“Vrutul e gratis, dar ce faci ca să pui mâna pe ceea ce dorești…ei…aici intervine problema!”

Când te gândești la lumea asta
Tu vezi și răul și bunătatea?
Sau te limitezi la umbre și neguri?
Aș vrea să-ți văd bucuria nemăsurată
Când lumina ta ar atinge întunericul meu
Când durerea ta va fi alungată de zâmbetul meu
Sau măcar aprecierea…
Căci asta ne dorim, nu?

Dar drumul meu spre tine va fi mereu închis
Mereu blocat de munți de frunze
Cu crengi căzute, mâncate de carii.
Cerul meu nu are limite,
Marea ta nu are orizont,
Totul e doar un hău, o furtună stelară
Un haos întunecat, în care te-am introdus fără voie.

Aș fi vrut să-ți arăt o floare,
La fel de roșie precum argintul,
La fel de vie precum haosul din inima mea.
Dar nu ai primit-o,
Propria ta seră prea plină de buchete.

Te-am înțeles, dar totuși era o singură floare
Un boboc, nu o plantă adultă.
Nu ai vrut să îi oferi lumină
Iar ea s-a înnegrit.
Continuă să existe, arzând mocnit.
Culoarea albastră din ochii tăi,
Oceane tumultoase, stârnesc furtună
În micul pahar în care zace.

Vreau totuși sărutările tale,
Vreau să simt o apropiere.
Vreau să simt furtunile,
Să simt pe piele tunetele.
Nu mă tem și nu regret.
Nu mă grăbesc să fiu sufocată
Dar furia plăntuței mele
Va cuceri orice gând coerent.

Doresc atât de multe
Că uneori văd numai steaua căzătoare
Nu și urma lăsată de ea.
Praful de stele de pe urmele tale
Îmi îneacă norii
Mă sugrumă într-o datorie pe care nu trebuie să o duc
Mă apasă ca o pătură prea groasă pentru căldura de afară.

Unde am greșit în vrutul meu?
Cu ce te-am mâniat, tu nebun de pică?
Dar nu mai contează!
Păstrează tăcerea,
Fugi de responsabilitate.
Ai pierdut!
Am vrut să îți îmbogățesc grădina
Am vrut să te răsfăț.
Acuma am obosit
Iar mica mea plantă s-a transformat într-o iederă
Prea aspră și neîndurătoare în fața furtunii tale
Prea tuciurie ca să mai înveselească vreo parte din mine.
Nu!
Nu mai doresc!