat chipul din fotografia anexată fişei personale. Un chip plăcut, de păpuşă, care-i încânta privirea şi-l liniştea în acelaşi timp. Chiar aveau nevoie de un psihiatru în echipaj; ce-ar fi fost ca tocmai acea simpatică domnişoară să ocupe acest important post?! Gândul acesta i se întipări în minte tânărului Enka în dimineaţa aceea, a penultimei zile de primăvară, miercuri, 30 mai 2085, iar acest gând îi alungă momentan supărările pricinuite de cearta cu mama lui, deci, băiatul se mai liniştise.
Pentru directorul Institutului, domnul Traian Simionescu, această zi de primăvară începu în jurul orei 07.00 dimineaţa, când îşi deschise ochii, trezindu-se. Se îmbrăcă rapid, aranjându-se, în aşa fel încât să arate a director şi părăsi micul apartament „directoral” la ora 07.30, nu înainte de a-şi încheia bine şireturile pantofilor, verificând încă o dată legătura înainte de a ieşi; se părea că acorda o importanţă deosebită acestui amănunt minor, ca o mică ciudăţenie a sa, deşi, bineînţeles, ar fi fost neplăcut pentru un director să apară neglijent, cu şireturile desfăcute la cine ştie ce întâlnire importantă. Avea oare programată în acea dimineaţă vreo astfel de întâlnire? Poate că nu, însă ţinuta lui tot trebuia să fie impecabilă, să nu i se poată reproşa nimic. Grăbit, directorul se îndreptă spre biroul său, prima lui grijă fiind să verifice micuţa încăpere alăturată, în care ştia că-l lăsase pe favoritul său, dar acesta nu mai era acolo; pesemne plecase între timp. Dădea însă dovadă de băiat educat şi ordonat; făcuse patul şi aranjase frumos micuţa încăpere, nu lăsase totul vraişte. Directorul surâse mulţumit...
După cum îl cunoştea dânsul pe favoritul său, probabil acesta era deja la treabă, în nava lui albastră. Directorul intenţiona să verifice această presupunere şi totodată să vadă cum se simţea băiatul în această dimineaţă. Îl preocupa starea tânărului, care nu-i era deloc indiferent şi dorea să ştie cum reuşise să depăşească greutăţile zilei precedente, dacă trecuse sau nu peste ele. Intenţiona, deci, să meargă la bordul navei albastre, pentru a discuta cu preferatul său înainte de sosirea colegilor lui şi a instructorului şef. Dar nu apucă să-şi pună planul în aplicare, pentru că, deodată, de pe coridorul clădirii principale a Institutului Astronomic, clădire în care se aflau birourile conducerii, se năpusti val-vârtej în încăperea în care se afla dânsul o tânără doamnă foarte elegantă, dar furioasă foc. Directorul îşi ridică privirea vioaie spre „intrusă”, însă de cum o recunoscu pe Diana Enka, vioiciunea din ochi îi dispăru brusc.
- Unde e?! rosti ea pe un ton aspru, deloc amabil, fără altă introducere.
- Cine? se prefăcu directorul a nu avea habar la cine se referea tânăra doamnă.
- Nu face pe prostul! Ştii foarte bine la cine mă refer: Băiatul meu! i se adresă Diana Enka tăios, renunţând la orice fărâmă de politeţe.
- Ah, Luci... Despre el e vorba? se dumiri directorul, apoi ridică uşor din umeri: Nu l-am văzut pe aici!
- Nu-l mai ascunde, te rog! Ştiu foarte bine că la tine a venit; nu avea unde în altă parte. Şi chiar, ia deschide uşa camerei tale secrete, acolo trebuie să fie, presupuse doamna Enka, străduindu-se să cuprindă cu privirea uşa camerei respective.
- Diana, nu te osteni degeaba; băiatul nu-i aici, o asigură directorul pe un ton familial, continuând în aceeaşi manieră: Deşi, recunosc, a dormit aici, în această cameră, care numai secretă nu poate fi considerată, de moment ce toţi ştiu de existenţa ei.
- Dacă n-ai ştiut s-o tăinuieşti mai bine... O asemenea încăpere trebuie să fie mult mai discretă.
- Discretă? Cam aşa, ca tine? o tachină directorul, înconjurând biroul, pentru a ajunge lângă doamna Enka.
- Te rog, Traian, să lăsăm acest gen de discuţii; acum mă interesează doar fiul meu! Deci, sigur nu-i aici?
- Nu, nu e aici. Presupun că la ora asta poate fi găsit la bordul navei lui.
- Ah, deci, putem vorbi deschis, remarcă doamna Enka.
- Desigur, fără ascunzişuri, întări directorul.
Din modul în care-şi vorbeau, cei doi păreau a se cunoaşte foarte bine, ceea ce, probabil, era normal, doar băiatul învăţase de mic la acest Institut, la care Traian Simionescu era director de mulţi ani, deşi era tânăr. În plus, doamna Enka învăţase şi ea tot aici, iar de când îşi terminase studiile, lucra în acest Institut, ca şi soţul şi fiul ei; era o trăsătură de familie. Dar judecând după felul în care se adresau unul altuia, după privirile pe care le schimbau între ei, părea mai mult decât o relaţie dintre director şi angajat, sau director şi mama unui tânăr de curând angajat şi el în Institut. Privirile-i trădau, oricât se fereau să nu lase ceva de bănuit, deşi erau singuri acolo.
- Bine, fără ascunzişuri, aprobă doamna Enka, adăugând: Ai face însă mai bine să treci la locul tău, de partea cealaltă a biroului, directore!
- De acord, cum doreşti. Iar tu, te rog, ia loc, o invită directorul, aducându-i un scaun, pe care-l lăsă în apropierea ei.
Diana Enka se aşeză, iar directorul ocoli din nou biroul, ocupând fotoliul aflat de partea cealaltă, fotoliul directorului.
- Bun, acum te ascult. Te-aş ruga însă să tratezi problema cu mult calm, rosti dânsul.
- Cu calm? se încruntă Diana, foindu-se. Cum ai vrea să fiu calmă, când tu... Tu... De ce-mi faci una ca asta? Doar din dorinţa absurdă de a te răzbuna?
- Nu pricep despre ce vorbeşti... La ce răzbunare te referi?
- Nu face pe neştiutorul! Mai bine răspunde-mi: De ce-mi faci una ca asta?! repetă doamna Enka, cu ochii umeziţi de lacrimi îndărătnice, ce refuzau cu încăpăţânare să se rostogolească pe obrajii netezi, fini, trandafirii...
- Eu?! Ce anume?! se miră directorul.
- Ah, eşti enervant! rosti doamna Enka, fără a se fi liniştit, câtuşi de puţin. De ce vrei să-l îndepărtezi de mine?
- Pe cine?!
- Cum, pe cine?! Pe Luci, fiul meu; sub pretextul acestei misiuni absurde... Ce urmăreşti, de fapt, cu aceste manevre?
- Diana, exagerezi! Nu urmăresc nimic: Nici să-l îndepărtez de tine, nici răzbunare, nici altceva de genul acesta! Nu sunt răzbunător din fire, chiar dacă tu consideri că aş avea motive. Să vedem: Aş avea?!
- Probabil destule, dar greşeşti procedând astfel!
- De ajuns cu acuzaţiile la adresa mea! se ridică directorul în picioare, aplecându-se peste birou, sprijinindu-se cu palmele de acesta şi privind spre mama tânărului său protejat. De ce nu vrei să pricepi că nu sunt responsabil de numirea fiului tău ca membru al acestui echipaj? Nu eu am decis ca el să participe la această misiune! De altfel, dacă ar fi dorit, ar fi putut refuza; a avut această posibilitate, nu l-a obligat nimeni să accepte oferta.
- Cine ştie cu ce vorbe iscusite l-ai vrăjit? îi reproşă doamna.
- Aşa crezi? Că l-am vrăjit?! Ştii, culmea ironiei, aş fi putut încerca, dar n-am procedat astfel; n-ar fi fost corect. Recunosc însă că, fiind desemnat de către Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului să le aduc celor trei tineri la cunoştinţă decizia luată în urma a multe şi lungi dezbateri legate de această misiune, am încercat să fiu cât mai convingător posibil, să-i determin să accepte, să le insuflu încredere în propriile lor puteri, să le trezesc interesul pentru o asemenea aventură. Crezi că am greşit procedând astfel? Tot ce se poate, scumpă Diana!
- Nu doar cred, ci chiar sunt sigură! Şi ştiu de ce ai procedat aşa: Doar ca să te răzbuni pentru ceea ce ţi-am făcut în trecut... N-ai uitat...
- Să uit?! Cum crezi că aş putea uita?! Mă gândesc zi de zi la tot ce s-a petrecut şi încerc să mă amăgesc că n-ar fi totul pierdut, deşi ştiu sigur că nu mai e posibil să recuperez ceva, că e prea târziu pentru a salva ceva, dar ţi-am spus că nu sunt deloc răzbunător, chiar dacă-ţi vine greu să-mi dai crezare.
- Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
- Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
- Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
- Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... replică mohorât directorul, reluându-şi locul pe fotoliul său. Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
- Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
- Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
- Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
- Dar n-aş putea, pricepe odată!
- Nu, nu pricep; ce te reţine?
- Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
- Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...
- Şi eu ce crezi că sunt?! Uită-te la mine! Ce ţi se pare că aş fi? Vreo cârpă numai bună de şters pe jos? N-am un serviciu? Sunt cumva şomer? Cum crezi că am ajuns aici, dacă nu trudind, ostenind; pe merit? Nu mi s-a oferit nimic pe tavă! Am muncit mult pentru ceea ce sunt acum! De acord, poate că nu cu braţele, ci cu mintea, dar tot muncă se cheamă şi asta! Am ajuns aici, în acest fotoliu, numai cu sudoarea frunţii mele; nu din mila altora! Şi-ţi puteam oferi înzecit faţă de ceea ce-ţi oferă blondul acela!
- Te cred. Ce-ai obţinut însă? Nu ai nimic al tău...
- N-am, dar aş putea oricând; cine crezi că mi-ar refuza? Ce folos însă? Ce mi-ar trebui casă, vilă sau apartament de lux în centrul oraşului, maşini şi toate celelalte? N-am nevoie de nimic! Mă lipsesc de toate acestea! Am tot ce-mi trebuie aici şi sunt mulţumit de modul în care o duc; nu-mi plâng de milă.
- Puteai avea mai multe...
- Pentru ce? La ce mi-ar fi fost necesare, de moment ce sunt singur?
- Puteai avea soţie, copii, nu să rămâi singur, burlac...
- Soţie?! Dacă nu tu, de alta mă lipsesc... Copii?! Am unul, dar tu mi l-ai luat, l-ai înstrăinat de mine. Însă nu-mi doresc altul. El îmi e de ajuns.
- Off... Ajungem de unde am pornit, oftă Diana, ridicându-se de data aceasta ea de pe scaun. Deci, totuşi, din cauza asta îl trimiţi atât de departe de mine, în această misiune, să nu ştiu nimic de el în următorii 13 ani... Dar, te rog... Nu-l înstrăina de mine, nu-l trimite departe! Lasă-l aici, acasă, lângă mine!
- Eu nu-l trimit nicăieri; el a ales această cale. De altfel, puteai fi conştientă de acest risc încă de când l-ai înscris să înveţe aici, la acest Institut. A fost pregătit pentru a deveni astronaut; se pare că a reuşit prea bine acest lucru, pentru că la ora actuală, fără a-l lăuda, este cel mai bun!
- Fugi de realitate, dar ştiu că e mâna ta aici. Doar tu aveai interesul să-l îndepărtezi de mine, de Iulian... Nu înţeleg, cum poţi fi atât de crud? E totuşi fiul meu...
- Ajunge, Diana! E şi fiul meu, nu crezi?!
- Mai încet, nu striga! tresări doamna Enka temătoare. Vrei să te audă cineva?
- Ar fi cazul să audă; să se afle odată! Să se termine jocul ăsta stupid şi toate tainele astea... La ce bun? Cui folosesc? Mie, în nici un caz!
- Taci! şopti doamna Enka, privindu-l încurcată.
- Vrei să cedez din nou, să fac pe placul tău? Şi dacă nu mai sunt dispus să accept condiţiile? Nici regulile acestui joc?
- Traian, te rog, fii rezonabil, îi ceru doamna Enka, continuând: Mai bine ai face uz de funcţia ta pentru a-mi retrage băiatul din acest echipaj, din această misiune; eliberează-l de orice obligaţii! Tu poţi face asta...
- Poftim?! Ce-mi ceri?! Nici gând! N-am să mă înjosesc în asemenea hal! Cum crezi că aş face una ca asta?!
- Te rog, Traian, înapoiază-mi băiatul! Lasă-l alături de mine; nu vreau să plece atât de departe, pentru 13 ani...
- Ştii ce, Diana?! Am să-ţi spun acum ceva ce nu credeam că voi îndrăzni vreodată, deşi mă doare sufletul... M-am săturat însă de toate acuzaţiile tale nefondate, aşa că am să-mi calc pe inimă şi am să-ţi arăt uşa pe care ai intrat; te rog frumos să treci dincolo de ea!
- Cum?! Mă dai afară?!
- Cam aşa ceva, deci, ai înţeles foarte bine...
- Cum îndrăzneşti?!
- Dacă n-ai observat, pe uşa aceea scrie ceva... Nu se intră pe nepoftite în biroul directorului şi nu astfel i se vorbeşte celui în cauză. Arată-mi măcar puţin respect, dacă la altceva nu mă pot aştepta din partea ta!
- Nu fi nesuferit; înapoiază-mi băiatul şi am să-i spun adevărul... Adevărul despre tine, Traian.
- Nu te-am auzit şi refuz categoric să mai cad în capcanele tale! E prea târziu să-i mai spui ceva, spuse directorul, însă văzând că nu are încotro, se îndreptă spre uşă, o deschise larg şi zise cu subînţeles: Deci, te rog... Sau preferi să chem paza?
- Nu cred că ai avea curajul să procedezi astfel.
- Nu mă provoca!
- Prea bine... Dar lucrurile nu vor rămâne astfel! Nu ştiu cum, însă voi reuşi: Luci nu va pleca nicicând în această misiune! ameninţă Diana, însă directorul, tăcut, mândru, îşi păstră chipul rigid, nepăsător, menţinându-se ferm pe poziţie.
Diana Enka renunţă la conflictul cu directorul şi trecu pragul uşii, îndepărtându-se pe coridor, spre ieşirea din clădirea principală a Institutului...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!