How do you do?

Însoțitoarea de bord anunță că în 20 de minute avionul TAROM cu destinația Londra va ateriza pe Heathrow. Realizez că survolăm deja Anglia, că suntem în spațiul ei aerian. Mă înalț în scaun și arunc un ochi pe hublou. Văd parcă un țărm de mare, apoi parcelat, pământul își face apariția printre ghemele pufoase. Nu-mi pot să nu trag un mic chiot. De atâția ani, din copilărie, am așteptat întâlnirea de acum. Am iubit țara asta de la distanță, fără s-o fi cunoscut altfel decât din cărți și filme, ori după zestrea imensă a istoriei ei, bună sau rea (dar preponderent bună), lăsată omenirii.
Gândesc: 20 de minute până la primul contact real, fizic, teluric. Minutele primului contact vizual. S-ar putea să fie ultimele minute de iubire. Dacă englezii mă vor dezamăgi? Prima impresie, primul schimb de cuvinte contează enorm. Ca în orice relație interumană, lucrurile astea sunt hotărâtoare. O privire urâtă, o neînțelegere, un zâmbet ironic pot compromite definitiv acest blind-date al meu cu Regatul Marii Britanii.

Aterizăm pe Heathrow. Îmi potrivesc ceasul din telefonul mobil după ora locală. Două ore de viață câștigate. Aceasta va fi pentru mine ziua cea mai lungă a anului. Primul contact verbal: îl întreb pe un angajat al aeroportului, un englez înalt, cu ochelari și figură blajină, încotro este gura de metrou („tube station”). Plin de solicitudine, omul îmi explică, arătându-mi totodată și panoul pe care sunt indicate locurile de interes și după care trebuie să mă ghidez în permanență. "Underground"-ul britanic este marcat cu un cerc roșu tăiat de o linie orizontală albastră. Îi mulțumesc și răsuflu ușurată. Prima bilă albă pentru gazdele mele.

Dau primul meu examen serios de limbă: vorbit-înțeles. Și umblu cu banii englezești, pounds și pence, prima dată. Cer câte un travelcard pentru mine și pentru persoanele care mă însoțesc, valabile o săptămână, pe toate zonele. Londra are șapte zone (din punctul de vedere al companiilor de transport). Funcționarul mă înțelege, eu îl înțeleg pe el, intrăm în posesia abonamentului pe toate mijloacele (instalat pe un card electronic numit OysterCard) și … înainte!

Vagoanele de metrou sunt foarte înguste. Abia au loc pe interval genunchii pasagerilor așezați (scaunele sunt tapisate și au cotiere la capete de rând) și bagajul. Pare un tren pentru copii. Asta pentru că tube-ul londonez are, pe anumite magistrale, linii cu ecartament îngust. Sunt liniile vechi, la adâncime mică, aproape de suprafață. Există și linii noi, la adâncime, cu ecartament normal.
Lângă mine, pe scaun, e o doamnă care vorbește românește cu soțul său. A venit odată cu noi, cu avionul. În față, o indiancă frumoasă, îmbrăcată occidental, conversează cu o femeie în vârstă, mama sau bunica. În stânga ei, o familie care vorbește portugheza. Au o fetiță gureșă, îmbrăcată ca o mică prințesă. Aerisirea se face printr-un gemuleț pe ușa din fundul vagonului. Părul fetiței flutură. După vreo două stații, ieșim la lumină. Dincolo de scaune, pe geamurile laterale se înalță casele din suburbia Hounslow. Pe moment, gândesc că intrarea în Londra pe calea ferată e la fel de nespectaculoasă ca intrarea în capitala noastră pe la Gara de Nord. Multe stații sunt închise la această oră, poate din cauză că e duminică. La un moment dat, se urcă un brunețel cu un acordeon și începe să cânte un tangou. Nu-i dă nimeni nimic. O fi compatriot cu noi?
În toate stațiile de suprafață, auzim, ritmat și aproape muzical, anunțul „please mind the gap between the train and the platform”. Adică atenție să nu-și prindă careva piciorul între peron și vagon.
Ajungem la destinația noastră, stația cu nume ca de poveste, Earl’s Court (Curtea Contelui), și coborâm. Din nou, solicitudinea londonezilor ne întâmpină în mod plăcut. O doamnă în vârstă ne vede bâjbâind și ne îndrumă către un lift care ne scutește de efortul căratului valizelor pe scara rulantă iar un angajat al metroului ne dăruiește o hartă a zonei și ne explică cum să ajungem la hotel.


Trebuie să spun de la bun început că nu mi-am propus să fac „turism de alergătură”. A te „îndopa” cu locații vizitate, cu informație, chiar și cu trăiri, nu duce decât la a nu mai înțelege nimic. Prefer un aperitiv gustos, digerat în liniște, unei mese copioase servite pe nemestecate. În „planul de excursie” am inclus un portofoliu echilibrat de locuri istorice, clădiri, monumente de arhitectură, parcuri, muzee și biserici, care mi s-au părut reprezentative sau pe care pur și simplu vreau să le văd, fiindcă sunt legate de pasiunile mele. În timpul care mai rămâne, vreau să prind „spiritul” acestui oraș, pulsul lui, să mă amestec printre trecători și să trăiesc pentru câtva timp la unison cu ei.


Londra e un oraș multinațional. Am văzut arabi, indieni, pachistanezi, chinezi și japonezi. Am auzit vorbindu-se franceza, portugheza, italiana, spaniola, rusa și … româna. La scara unui oraș atât de mare, uriaș, precum Londra, șansa să auzi românește ar fi foarte mică dacă n-ar fi într-adevăr mare comunitatea românească: vizitatori și oameni plecați la muncă. La hotel (stăm în zona South Kensington) cameristele și chelnerițele sunt aproape toate, românce. Româna a devenit, iată, o limbă „europeană”.
Încercăm să ne obișnuim cu ciudățeniile britanice: circulația pe stânga, chiuveta cu țevi separate pentru apă caldă și rece, priza cu comutator on/off, ștecherele cu trei piciorușe dreptunghiulare.



Londra verde

Intrăm în Hyde Park pe la Queen Elizabeth Gate, un monumental arc de triumf triplu cu deschiderile unite prin colonade. Am ajuns aici din greșeală, coborând mai devreme din bus , la Hyde Park Corner (eu voiam de fapt să ajungem la Colțul Vorbitorului, care este în altă parte a pacului, spre Marble Arch).
Traversăm South Carriage Drive, pe unde treceau înainte trăsurile nobililor și Rotten Row, partea sudică a un drum de călărie (cu pământ și praf!) destul de lat care înconjoară parcul. Nu-i vedem capătul.
Ne oprim la o hartă și vedem care e aleea ce duce la lacul Serpentinei (The Long Water). Aveam să constatăm ulterior că la toate porțile, parcurile au asemenea panouri de orientare; ele au marcate printr-o bulinuță roșie punctul în care te afli: You are here! Trecem de o fântână cu delfin și bănci în cerc în jurul ei, apoi de o superbă grădină de trandafiri și ieșim în Serpentine Road, o alee pe care tinerii se dau cu rolele și merg cu bicicleta. Avem o perspectivă asupra întinderii imense a parcului. Și … surpriză! Având grădini cu flori cultivate pe margini, parcul e în profunzime o mare pajiște cu copaci bătrâni și rari! De fapt, n-ar trebui să ne surprindă, întrucât Hyde Park (care e unul din cele opt parcuri regale) a fost inițial terenul de vânătoare al lui Henric al VIII-lea (cel cu multe neveste). Cum o fi fost pe vremea rochiilor lungi, a echipajelor splendide și a duelurilor nenumărate care s-au consumat aici, în parc? Probabil că mult din aspectul natural a rămas neschimbat, de sute de ani.
Astăzi, lumea stă direct pe iarbă sau pe șezlong, la soare. Iată că englezii iubesc natura în alt fel decât noi. Nu vezi însă o hârtie aruncată pe imensul verde, nu mai vorbesc de vreo sticlă de plastic (cu toate că sunt destul de rare coșurile de gunoi). Cei care au venit mai devreme stau pe băncile de pe alei (cu greu găsești un loc liber). Vedem veverițe care se duc cu curaj aproape de mâna oamenilor pentru a primi hrană sau mângâieri. Sunt altfel, cu capul mai mare ca la ale noastre, și nu sunt roșcate ci bej-cenușii sau brune, cu burtica albă. Sunt la mare concurență cu porumbeii (la fel de domesticiți) și alte păsări. Mergem înainte. Drumul se bifurcă. Într-o direcție este fântâna memorială a Dianei, defuncta prințesa de Walles, nemuritoarea prințesă a inimilor britanice și nu numai …
Noi mergem pe lângă coada lacului și aici vedem un "band" constituit ad-hoc care dă un recital de muzică pop în aer liber. Lumea s-a strâns pe iarbă și pe alei în jurul lor. Nu cred că se dau bani, cel puțin noi nu vedem vreo pălărie întinsă. Poate că aspiră să cânte vreodată pe scena din parc: concertele în aer liber obișnuite în luna iunie. Sau poată cântă pentru plăcerea lor, după cum și auditoriul ascultă la fel: e duminică după masa (ora ceaiului), e soare, cam cu dinți ce-i drept, sunt 16-17 grade. Parcul este foarte animat.
Iată că din întâmplare, am dat din prima zi peste Londra informală, neprotocolară. Sunt fericită s-o cunosc. Aplaudăm odată cu toată lumea și mergem mai departe.
Ieșim din parc și dăm peste un gen de adăpătoare lungă, ca pentru vite. A fost – citim inscripția – așezată aici în memoria cailor uciși și răniți în parc, ca urmare a atentatului cu bombă din iulie 1982. Iată că o nenorocire nu vine niciodată singură – și mă gândesc la funestul an 82 în care englezii au mai avut de susținut un greu conflict armat peste mări și țări … Puțin mai încolo, pe South Carriage Drive pe care-l intersectăm din nou, într-un alt punct, vedem și placa comemorativă chiar pe locul unde a fost amplasată bomba. Sunt aruncate peste ea mici coroane de maci roșii din plastic. Au în centru câte o carte de vizită plastifiată, cam de mărimea unei vederi poștale cu numele și însemnele instituției sau a oficialității care a depus-o.
O briză ce bate dinspre parc îmi aduce în borul pălăriei ace de la măciuliile de platan. Soarele strălucește și accentuează verdele frunzelor.