poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 34 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ ]
- roman - *4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-14  |     | 






*4. Prietena lui Nistor.

Ei mai rămaseră câtva timp împreună, concentrându-se asupra studierii celor 30 de fişe. Primul care dădu semne că ar dori să se retragă era Nistor, care se tot foia pe scaunul său, tare agitat. În cele din urmă, decise să le spună colegilor săi:
- Ştiţi ce, cred că am să-i urmez exemplul profesorului...
- Dacă vrei să pleci, nu te reţine nimeni, pricepu Lucian ce dorea colegul său.
- Voi mai rămâneţi? se interesă Nistor.
- Eu, unul, da, am să mai rămân, decise Lucian, privind mai apoi spre Alex: Tu, bătrâne?
- Ca să nu te las singur, am să mai rămân, să-ţi ţin companie. Dar nu prea mult timp.
- Cum vrei, rosti aprobator Lucian.
- Tu cum mergi, mă; pe jos sau cu taxiul? întrebă Alex, tare curios, spre Nistor.
- Nu ştiu; nu m-am gândit încă. De ce mă întrebi, vrei să mergi cu mine?! îl privi chiorâş lunganul.
- Ah, nu... Nu-ţi face iluzii, mă! Întrebam şi eu doar aşa... spuse Alex.
- Cred că o să merg totuşi cu taxiul, decise Nistor.
- Dacă o să ai loc să intri, îl completă amuzat Alex.
- Şi de ce n-aş avea loc; doar nu-i prima oară când merg cu taxiul? zise Nistor.
- Păi, la înălţimea ta, ce nevoie mai ai de taxi?! continuă să-l necăjească Alex. Ajungi în oraş la fel de repede şi pe jos.
- Nu; stai că-i mare pe verticală, nu altfel, intră şi Lucian în horă.
- Şi ce dacă?! replică Alex. La cât e de înalt, nu-ţi dai seama ce paşi uriaşi face?! Kilometrici...
Alex şi Lucian surâseră, deşi nu cu răutate.
- Ha, ha... Foarte amuzant, păru nu prea mulţumit de reacţia colegilor săi, Nistor. Vă e necaz că nu sunteţi şi voi la fel de înalţi?! Aţi vrea să mai creşteţi? Mâncaţi nişte dulciuri, prichindeilor!
- Ce zici, mă?! Cine-i prichindel?! se răţoi Alex la el.
- Lasă-l, bătrâne, îl domoli de îndată Lucian. Şi să ştii, Nis, nici nu ne-am dori să fim atât de înalţi cât tine.
- Nici n-aţi putea, replică lunganul, dorind să le facă în necaz, dar nu reuşi; drept urmare, se enervă, tot el, iar pentru a se calma, despachetă vreo câteva bombonele, pe care le consumă rapid.
- Hai, pa! Pleacă odată, îl zori Alex.
- Ne vedem mâine, adăugă Lucian.
- De abia aştept, şefu’, rosti lunganul, pornind spre ieşire.
La poarta Institutului găsi rapid un taxi liber, care să-l ducă până în oraş. Afară, deşi după ora indicată de ceasuri era seară, încă nu se întunecase deloc; normal pentru această perioadă a anului. Institutul, situat undeva pe câmp, departe de luminile oraşului, aparţinea totuşi de Craiova, deoarece acesta era cel mai apropiat şi important centru urban faţă de Institut.
Nistor urcă în taxi, care porni fără întârziere, oprindu-se în centrul oraşului, exact pe strada pe care dorea lunganul să ajungă. Achită nota de plată şi ieşi din maşină, care-şi văzu de drum... Afară era destul de plăcut; temperatura, caniculară în timpul zilei, era acum suportabilă, însă casa spre care se îndreptă lunganul nu era deloc a lui...
Îngândurat, sună totuşi la uşă, deşi iniţial părea a bate în retragere, apoi, cuminte, aşteptă să i se răspundă. Uşa se deschise, iar în prag se ivi o doamnă simpatică; părea foarte scundă pe lângă lungan, deşi nu era deloc.
- Sărut mâinile, doamnă Cristescu, salută politicos Nistor, aplecându-se serios pentru a săruta mâna doamnei.
- Nistor... afişă doamna un zâmbet plăcut, amabil, familiar, când îl zări; se observa că îl cunoaşte bine, de mult timp probabil. Intră! îl invită dânsa.
- Nu vreau să vă deranjez. De fapt, am venit s-o caut pe fiica dumneavoastră. E acasă?!
- Adela?! se miră doamna Cristescu, de parcă n-ar fi ştiut sigur că acela ar fi numele fiicei dânsei. Este; şi nu prea...
- Nu înţeleg; este sau nu? se arătă nedumerit Nistor.
- Este, dar învaţă. Mâine are nişte examene importante şi nu trebuie deranjată, nici chiar de tine, justifică doamna.
- Ah... se dumiri lunganul, oarecum întristat de noutate.
- Cine-i, dragă? se auzi din interior vocea gravă a domnului Cristescu, tatăl Adelei.
- Nistor, explică scurt doamna Manuela Cristescu, mama Adelei.
- Ah; intră, băiete, îl invită domnul Gigi Cristescu, apărând în cadru.
- Dacă insistaţi... acceptă Nistor şi se aplecă serios înainte de a intra, pentru a nu se lovi cu capul de tocul uşii.
Pentru că nu dorea să facă mizerie în casă, Nistor se descălţă, deşi talpa pantofilor săi de vară era destul de curată; totuşi, nu putea fi foarte sigur de acest amănunt, aşa că preferase să se descalţe, apoi intră în camera de zi, împreună cu soţii Cristescu. De sus, se auziră nişte paşi mărunţi coborând scările, iar chipul bălai al Adelei apăru în curând.
- Cine-i, mamă? întrebă ea.
- Nimeni, evită doamna Manuela un răspuns. Du-te înapoi, sus, în camera ta şi învaţă!
- V-am auzit vorbind cu cineva, replică Adela, continuând să coboare, în ciuda interdicţiei mamei sale, iar în curând îl zări pe „musafir”. Nistor! exclamă ea şi coborî în fugă cele câteva trepte care mai rămăseseră.
Din doi, trei paşi, Adela ajunse lângă Nistor, care o îmbrăţişă uşor, tandru şi o sărută discret, doar pe obraji. O privi nostalgic: era frumoasă! Îmbrăcată cu pantaloni scurţi, un maieu de vară decoltat, fără spate, cu papuci de casă, părul lung, blond, desfăcut, ochii ei mari, albaştri, privirea ei vioaie, visătoare, de copilă... Şi când se gândea că în curând el va pleca departe, pentru mult timp, iar ea va rămâne aici, acasă... Cum să nu se întristeze?! Ce păcat! Tocmai când îşi găsise şi el o prietenă mai înaltă, cât de cât pe măsura lui, era nevoit s-o părăsească, contrar voinţei lui. Ce-i drept, ea era mică, în privinţa vârstei, avea doar 16 ani, el – 22, dar asta nu era o problemă; o îndrăgise tare mult, putea aştepta câţiva ani, ca ea să crească. Acum însă totul se năruia din cauza misiunii acesteia, ivită pe neaşteptate...
- Îmi pare rău, am de învăţat; nu putem merge nicăieri în seara asta; poate altădată, îl trezi din gânduri glasul ei cristalin, de fetiţă...
- Hmm?! păru Nistor încurcat, dar se dumiri repede: Ah, da, ştiu; părinţii tăi mi-au spus. Dacă mi-ar permite, te-aş putea ajuta la învăţat, doar mă pricep...
- Ştiu că te pricepi, dar mai bine lasă; vreau să mă descurc singură, să iau nota pe meritul meu, să-ţi demonstrez că şi eu sunt capabilă de performanţe, nu doar tu, justifică Adela.
- Nu trebuie să-mi dovedeşti nimic, dar, fie cum vrei tu, acceptă Nistor.
- Ce-i cu tine? De ce eşti trist? Doar pentru că nu ieşim nicăieri în seara asta? întrebă Adela.
- Eu... Nu... Ţi se pare ţie; nu sunt trist, se încurcă Nistor.
- Totuşi, ceva te preocupă... Ascultă, dacă-i atât de important pentru tine să ieşim în seara asta în oraş, atunci, hai! îl îndemnă zglobie adolescenta bălaie. Se rezolvă. Mă schimb repede şi mergem imediat. Aşteaptă-mă puţin!
- Nici gând, domnişoară! se împotrivi tatăl ei.
- Dar, tati... insistă rugător Adela, ştiind că în cele din urmă tatăl ei va ceda.
Iată însă că de data asta chiar Nistor îi zădărnici planul, rostind:
- Tatăl tău are dreptate. Mult mai important e să înveţi, să iei note mari; nu vreau să pierzi la învăţătură din cauza mea.
- Bine, cedă Adela, înţelegătoare. Atunci rămâne pe altădată. Şi sper să nu te superi.
- Eu?! Nici gând, o asigură Nistor. Pe altădată, zise el, adăugând în minte: „Altădată, când? Nu voi mai avea timp...”
Apoi Adela porni din nou pe scări, spre camera ei, sus, pentru a învăţa. Nistor o conduse cu privirea, iar ea, ca o copilă ce era, îi făcu de câteva ori semn cu mâna, şoptindu-i „Pa!”, cuvânt pe care lunganul cu greu îl desluşi, fiind absorbit de gânduri. Nistor nu plecă nici după ce ea dispăruse; rămase pironit locului, de parcă prinsese rădăcini acolo.
- Scuze, băiete, mai e ceva?! îl aduse la realitate glasul domnului Gigi, care justifică: Adică, nu vreau să te iau la goană, dar ai discutat deja cu Adela, dacă asta doreai, zise dânsul, băiatul părându-i-se distrat, sau puţintel aiurit.
- Ah, da, îmi pare rău, tresări Nistor, chiar părând distrat, neatent, dar tot nu intenţiona să plece, aşa că spuse: De fapt, ar mai fi ceva; aş dori să discut cu dumneavoastră, dacă sunteţi amabil să-mi acordaţi câteva minute.
- Bineînţeles, de ce nu?! aprobă domnul Gigi Cristescu, oferindu-i şansa de a-şi explica atitudinea.
- Hai la masă, tocmai aşezam cina, îl invită doamna Manuela.
- Nu, mulţumesc, nu vă deranjaţi; de altfel, nu mi-e foame, refuză Nistor politicos, fără a jigni pe nimeni.
- Oricum, ia loc, insistă şi domnul Gigi, iar Nistor se aşeză la masă. Acum, hai, spune, noi te ascultăm!
- De fapt, nu ştiu cum să încep, e dificil; mai bine că Adela are de învăţat şi nu-i aici.
- Spune odată! îl zori domnul Cristescu.
- Ştiţi, domnule... începu Nistor emoţionat, iar după o pauză, continuă: Eu... O să cam plec...
- Serios?! Când?! se interesă domnul Cristescu.
- Luna viitoare, pe 27 iunie, preciză scurt Nistor, fără alte detalii.
- Ah, ce bine! exclamă domnul Gigi. În concediu, presupun... Uite, îţi dau o veste bună: Dacă Adela e cuminte şi încheie anul cu medii mari, îi dăm voie să meargă cu tine, oriunde, oricât; doar va fi şi ea în vacanţă.
- Nu, domnule, se pare că m-aţi înţeles greşit; eu am să plec departe, pentru foarte mult timp, explică Nistor, însă nu suficient.
- Ţi-am spus; dacă merită, îi dăm voie, repetă domnul Gigi nedumerit. Trei luni de vară nu ţi se pare suficient?!
- Ar fi imposibil, domnule, nu pentru că n-aş vrea eu, ci doar pentru că nu-i vorba despre concediu, reluă Nistor îngândurat.
- Ah, nu?! se miră domnul Gigi.
- Nu; de fapt, nici anul ăsta n-o să am deloc parte de un concediu.
- Munceşti prea mult, băiete, rosti doamna Manuela cu glas compătimitor.
- E o muncă plăcută, doamnă, deloc obositoare...
- Şi totuşi, unde o să pleci; în străinătate cumva, la vreun curs de perfecţionare? deveni domnul Cristescu curios.
- Nu, domnule; n-am nevoie de cursuri de perfecţionare în străinătate, păru nemulţumit sau chiar ofensat de aceste cuvinte lunganul; adăugă: Adevărul e că plec în misiune.
- Misiune?! Ce fel de misiune?! tresări doamna Manuela.
- O misiune spaţială de lungă durată, preciză scurt Nistor. Organizată de Institutul nostru; am fost desemnat ca membru de bază al echipajului, adăugă mai apoi.
- Ah... murmură doamna admirativ, fără altă replică.
- O misiune spaţială de lungă durată... Cât de lungă? se interesă domnul Cristescu.
- 13 ani, domnule.
- 13?! tresări uimită doamna Manuela, adăugând mai apoi: Ani...?!
- Unde?! Unde mergeţi, băiete? continuă domnul Gigi cu întrebările.
- Spre Proxima, răspunse Nistor, explicând: Planeta Proxima, sistemul planetar Alfa, situat într-o galaxie care nu are încă o denumire proprie; astronomii o identifică prin câteva litere majuscule, urmate de câteva cifre, deci, nu e vorba despre steaua Proxima Centauri, din galaxia noastră; între cele două nu există absolut nici o legătură. Steaua Proxima Centauri e cunoscută de mult, în timp ce planeta Proxima a fost descoperită recent şi a trezit interesul oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, de cum a fost descoperită.
- Deci, asta doreai să-i spui Adelei? păru a înţelege domnul Gigi.
- Nu, de fapt, nu doream; nu cred că aş fi reuşit să-i spun...
- Şi când ziceai că vei pleca? întrebă doamna Manuela.
- Luna viitoare, pe 27, repetă Nistor data.
- Ah... şopti, tare impresionată, doamna.
- Adela va fi în vacanţă atunci. Deocamdată, nu ar trebui să afle; ar suferi prea mult şi ar putea avea probleme cu mediile, ceea ce nu e de dorit, spuse tatăl fetei, îngrijorat de situaţia la învăţătură a fiicei sale.
- Desigur, domnule, înţeleg, spuse Nistor. Nici eu nu vreau ca ea să aibă probleme din cauza mea, dar, cu tot respectul, domnule, tot s-ar putea să afle, chiar dacă nu de la mine şi nu chiar acum. Însă va afla de îndată ce misiunea va deveni oficială şi se va face publică în presa scrisă, la radio, la televiziune...
- Şi când se va întâmpla asta? întrebă tatăl Adelei.
- Foarte probabil, săptămâna viitoare. Deşi nu ştiu încă exact, însă mass-media îşi va face datoria: Va răspândi rapid vestea. Va fi imposibil ca Adela să nu afle nimic.
- Ar fi totuşi mai bine să afle de la tine, înainte de oficializare, presupuse domnul Cristescu, adăugând: Dar nu chiar acum.
- Desigur, domnule; nu chiar acum... Dacă voi avea timp, am să-i spun altădată.
- Aşa-i mai bine, acceptă domnul Cristescu. Iar dacă Adela va fi cuminte şi ascultătoare, promit că-i vom da voie să iasă cu tine zilnic în oraş, în fiecare seară, timp de o oră, două, până vei pleca... Şi după ce va intra în vacanţă, chiar mai multişor.
- Sunteţi foarte amabil, domnule... Cât despre fiica dumneavoastră, ea e întotdeauna foarte cuminte şi ascultătoare, nu are obiceiul de a ieşi din cuvântul dumneavoastră, dar mă tem că nu voi putea beneficia de acest acord, care vine cam târzior, domnule. Cred că voi fi foarte ocupat cu pregătirea misiunii, nu voi mai avea parte de timp liber. Mai întâi e vorba de completarea echipajului, apoi de acomodarea cu noii colegi, instrucţie, controale medicale etc. Vor fi o sumedenie de amănunte care vor trebui puse la punct. Totuşi, pentru Adela, am să încerc să-mi fac puţin timp liber; nu ştiu dacă voi şi reuşi. Acum, scuzaţi-mă, vă rog; v-am reţinut destul. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat, dar cred că trebuie să plec.
- Mai rămâi, tinere, nu te grăbi! replică domnul Cristescu rugător, apoi i se adresă soţiei: Ce faci, dragă?! Aşează un tacâm pe masă pentru băiat! Ce mai aştepţi?
- Ah, nu, mulţumesc, deşi... Adela coboară la cină?
- Nu, în seara asta, ea-şi va primi porţia sus, în camera ei, rosti doamna Manuela.
- În cazul ăsta chiar am să mă retrag, decise Nistor.
- Stai, tinere! îl opri domnul Gigi, adăugând: Dacă venea, aveai de gând să-i spui?
- Nu, domnule, nici gând, îl asigură Nistor.
- În cazul ăsta, ar putea totuşi coborî, păru dispus domnul Gigi Cristescu să-i permită fiicei sale să coboare la cină.
- Nu, domnule, lăsaţi, se împotrivi Nistor. Desigur, mi-ar face plăcere să o mai văd, dar rămâne pe altădată. Acum chiar trebuie să plec, să-i anunţ şi pe ai mei.
- Cum?! Părinţii tăi încă nu ştiu? tresări doamna Manuela.
- N-aveau de unde să afle, eu n-am ajuns până acum acasă, să le spun; de la Institut am venit direct aici.
- Ah, ce drăguţ... rosti emoţionată doamna.
- Bine, tinere, cum doreşti; nu te reţinem, zise şi domnul Gigi Cristescu, cu care Nistor dădu mâna înainte de a pleca.
Bineînţeles, nu uitase să sărute mâna doamnei Manuela, mama Adelei. Apoi ieşi tăcut pe străzile întunecate; se înserase de-a binelea, întunericul fiind „deranjat” de luminile vii ale oraşului. Deşi seară, forfota străzilor nu încetase. Nistor nu mai luă un taxi spre casă, preferând mersul pe jos. Se amestecă prin mulţimea grăbită, remarcându-se totuşi datorită unui amănunt greu de ignorat: înălţimea lui, deloc neglijabilă...
Acasă, soţii Cristescu se aşezară tăcuţi la masă, îngânduraţi, în timp ce Adela studia în camera ei, nebănuind ce discutaseră părinţii ei cu Nistor.
- Ia te uită! Ca să vezi; cine ar fi crezut că totuşi prietenul fiicei noastre e un tip de treabă, nu un golan, nu neisprăvit, un coate-goale, pierde-vară, înşiră domnul Gigi Cristescu câteva „aprecieri” la adresa lunganului, care exprimau părerea pe care o avusese dânsul despre prietenul înalt al fiicei sale înainte de vizita din această seară.
- Ai fi putut să-ţi fi dat seama că Adela îşi găsise un prieten pe cinste; demn de toată admiraţia, îi reproşă doamna Manuela.
- Păi, judecând după cum arăta, nu prea părea, nu părea un tip serios, responsabil, justifică domnul Cristescu.
- Dar era; şi chiar dovedise asta de destule ori. Era mereu respectuos, când ieşea cu Adela, avea grijă de ea, o aducea întotdeauna la timp acasă, nu mai târziu, nu umbla prin restaurante, discoteci, baruri sau alte locuri deocheate, cel mult la vreo cofetărie, lucra la Institut... Ce-ai fi vrut mai mult?
- Ai dreptate; cred că-mi era greu să accept că prietenul fiicei noastre era totuşi un băiat bun, rosti domnul Gigi.
- Acum ţi-ai dat seama şi regreţi, dar prea târziu: Băiatul pleacă într-o misiune spaţială de lungă durată, pentru următorii 13 ani, spuse doamna Manuela, cu o urmă de nostalgie în glas.
Familia Cristescu rămase să servească cina; cei doi soţi erau însă posomorâţi, îngânduraţi, abătuţi. Motivul?! Tocmai îl aflaseră! Prietenul fiicei lor, pe care până nu de mult îl consideraseră drept un tânăr bun de nimic, iresponsabil, pleca într-o misiune spaţială importantă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!