poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1476 .



Vreau să mai pot fugi
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ralucahelgiu ]

2009-12-11  |     | 




De câte ori mă gândesc îmi iau mai multe hârtii, creioane, culori negre, linii, triunghiuri, și gândurile îmi fug, fără să mă mai asculte. Departe de tot…
Câteodată nici nu mai vreau să îmi amintesc unde se duc ele. Sunt tot timpul grăbite. Nu sunt înțelepte. Au nevoie de timp…
Apoi, încep fără prea multe schițe să mâzgălesc pe hârtie, tot felul de culori, care sunt invariabil negre. Nu știu de ce? Unii m-au întrebat de ce văd totul în negru. Eu nu pot să le răspund. Mă apucă tremuratul. Simt că nu îmi mai revin. Fără să vreau, devin isterică. Nu pot răspunde la întrebări, mă pierd fără să vreau printre detaliile care m-au adus cu gândul la sinucidere.
Ce pot face? Nimeni nu mai e de partea mea. Toți mă înșală.
Până și viața îmi dă cele mai dure și crunte lecții de umilință, peste care simt că nu pot trece atât de ușor.
Mi-e teamă de viitor, la fel cum mi-e frică de trecut.
Pe hârtie încep să se contureze niște forme, care seamănă cu niște linii, care, la rândul lor sunt colorate cu un negru fum. Ce culori? Fără să știu, în cutiile mele pe care scrie: ,,Malerei”, ,,Verboten”, ,,Wir beide” găsesc tot felul de guașe, creioane...
De câte ori le deschid, îmi aduc aminte de pictură, de lucruri interzise, de noi. Dar care noi? Vorbesc numai cu mine însămi.
Unii cred că vorbesc numai despre lucruri utopice. Să fie oare trăirile mele utopii?
Trec ore în șir, trec nopti, trec zile, trec ani, îmi trece viața prin față și nu am curajul să spun adevăruri care dor. Pe mine, nu mă mai doare nimic…
Sunt singură în fața foilor, ele sunt cele cărora am curajul să le spun tot felul de adevăruri. Ele nu îmi reproșează nimic. Mă ascultă, și mie, îmi și vorbesc. Ele știu când am dreptate și când nu, dar au bunul simț să nu mă contrazică. Sunt sincere și copilăroase cu mine, chiar naive pot spune.
După ce le termin, înmoi pensula în apă călduță și colorez hârtia în direcțiile pe care eu mi le doresc. Dar nici pensula nu mă ascultă întotdeauna. Atunci când mâna îmi tremură, liniile devin groase și nu se mai sfârșesc.
Am înțeles de la critici, că atunci, greșesc cel mai mult. Eu una, nu cred. Nu îmi place să se bage tot felul de critici în viața mea. Ei spun adevăruri numai de ei crezute. Dar nu trăite. Au impresia că au ajuns la o vârstă la care își pot permite să-i critice pe alții. Dar, nu-și dau seama că nu tot timpul au dreptate.
Eu nu lucrez, eu nu sunt un om muncitor, nu sunt nici perseverentă și nici tenace.
Eu trăiesc fiecare gând, fiecare tresărie. Impresiile altora sunt un chin pentru mine. Ele mă ucid cu sânge rece.
Până și hârtiile mele se supără când sunt comparate. Le doare. Ele vor doar să rămână așa cum le-am creat eu.
Am fost întrebată de ce nu le mai duc la expozitii, cum făceam odată.
I-am răspuns acelei persoane că m-am săturat să alerg după critici. Îmi pierd timpul care fuge și se îndepărtează de mine. Mai bine rămân singură în camera mea.
Dependența nu mă mai omoară. Nu îmi mai creează spasme. Nopțile nedormite nu mi se mai par ucigătoare. Au început să mi se pară normale. Mă încui în camera mea și încep să scriu. Unii cred că sunt doar vorbe. Alții îmi spun că îmi pierd timpul de pomană, pentru simplul fapt ca intru în prea multe detalii. Dar, așa am fost învățată.
Și până la urmă cine sunt ei? De ce mă critică pe mine, fără să vadă cât de lași sunt.
Am fost învățată să cred că nu sunt bună de nimic. Niciodată n-am știut care este adevărul real. Am fost mințită și de personajele mele. Până și ele m-au trădat. Cu alte personaje.
Îmi dau seama zi de zi că și persoanele de lângă mine, mi le pot îndepărta foarte ușor. Cum? E foarte simplu. Încep să scriu despre ele, iar a doua zi le citesc ce am scris cu o zi înainte. Realitatea e dură. E distrugătoare. Din persoane, ele devin personaje. Eu le creez, eu le distrug. Așa mă omor și pe mine. Treptat și fără regrete.
Nu îmi place să descriu oameni. Portretele lor mă mai sperie și după ani de zile. Nu mi-i mai aduc aminte, așa cum erau ei cu adevărat. Oameii se schimbă în fiecare secundă. Cum poți să le faci un portret universal valabil? Cel mai mult mă înspăimântă descrielile fizice. Mai puțin cele sufletești. Cele din urmă rămân pentru mine definitive. Cum gândesc ceilalți mă interesează mai puțin.
Prietenii mei, nu se regăsesc în portrele făcute de mine. Pe hârtie, pot să fac un personaj să sufere. După ce îi citesc prietenului, gândurile mele, invariabil va suferi. Mă întreb de ce? El este pe hârtie doar un personaj, iar eu i-am spus de atâtea ori că realitatea este pentru mine alta.
Prietenul meu mi-a zis că sunt mult prea profundă și sensibilă. Atunci l-am sancționat, devenind isterică. Eu încerc să-i spun tot timpul că pe hârtie sunt doar un personaj. Doar că el nu mă înțelege așa cum mi-aș dori.
Mi-a zis că ziariștii scriu povești simple, care să fie cumpărate. Dacă nu o să fiu jurnalistă, atunci ce sunt eu până la urmă?
Și am uitat să vă mai spun că el se gândește la mine. Și când o face, mă sună, oriunde aș fi. Până la urmă îmi este prieten sau personaj? Viitor iubit sau amant? Nu pot face diferențe între aceste substantive. Pentru mine fiecare cuvânt înseamnă o trăire. Altceva.
Nu știu, poate că vrea să mă ajute, doar că eu nu pot încă să-l înțeleg. Așa se întâmplă cu toți prietenii mei.
Iar în clipa în care vor uita de mine, habar n-au, că nu vor rămâne decât personaje sau simple portrete pe foile mele. Nu îi mai pot încuraja. Creionul este cel care îi omoară sau îi învie. Totul depinde însă de ei.
Oricum, eu am curajul să le citesc aceste vorbe. Iar portretele noastre i le dăruiesc. Dacă nu știu germană ar trebui să caute literele. Să facă asocieri, că doar sunt critici. Răspunsul se află doar în ei. În mine, doar pe hârtii.
,,Fiecare e pedepsit pe lumea asta”, lumea de dincolo nu este pentru mine decât iad și rai, dragoste pasională sau ură. Acolo vei trăi ce ți-ai dorit de fapt în acestă lume batjocoritoare.
De ore în șir ascult Piano Sonata No.8 ,,Pahtetique” (Adagio). Am uitat cum sună simfonia No.3 ,,Eroica”, dar și Piano Sonata No.14 ,,Mond und Abendlicht”.
Și figura lui este tot tristă.
Acum, fără să vreau, îmi zboară gândul la Gala și la Salvatorul ei. I-am cunoscut și în Brașov, dar și în Florența … El a avut-o sprijin toată viața pe Gala lui. Am înțeles că era egoist și egocentric. O iubea mai mult decât pe el. Și-o închipuia peste tot, pe canapeaua în formă de buze roșii, în portrete… Era Dumnezeul lui.
El a salvat-o de la moarte… Din câte știu, bărbații sunt salvatorii femeilor. Iar soțiile lor, nu sunt altceva decat niște copii, uneori reușite, alteori nu…
Nu vreau să fiu nici patetică, și nici eroică. Îmi doresc însă, să fiu lăsată în pace. Să pot greși de câte ori îmi doresc acest lucru. Să râd, să plâng, să țip, să urlu, să pot avea insomnii. Să-mi permit toate aceste lucruri, fără să fiu independentă. Vreau să împart toate aceste gânduri cu … Singuratatea.
M-am săturat de atâtea corecturi și ștersături…


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!