Un gong al durerii mă trezește; observ:
Într-un cazan mare mă aflu și fierb,
Ceața de aburi e deasă și simt,
Al inimii mele incandescent ritm.

În diabolica negură frapant disting
Fragmente de oameni; încerc să-i ating.
În van însă, căci ei se retrag,
Iar conturul lor devine mai vag.

Sunt chipuri de ființe ce ieri mă adorau.
Acum, mă gândesc, ce dumnezeul meu au?
De ce nu mă cunosc și-n lanțuri mă leagă?
Mă cred nebun și de lume mă separă?

Izul propriului trup e tot mai profund,
Simt că, ușor, în adâncuri m-afund,
Nu mă zbat, nu țip, ci fidel mă supun
La a mea crudă soartă de... nebun.