poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1882 .



Cântecul Ielelor
proză [ ]
Dumitrestii de ieri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marianx ]

2014-01-01  |     | 




Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstițiile de pe meleagurile noastre. Ielele apar ca pe niște fecioare zănatice, cu mare forță de seducție și cu puteri magice. Ielele locuiesc în văzduh, în păduri sau în munți, pe maluri de ape, adesea se scaldă în izvoare pure, apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni, iazuri, maluri de râuri, răscruci sau chiar în văzduh), dansând goale sau numai cu sânii goi, cu părul despletit sau înfășurate în văluri transparente. Locul unde dansează hora, adică jocul lor specific rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând crește pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite. De obicei, folclorul le reprezintă și frumoase, seducătoare, nemuritoare, zburdalnice până la delir și chiar rele uneori. De cele mai multe ori nu sunt socotite genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate sau văzute în timpul dansului (în mod curent sunt invizibile, putând fi zărite rareori și numai noaptea), iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul și cu vârtejul horei jucate în jurul acestuia. De altfel, principalele lor însușiri sunt dansul și cântecul vocal cu care își vrăjesc ascultătorii.
O legendă auzită în copilărie de la Moș Cirip prezintă Ielele ca pe niște ființe rele ce vrăjesc oamenii ce nu știu a se feri de ele. Acești oameni își pierd mințile, dau în sminteală și niciodată nu mai revin la starea dinainte. Cu mulți ani în urmă îl auzeam pe Moșu (așa îi ziceam noi, cei din familie) povestind despre „Cântecul Ielelor”, un cântec ce smintește mințile celui ce are îndrăzneală să îl cânte. Dar cine cunoaște acest cântec? Nimeni. Pentru a-l cânta trebuie îndeplinite anumite ritualuri și nu sunt mulți oameni ce ar risca asemenea lucru. Spunea Moșu că, acum mulți ani, înainte de războiul cel mare, există la noi în sat un flăcăiandru chipeș și isteț bată-l focu să-l bată, dar sărac lipit pământului. Și flăcăiandrul ăsta muncea și el pe unde putea, pe la unu pe la altu’, așa încât să-și câștige mâncarea cea de toate zilele. Multe veri de-a rândul flăcăiandrul nostru, Ionel pe nume, a lucrat cu simbrie la stâna din deal, ca mânător la oi. Și trăind el pe lângă ceilalți ciobani a deprins cântatul la fluier și cântatul din frunză. Și cânta mânca-l-ar Șoimănelu să-l mănânce, de-ți mergea drept la suflet. Trecu o vară, trecură două, și Ionel al nostru înflorea pe zi ce trece și devenea tot mai chipeș, de întorceau fetele capul după el pe uliță. Și Ionel se ținea mândru trăgând cu coada ochiului la codanele ce chicoteau în urma lui.
Și așa a trecut timpul până într-o seară de toamnă. O seară de toamnă când, la o clacă de curățat păpușoii de foi, a auzit o vorbă. În acele vremi era obiceiul ca toamna să se facă clăci pentru curățatul porumbului. Și se strângeau tineri și bătrâni la câte un gospodar și punând cu toții mâna dădeau numaidecât gata papușoii rumânului. La aceste clăci se lasă cu jocuri, cu povești și cu multe bărdace de must dulce și aromat. Povestea Moșu că, în acea seară de tomnă, luna strălucea parcă mai tare ca niciodată pe cer. În curtea lui Moș Toader, sub un măr crețesc bătrân și scorburos se adunase lume multă la clacă. Erau cei mai bătrâni care munceau mai mult cu bardacele de vin și cu poveștile, erau cei în putere ce curățau cu spor și cei tineri ce încingeau câte o horă de sărea praful din iarba uscată. Copiii se jucau prin foile de păpușoi curățate sau ascultau infiorandu-se poveștile spuse de cei bătrâni. Și Ionel al nostru se afla în acea seară acolo, la Moș Toader în curte. Creștea grămada de știuleți văzând cu ochii și flăcăii, la adăpostul întunericului, mai ciupeau câte o fecioară ce chicotea mânzește. Cei mai îndrăzneți chiar furau câte un sărut fără să-i vadă cineva. Și s-a încins jocul. Sfârâiau călcâile flăcăilor și săltau fotele fețelor că și cei mai bătrâni uitau să mai guste din mustul ce pișca pe limbă. Și Ionel cânta din fluier cu foc, tot mai tare și mai rapid, de scotea sufletul din cei ce jucau. Răsuna satul de chiuiturile și strigăturile flăcăilor că nici câinii nu mai îndrăzneau să latre la Lună.
Într-un târziu, când jocul s-a mai liniștit, Moș Toader l-a luat pe Ionel lângă el și i-a grăit de față cu ceilalți:
„-Că bine le mai zici, Ionele! Parcă ai fi făcut descântecul cu Cântecul Ielelor de le zici așa Dumnezeiește.
-Dar care e descântecul acesta, Moș Toadere? a întrebat Ionel curios.
-Þi-aș spune eu ție, Ionele, dar tare mi-e teamă că te vei pierde!”
Cu toate rugămințile lui Ionel, Moș Toader n-a vrut în ruptul capului să mai aducă vorba despre Iele. Ba s-a mai și răstit la el să o lase baltă dacă ține la sănătatea lui. Și seara a continuat, peste țăranii veniți la clacă coborând din alte timpuri povești cu zmei fioroși, comori ce ard ascunzând în pântecul lor mult aur ce ia mințile oamenilor și multe, multe ulcele cu vin. Ionel însă, n-a mai avut liniște. Se tot chinuia să priceapă care e treaba cu Cântecul Ielelor.
Treceau zilele una după alta și Ionel întreba în stânga și în dreaptă, dar nimeni nu știa despre ce este vorba. Unii, mai în vârstă, se uitau speriați și îi spuneau să-și cate de treabă dacă i-e dragă viața, dar Ionel nu și nu. Cântecul Ielelor nu-i dădea pace deloc. Îl măcina pe dinăuntru și din flăcăul mândru care era ajunsese numai pielea și osul de el.
Și așa a trecut iarna fără ca Ionel să afle despre „Cântecul Ielelor” și ghioceii și-au făcut iar apariția la marginile pâraielor din pădure. Venea primăvara și colțul ierbii se vedea din ce în ce mai bine pe poiană, iar pe Ionel îl măcina un gând. Peste deal, dincolo de „Ciciurul lui Avram” trăia o babă pe nume Bița care zice-se avea preocupări nu tocmai ortodoxe. Se ducea lumea la ea pentru descântec de deochi, de mușcătură de șarpe și altele. Se spunea că știe să trimită argintul viu și că umblă cu necuratu. Sătenii, oameni credincioși ce duminica călcau pragul bisericii se fereau de ea ca de ăl rău. Mai existau și oameni care apelau la baba Bița pe ascuns, fără să afle vecinii. Și le descânta baba Bița și o vreme le mergea bine rumânilor noștri.
Într-o seară din acea primăvară Ionel o porni pe drumul ce duce în Valea lui Ion spre bordeiul unde baba Bița își ducea traiul singuratic. Mai cu teamă, mai cu frică, pășea apăsat cu opincile din piele de porc prin iarba abia încolțită și plină de rouă. Baba Bița parcă știa că vine. Îl aștepta în pragul bordeiului acoperit cu papură și cu pereți din nuiele lipiți cu lut.
Ce i-a spus baba, ce nu i-a spus, nimeni nu știe. Însă din acea zi, Ionel a devenit iar vesel și plin de viață. Se uita lumea după el pe ulițele satului și nu știau ce s-a întâmplat. Chicoteau fetele pe la spate și își dădeau coate fără să indrăznească să se arate în fața lui.
Într-o zi, povestește Moșu, chiar de Florii, înaintea Paștelui, la hora din sat, un flăcău mai cu stare și plimbat pe la oraș i-a aruncat lui Ionel o vorba care l-a mâniat tare rău: „Oi ști tu să cânți la fluier așa bine, dar la alte instrumente nu știi o iotă”.
„-Ba am să știu!” i-a răspuns Ionel înciudat pe faptul că celălalt îl lua peste picior. „-Am să cânt la toate instrumentele din lume și toate cântecele din lume!” Celălalt a râs și a plecat să invite o fată la hora călcând apăsat cu cizmele de ofițer cumpărate din târg de la oraș.
Ionel a părăsit hora furios îndreptându-se spre pădurea din apropiere. În urma lui, orchestra făcea să sară praful de sub opincile celor veniți la horă.
După această sărbătoare Ionel nu a mai fost văzut prin sat. Un sătean ce venea de la munte cu șindrilă a spus că l-a văzut undeva sus, între Râmnice. Ce căuta acolo, numai el știa. Ocupați cu Paștele, oamenii n-au mai dat atenție faptului că Ionel nu mai era prin preajmă.
Cu două zile înainte de Paște a apărut Ionel acasă mai tăcut ca niciodată. Punea ceva la cale. Ce punea nimeni nu avea să afle. Cert este că l-a rugat de Moș Costache, baciul de la stână, să-i împrumute un cal pentru noaptea Învierii. Cică vrea să petreacă Învierea la Mănăstirea Poiana Mărului de sus de la munte. Știindu-l băiat cinstit care mai lucrase la el la stână, Moș Costache i-a împrumutat un cal roib, cu sfatul să aibă mare grijă de el.
„-N-avea grijă, Moș Costache. E pe mâini bune” i-a zis Ionel și, dintr-o săritură, a fost în șa. În câteva clipe doar o dâra de praf se mai vedea în urma lui.
Și a venit noaptea de Înviere. Oamenii de la țară, credincioși din fire, s-au spălat să fie curați pentru această sărbătoare, s-au gătit cu hainele cele bune ținute în cufărul cel mare și au purces spre biserică din dealul Giurcarilor. Era o noapte fără lună, cu întuneric beznă ca smoala și cu stele strălucitoare pe cer. Dinspre biserică se auzeau glasul celor ce cântau ținând lumânări aprinse în mâini. Zeci de luminițe împânzeau întunericul din fața bisericii neîncăpătoare la acel ceas de sărbătoare.
Undeva în noapte, un călăreț singuratic, alerga pe drumuri prăfuite și cu pletele în vânt. Fusese văzut în trei biserici până la acea oră. Intra, lua lumânări și pleca mai departe spre altă biserică. Plecase de la Mănăstirea Poiană Mărului și colinda Valea Râmnicului trecând pe la fiecare biserică de unde lua ceară. Ceară bună și aromată de albine. Oare ce făcea cu ea? La ce putea să-i folosească ceara aceasta?
Pe la orele două din noapte, cu calul plin de spume și tremurând de atâta efort, Ionel s-a întors în sat. Colindase nouă biserici în prima parte a nopții și de la toate luase ceară de lumânări. A legat calul de gardul casei și după ce și-a tras sufletul câteva clipe a pornit pe jos către răspântia de la intrarea în sat. Stelele străluceau pe cer, porțile cerului erau deschise la această oră și în jur se simțeau adieri stârnite de fâlfâirile îngerilor ce coborau peste sat. Dinspre biserică se auzea din când în când clopotul cel mare vestind Învierea Domnului.
Ajuns la răspântie a stat câteva clipe ascultând cu atenție în noapte. În jur era pustiu. În casele din sat lămpile erau stinse de mult timp. Majoritatea oamenilor erau la biserică, iar cei rămăși acasă dormeau așteptând dimineața cea sfântă. Ionel și-a scos fluierul de la cingătoare și l-a privit câteva clipe. A scos ceara din chimir și a început să-i astupe găurile. Fiecare gaură o astupă cu ceară de la câte o biserică căreia îi călcase pragul în acea seară. A umplut apoi fluierul cu lapte de capră roșie. Era lapte adus cu două zile în urmă de la munte. A continuat ritualul cu meticulozitate și la urmă a astupat și ultima gaură cu ceara de la Mănăstire. Toate cele nouă găuri ale fluierului au fost astupate cu ceară de la nouă biserici. Care era scopul? Vom vedea mai departe.
Toate acestea fiind pregătite, Ionel s-a întors cu spatele la răspântie și cu mâinile la spate a început să sape. Scormonea pământul încă moale cu o frenezie de nedescris. În jur era pustiu. Întuneric beznă. Săpa. Când groapa a fost săpată destul de adâncă Ionel a luat fluierul plin de lapte de capră roșie și cu mâinile tot la spate a început să-l îngroape. În timp ce-l îngropa, rostea următoarele vorbe învățate de la baba Bița: „-Să învăț să cânt la toate instrumentele de pe pământ și orice cântec din lume!”. A rostit aceste vorbe de nouă ori până ce pământul a acoperit întreaga groapă.
Fără să se uite înapoi a părăsit răspântia îndreptându-se către casă. A băgat calul sub șopron și i-a dat o mână de fân. Cu chipul omului mulțumit de ce a făcut, a intrat în casă și s-a așezat în patul cu saltea de paie. Nu după mult timp somnul și-a făcut apariția. Un somn zbuciumat și plin de vise ce nu prevesteau nimic bun. În celălalt deal, în Giurcari, oamenii luau sfânta pască și porneau către casă cu lumânări aprinse în mâini. Peste tot se auzea „Hristos a Înviat” precum și răspunsul: „Adevărat a Înviat”. Numai Ionel nu lua parte la toate acestea, el fiind în altă lume la acea oră. În lumea viselor.
Treceau lunile una după alta și Ionel era vesel nevoie mare. Se lăuda în stânga și în dreaptă că va ajunge un mare rapsod, cel mai mare din câți a cunoscut Valea Ramnicului. Oamenii zâmbeau, dădeau din cap și îl lăsau în plata Domnului. Nu mai cânta pe la hore și când cineva se rugă de el spunea că se păstrează pentru ziua când va deveni mare. Lumea din sat începuse să vorbească cum că Ionel s-a țicnit și vorbește în dodii. Dar lui nu-i păsa. Aștepta ziua când sorocul avea să se împlinească și atunci le va arată el lor. Atunci le va arata ce înseamnă să cânți cu adevărat.
Multe apusuri de soare s-au așternut peste sat, a venit toamna cu clăcile ei, cu poveștile celor bătrâni și cu jocurile încinse prin curțile oamenilor sub lumina lunii. Nimeni nu-și mai amintea ce se întâmplase cu un an în urmă când Moș Toader amintise de Cântecul Ielelor. Numai Ionel nu uitase. Vroia ca timpul să treacă mai repede. Nu mai avea răbdare. Pentru el timpul trecea prea încet.
Când primii fulgi de zăpada s-au așternut peste sat, Ionel era un bărbat în toată regula. Mureau fetele din sat după el, dar lui nu-i păsa. Altele erau gândurile lui. Mama lui i-a zis într-o zi ca trebuie să se așeze la casa lui, să-și aleagă o fată gospodină și cu oarece avere. „-Nu-i de mine însurătoarea, mamă!” a spus Ionel”. „Eu o să ajung mare!”. Mama lui a clătinat din cap și câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor.
Și a trecut și iarna, iar colțul ierbii a început să înverzească prin pajiști anunțând un an bogat. Ionel nu mai zicea nimic. Se închisese în el și nu mai comunica cu nimeni. Aștepta cu nerăbdare. Aștepta cu nerăbdare să vină noaptea de Înviere. La hora de Florii nici nu s-a arătat. A plecat să colinde coclaurile pe care își petrecuse copilăria. Parcă presimțea ceva. Ceva nevăzut îl chema să vadă parcă pentru ultima oară locurile copilăriei. A privit cerul senin stând pe spate în luminișul din Gârnețiș și a mestecat Barba Caprei. Gustul amărui al buruienii nu i-a mai produs aceeași senzație ca în copilărie. A coborât prin Valea lui Ion spre gârlă. Casa babei Bița stătea să cadă. Se prăpădise baba între timp și nimeni nu mai locuia acolo. Nu mai avea cine să facă vrăji și descântece. Era totuși bucuros că o făcuse pentru el. O bucurie care avea să-l coste. Dar el nu știa. În vale, gârla curgea tulbure, semn că la munte zăpada încă se topea. A colindat hai-hui toată ziua. În sat puțini i-au simțit lipsa. Bucuria sărbătorii făcuse să treacă neobservată lipsa lui. Ultima săptămână a trecut greu. Foarte greu. Număra fiecare clipă și fiecare clipă i se părea cât un veac. În sâmbăta dinaintea Învierii nu l-a văzut nimeni. Nimeni nu știa pe unde a umblat.
Când noaptea s-a lăsat de-a binelea și toți oamenii erau plecați la biserică, la râspântia de la intrarea în sat o mogâldeață și-a făcut apariția. Era Ionel. Cu un cuțit în mână scurta întunericul cu privirile să descopere locul unde îngropase fluierul. Nu i-a fost greu. Timp de un an de zile trecuse pe lângă acel loc și în fiecare zi privea cu călduri în capul pieptului la iarba ce crescuse peste fluierul lui.
Cu mâinile la spate, a început să scormonească pământul. Era același ritual ca și în urmă cu un an. În jur nici măcar o adiere de vânt. Doar stelele străluceau pe cerul senin. Din capătul satului un câine lătra stingher. Cu mânile tremurânde a scos fluierul din groapă. A curățat ceară din cele noua găuri, dar laptele dispăruse. Dinspre biserică clopotele anunțau Învierea. Dar poate anunțau și altceva.
Acolo, la răspântie, a dus pentru prima data după un an fluierul la gură. Și a început să cânte. Și ce frumos cânta. Răsunau văile de frumusețea sunetelor scoase de fluierul ce parcă era fermecat. Și timpul se oprise în loc să asculte. Până în noaptea aceea sfântă nimeni nu mai cântase așa duios pe acele plaiuri. Îi tremurau mâinile, dar degetele parcă se mișcau singure pe fluier. O forță nevăzută se abătuse asupra lui. O forță pe care nu o înțelegea, dar lui nu-i păsa.
În prima zi de Paște și-a făcut apariția la horă. Era parcă alt om. Îl priveau fetele cu sfială și bărbații cu neîncredere. S-a apropiat de șeful orchestrei și a cerut să-l lase să cânte. Și a început să cânte. Vibrau inimile tinerelor fete și chiar și a femeilor măritate când jucau pe muzica cântată de el. Și restul muzicanților se străduiau să țină pasul cu el. Și cânta. Săreau pietrele din curtea cârciumii sub opincile țăranilor ce postiseră atâtea săptămâni. Rând pe rând, Ionel a cântat la toate instrumentele avute în dotare de muzicanți. Și la toate cânta Dumnezeiește. Se minunau oamenii și suspinau fetele când îl priveau.
Când s-a oprit din cântat a spus satenilor că poate cânta orice melodie de pe pământ. Și cererile au început să curgă, iar Ionel le cânta pe toate fără să fi auzit de ele până atunci. Și cât de bine le cânta. Preotul își făcea cruci gândind că la mijloc e lucru necurat.
În acel moment din mijlocul satenilor un glas a întrebat:
„-Da Cântecul Ielelor știi să-l cânți?”
Nu se știe nici azi cine a întrebat. Ionel a înfășcat vioara și a început să cânte. Răsuna valea sub arcușul lui și omenirea stătea cu gura căscata la sunetele scoase de acea bucată de lemn. Numai Moș Toader a tresărit la auzul cuvintelor. A privit speriat spre Ionel încercând să-l oprească să cânte. Dar Ionel nu-l mai auzea. Cânta. Cânta Cântecul Ielelor, cântecul interzis ce te duce la pieire. Ionel nu avea de unde să știe. Ce nu-i spusese babă Bița era că atunci când cerea să învețe toate cântecele din lume trebuia să spună că: „numai Cântecul Ielelor să nu-l învăț”. Și Ionel nu spusese aceste vorbe. Acum cânta. Din senin s-a stârnit o vântoasă care a împrăștiat lumea care încotro. Numai Ionel cânta în continuare mergând la vale înconjurat de un cerc de praf pe drumul fară de-ntoarcere.
Când s-au dezmeticit oamenii, Ionel nu mai era de găsit. Dispăruse ca prin farmec și nimeni nu știa încotro. Doar Moș Toader știa că fusese luat de Iele. Auzise povestea lor de la Tetea lui când era de-o șchioapă. Niciodată nu crezuse că poate fi adevărat până în acea zi.
Câteva săptămâni mai târziu, niște tăietori de lemne, au jurat că au văzut un tânăr cântând la vioară într-o poiană din pădure, iar în jurul lui dansau șapte fete frumoase îmbrăcate în voaluri albe aproape transparente. Când au cercetat acel loc n-au mai găsit decât iarbă pârlită sub forma unui cerc. Cercul Ielelor ce apare în urma jocului lor.
Alți oameni au semnalat același lucru pe alte plaiuri la multe zile distanță de satul natal al lui Ionel. Acesta fusese luat de Iele pentru că le cântase cântecul și acesta era blestemul ce cădea asupra celor care din dorința de a învăța să cânte uitau să ceară să nu cânte niciodată „Cântecul Ielelor”
Cu timpul nu s-a mai auzit nimic, până și pățania respectivă fiind uitată de oamenii ce cândva îl admiraseră pe Ionel. Totuși, la ceasuri de seară, în toamnele târzii când oamenii se strângeau la clacă, cineva avea grijă să povestească despre Ionel și Cântecul Ielelor. Dar nimeni nu credea că ar fi fost adevărat. Și nici de încercat n-a mai încercat nimeni de atunci, acum părând doar o poveste ce a marcat trecutul străbunilor noștri.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!