poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1875 .



Vino să plângi!
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorulet ]

2006-10-09  |     | 



**E nevioe și de lacrima ta!**
Cântatul cocoșilor începuse deja, iar zorii se arătau undeva la orizont. Această dimineață din mijloc de septembrie nu dădea semn a fi diferită de cele de dinaintea ei. Doar că era ceva mai umedă. Locul, unde mă aflam, nu era prea pitoresc, o curte cât două ale unor vajnici gospodari, câteva mașini încărcate cu butelii, gata de drum și mult mai mulți câini. Peste toate plutea o lumină slabă, dată de puținele becuri ,așezate neuniform . La fel ca și în alte dăți, timpul își urmase cursul lui, iar eu obiceiul deprins. Adică la intervale neregulate, dar întodeauna spontane îmi făceam rondul, însoțit de alaiul canin, care mă distra la culme. Din cînd în când, cu ajutorul fluierului ce-mi atârna la gât, slobozeam câte un fluierat strident, care alerga departe în noapte. Apoi însoțit de același alai gălăgios mă întorceam la locul de veghe și ascultare. Vegheam la liniștea obiectivului și ascultam programele de pe România actualități. Ca niciodată, în zorii acestei zile am schimbat pe România cultural, fără măcar să-mi dau seama, deoarece deschiderea de la ora cinci este aceeași pe ambele programe. Dintr-odată, în eter apăru glasul Măriucăi. A avut un efect atât de puternic asupra mea, încât m-a împins înapoi în timp până la începutul anilor 60. Poate că mă veți întreba cine este Măriuca. Da, Măriuca este, sau mai bine zis a fost al trei-lea copil al preotului ortodox, din Stupca Sucevei, Ieraclie Porumbescu. Un părinte la propriu și la figurat. Un părinte fericit dar nefericit în același timp. Un paradox care m-a afectat și mă afectează profund din ziua în care am citit, cu mare dragoste, romanul ,,Cânta la Stupca o vioară”. Au trecut de atunci mai bine de patru decenii și simt și acum, în nări, mirosul de fum de la corturile lăutarilor așezați în marginea Stupcăi. Parcă îl văd pe tânărul Ciprian, la una din cumpenele dintre ani, în curtea unei bătrâne văduve ce avea în îngrijire un copil mic. Da, venise aici însoțit de grupul lui să aducă urarea de anul nou. Bătrâna privea neputincioasă la micuț cum plânge de foame și frig. Schimbând rolul de oaspete cu cel de gazdă, el puse mâna pe topor, aprinzând focul în vatră, apoi deschizând baierele trăistelor dărui în loc să primească. Și ,încă un paradox, în aceeași seară părăsindu-și grupul cu care plecase la urat, se agăță de căruța lăutarilor, care mergeau la casa tânărului boier din Stupca. Îl văd apoi la Cernăuți, în multe ipostaze, printre ele și cea în care s-a întâlnit cu starostele lăutarilor din Suceava. Dar înainte de Cernăuți îmi stă în minte convorbirea cu tatăl lui dinaintea plecării. Atunci, Ieraclie Porumbescu îi spunea: ,, Fiule te trimit la Cernăuți fiindcă acolo vei întâlni un mare profesor de muzică, dar nu uita că tot acolo vei întâlni unul și mai mare, acesta este poporul român. El să-ți fie inspirația.” Și glasul Măriucăi din dimineața de 17 septembrie 2006 m-a purtat prin multe alte locuri și mi-a pus din nou în minte întâmplări poate într-un fel uitate. Am fost la marea manifestare de la Putna, unde tânărul Ciprian a stat de vorbă cu Eminescu. Am participat la înființarea arboroasei și am fost în sălile de concerte de la Viena. Am suferit și m-am bucurat împreună cu el. Am suferit răceala zidurilor de închisoare și neputința de a pune în practică ceea ce exista în mintea lui, din cauza lipsurilor materiale. Am simțit bucuria împlinirii când la 27 februarie 1882 avea loc la Brașov premiera operetei Crai Nou. Am simțit lipsa viorii pe malul Mediteranei și m-am bucurat de întâlnirea cu marele Verdi. Toate acestea le simțeam vii în ființa mea în timp ce glasul Măriucăi plutea în eter redat de o artistă de notorietate a zilelor noastre. În acest timp mă simteam copilul din clasa a sasea și aveam pentru moment senzația că atunci buricul degetelor mele atinge foile cărții. Dar cel mai mult m-a durut iubirea neîmplinită dintre Ciprian și Bertha, una din fiicele pastorului evanghelic de la Ilișești.. Și am mai suferit ceva, durerea familiei Porumbescu provocată de acea boală necruțătoare de piept. Iar ca și copil plângeam în hohote în urma cortegiului funerar din iunie 1883. Așa zburau zilele mele, de la adult la copilărie și înapoi în timp ce Măriuca povestea viața fratelui ei. La un moment dat, în eter a apărut o secvență din Crai Nou: ,, Crai Nou”; ,,Crai nou” la noi bine ai venit. A fost un moment triumfal, mintea mea nu vedea altceva în afara de sala ticsită de lume, care aplauda la nesfârșit strigând ,,bravo”. Apoi a urmat balada, balada pe care de câte ori o ascult mă duce într-o stare specială. Dar de această dată lacrimile nu au mai putut fi stăpânite și-am plâns la fel ca acum patru decenii. Dar paradoxal m-am bucurat fiindcă din această durere s-a născut o operă monumentală. Cu mintea mea de om mă gândesc ce ar fi putut realiza Ciprian Porumbescu, daca în loc de 29 de ani si câteva luni ar fi trait cel puțin 70. Dar eu mai știu un lucru, viața pe pământ are un termen bine stabiliut, de Creator. Ei bine de la marele compozitor va trebui să învățuăm că: În mersul nostru prin viață trebuie să ne luptăm pentru a împlini cât mai mult din menirea noastră. Acum la 123 de ani de la dispariția celui ce a contribuit într-o foarte mare măsură la continuitatea poporului român, mai este între noi cineva care să-i urmeze exemplu? În loc de raspuns vă invit la plans. Haideți să plângem cu toții pe umărul nostru. Merită să plângem. Nu mai avem istorie, nu mai avem cultură. Cât de curând ne vom pierde și identitatea. Dacă în mii de ani orientul nu a reușit să ne desființeze, în cel mai scurt timp vom fi o cantitate neglijabilă între orient și occident. Dumnezeu să aibă milă de noi!

Dorin Buga


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!