poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5435 .



Armânul nu chiarî
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2005-12-26  |     | 



ARMÂNUL NU CHIARÎ

Orgoliul de a fi armân există, ca și la evrei, după multe generații, pe filiera cea mai îndepărtată. Ceva cât de cât pe linie paternă sau maternă, prin înrudiri vagi și adesea aparținând mai mult legendelor de familie decât vreunui arbore genealogic exact (pentru că aromânii na-u cultivat vocația nobiliară, ci pe cea mai înnobilantă a demnității și tăriei de caracter, contând mai sigur pe o creștinească egaliate și nu pe ierarhiile subterane), face ca persoana care le află să fie mândră de acestea. Unul dintre ei, poetul venit din Turia grecească, Teohar Mihadaș, poate fi exemplar pentru destinul acestei minorități de onoare, care și-a făcut întotdeauna un titlu de glorie chiar din aceasta.
Destinul armân a fost mai degrabă crunt și crud, invidiile celorlalți din vecinătate conducând la răzbunări și gânduri negre, chiar și atunci când n-a existat vreo justificare. Peste tot unde au fost sau unde i-a trimis soarta, alungați sau doar transhumanți, s-au impus ca model de conduită, de abilitate în obținerea prosperității, au trezit antipatii și li s-au pus stavile adesea necinstite. Teohar (darul lui Dumnezeu din greacă, deci ceea ce înseamnă Bogdan pe linie slavă) și Mihadaș (nume foarte evreiesc, care înseamnă ceva ce am uitat în ivrit, dar e clar că înseamnă, parcă “mai mult”, în fine, nu are importanță, decât pentru că evreii i-au revendicar adesea pe aromâni, poate pentru superioritățile lor dovedite), a plecat alungat de greci din niște munți (Pind) pe care i-a îndrăgit și pe care i-a început prin a-i cânta în versuri. Nu făcuse rău nimănui, dar asta nu conta. A venit spre confrații români cu aceeași inimă deschisă, dar a fost primit la fel de rău. Tânăr și deja asuprit de simțul onoarei absolute, a refuzat să se alieze atât cu fasciștii, cât și cu comuniștii. Oricare ar fi rămas victorioși, l-ar fi dat pe mâna călăului. L-au judecat atunci comuniștii și l-au întemnițat 7 ani, fără culpă, numai pentru că i-a înfruntat. La fel s-ar fi întâmplat și dacă biruitori ar fi fost ceilalți. Închisoarea a făcut-o mai mult pentru că, afemeiat cum sunt mai toți armânii, în ciuda spritului lor puternic familist, a făcut curte unei june bistrițence, al cărei tată s-a nimerit să facă parte din celebra grupare anticomunistă a “sumanelor negre”. Anii de temniță grea, pe la Aiud și canal i-a primit cu zâmbetul pe buze, așa cum reiese din singura carte cu adevărat de sertar care s-a tipărit (de către mine la Editura mea “Clusium”) după 1989. Nici după acest ani destinul nu i-a fost mai generos, avînd de suferit alte și alte invidii. Teohar mi-a fost mai apropiat și l-am urmărit mai îndeaproape, i-am chiar folosit predestinărilor. Iată, la editura amintită și la ziarul ei care a făcut vâlvă în primii ani postdecembriști (“Atlas – Clujul Liber”) l-am adus ca președinte onorific al Casei de editură (cea dintâi din țară, singura înffințată în chiar decembrie, 26, 1989), pentru că, având noi tendințe de opoziție la ceea ce începuse deja să se arate păgubos, aveam nevoie de un port-drapel. A primit cu curaj și demnitate, deși l-am avertizat că va încasa destule picioare în fund, dar că el era obișnuit cu așa ceva, iar eu trebuia să rămân în umbră, ca să pot să țin sus steagul la nevoie (și au fost destule nevoi). A fost chiar dat în judecată de un procuror, Nicoară, pentru calomnie de presă, proces pe care evident l-a pierdut, tot cu zâmbetul pe buze, dar amenda de cam 5000 de lei i-am plătit-o eu, prin editură. Poate că mă înșel, dar cel care l-a învins pe marele poet, veștejindu-l încă o dată, este azi prefectul județului Cluj, cel puțin după nume.
Greu de imaginat o asemenea personalitate, care venea des la mine (conduceam casa respectivă de editură) și mă ruga să-i suspend renta pe care i-o stabilisim, pentru că zicea el că nu face nimic pentru ea. Oricum, suma respectivă, de altfel modică, o preda nedezmințit celor doi nepoți ai lui cu nume, evident, aromânești. Nu l-am ascultat, asigurându-l că a făcut destul și că o merită.
De murit, a murit cu egală demnitate, refuzând să ia medicamentele care l-ar fi putut ține în viață, pentru simplul motiv (ca la eschimoși sau la șamanii amerindieni) că l-au lăsat la 78 de ani puterile și nu mai suporta să devină o povară pentru el însuși și pentru cei din jur. Presa clujeană l-a omagiat oarecum inspirat, titrând “A plecat haiducul! Și i-a publicat o fotografie foarte vie și deloc împăcată cu soarta.
Cam așa a fost și istoria generală a aromânilor. Diverse teorii i-au alungat fie din nord spre sud, fie dinspre nord spre sud, la mijloc fiind Dunărea și Carpații. Mai sigur e că i-au tratat cu ură grecii, care nu că vroiau să-i extermine (deși cereau aceasta prin presa anilor 70 chiar, pe vremea puciului generalilor), dar vroiau să-i asimileze, să-i grecizeze cu orice preț, aducându-le astfel un sângeros omagiu. Nici în Serbia, nici în Bulgaria nu au fost mai iubiți, pentru că pe unde ajungeau, fiind alungați din averile lor originare, își refăceau repede bunăstarea, iat aceasta trezea invidie. Într-o carte despre aromânii izolați în sudul Bulgariei, un comentator român, Gh. Sp. Popescu a dat dovada omagiului invidios al localnicilor. Întrebând de ei prin satele în care se spunea că trăiesc, asta în ultimele decenii, bulgarii răspundeau cu o înciudată apreciere: “acolo unde sunt cele mai arătoase case, acolo trăiesc valahii!” Nici românii-români n-au fost și nu sunt prea calzi cu armânii, din moment ce aproape i-au uitat prin văgăunile Balcanilor, ale Pindului sau în îndepărtata Istrie.
De unde oare această rezisență nesfârșită la loviturile soartei? Cum s-au ridicat din nou și din nou după ce li s-au năpăstuit civilizațiile înfloritoare de la Moscopole și Bitolia, din Veria și Skopje, din Fiume și Dobrogea românească? Dacă l-ai fi întrebat pe Mihadaș aceasta ar fi răspuns cu trei degete: familia, cinstea și credința. Familia era biserica lor, pentru că bisericile li se dărâmau, periodic, ca-n Meșterul Manole (meșterul însuși părând a fi fost, după nume, armân).
În familia mea rămăsese poveste că armânul nu căra bagaje. Le lăsau în grija femeilor, aprigelor armânce, pentru că ei mergeau în față, cu puștile gata să apere onoarea acelor femei. Armânul mai degrabă murea decât să rabde a-i ofensa cineva muierea, dar de regulă nu murea.
Cuvântul de onoare și ținerea lui au fost și mai sunt legi nescrise pentru ei și așa au câștigat de fiecare dată, ridicându-se prin cinste din josul unde îi arunca necinstea altora.
Credința ortodoxă, cel mai adesea sobră, ca și pornirea patriotică, i-a dat tăria și starea de dreptate.
Iar peste toate cele trei, ar fi zis Teohar, strângând cele trei degete în pumn, a fost limba strămoșească, armâna. În general alte popoare au ridicat imnuri de slavă limbilor lor, numai aromânii i-au dedicat un majestuos blestem: “Blăstem mari s-aibî n-casă/ Cari di limba-a lui s-alasî.// Cari ș-lasă limba lui/ S-lu ardă pira-a focului,/ Să s-dirină yiu pri loc,/ Să-li si frigă limba-n foc.” – așa grăiește verșul înverșunat al lui Costa Belimace, în ceea ce a devenit un fel de imn neoficial, dar sfânt, al aromânilor, Dimândarea părintească, pe care de fiecare dată pe unde se ducea cu gând scriitoricesc, Teohar era pus s-o rostească, cu un avânt actoricesc demn de toată lauda.
S-a mai și exagerat, unii cercetători, aprigi și ei, ca toată nația, trăsătură naturală a armânilor, mai susțin că armâna ar fi limbă aparte și că din ea s-a născut până și… limba latină. Nu se poate lua aceasta în seamă, dar se reține pentru demnitatea cuvântării, una din cele pricini pentru care, în ciuda vicisitudinilor sorții, aromânii au supraviețuit. Pentru că respectul pentru limba maternă, care sună destul de straniu și pe alocuri străin de ușurătatea altor limbi, a generat în primul rând cultură în trăinicie. Iubind cartea, învățătura și rosturile lor înțelegându-le, aromânul a supraviețuit și va supraviețui prin ele și dacă s-ar întâmpla să dispară. Încă o mândrie care provoacă invidii și dușmănii, deși n-ar trebui, ci dimpotrivă, ar trebui să nască elogii, este uriașa listă cu mari personalități. Teohar zicea și el, dar mulți sunt de acord și chiar lărgesc lungul șir de nume: Andrei Șaguna, Zaharia Carcalechi, Asthanasie Marienescu, frații Mocioni, apoi Blaga, Goga, poate și Eminescu, un pic din Sadoveanu, clanul Papahagi (Tache, Pericle, Marian), Theodor Capidan, familia Nasta, Iorga chiar, ca să nu mai amintim pe contemporanii Toma și Matilda Caragiu, Ion Caraion, Ion Caramitru, Ion Pacea, Nicu Saramandru, Gheorghe Caragiani, Hristu Cândroveanu și de ce nu, cel mai popular, cel considerat regele fotbalului românesc Gheorghe Hagi. Iar lista este mult mai bogată.
Dar nu numai pe lumea românească, ci și pe celelate lumi unde s-au adăpostit, au dat valori: Vanghelis, eroul național al grecilor, se pare că și fostul președinte Costa Caramanlis, cei doi frați bulgari care au înființat universitatea sofiotă, albaneza Maica Thereza (Premiul Nobel pentru pace), marele dirijor de la Berlin Herbert von Karajan, parizianul Constantin Tacu (unul dintre cei mai renumiți editori din lume), americanul Tiberiu Cunea, nemțoiaca Kirata Iorgovan-Mantsu și câți și mai câți.
Cu asemena tării și trăinicii se câștigă veșnicia, nu se moare: armânu’ nu chiară – zice el și se încruntă, în același timp cu zâmbet discret, așa cum arată în eternitate chipul regretatului Teohar Mihadaș.

VALENTIN TAȘCU

P. S: Cine va cuteza să citească romanul subsemnatului, Miluta, apărut la 2004, va constata că acest destin este asemănător și pentru personajul său, în care autorul se recunoaște în mare măsură pe sine

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!