poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6971 .



Peștele înecat în apă și spiritul critic
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Serban_Codrin ]

2005-10-10  |     |  Înscris în bibliotecă de Maria Tirenescu




Când poeții, nu numai ei, ci inclusiv amatorii încearcă să se aventureze în spațiul atât de fascinant, înșelător, încărcat de accidente al universului HAIKU, se găsesc uneori în situația peștelui despre care se spune, cu o accentuată undă de umor, că se îneacă în apă! Deficitul unei tentative eșuate de a scrie haiku scoate la iveală o întreagă harababură, cu deficiențe, cu insuficiențe culturale, ba chiar cu lipsă de talent.

„Ce mare lucru este un haiku?” se întreabă retoric temerarii în suferință, decât potrivirea câtorva silabe, 17 după unele păreri, oricâte, după superioara autoritate a altora. În poezie, a construi strâmb nu ester prilej de tragedie, poemul este prea scurt pentru a-și permite luxul de a se dărâma precum o piramidă construită de neinițiați, merge și așa, ce contează!

Împinsă de la spate, această logică empirică, nu este de mirare că peste lumea haiku-ului se deversează cantități uriașe de rebuturi verbale, ale unor neaveniți, contribuind la compromiterea unor specii literare de sorginte niponă. Sub neorânduială, poezia curată, limpede se sufocă, este ocultată, pierdută în năvala ambalajelor grafomane. Să aruncăm ochii peste câteva capodopere:

cireș înflorit –
portretul bunicului
în decembrie (Ion Roșioru)

vin valuri vuind
dar nici o corabie –
nici un pescăruș (Vasile Moldovan)

dintre-atâtea flori
au ales felinarul –
fluturi de noapte (Bogdan I. Pascu)

într-o grădină -
sperietoarea păzind
via culeasă (Laura Văceanu)


În aparență, nimic nu deosebește aceste minunate poeme de avalanșa de încercări ratate. Cauzele eșecului sunt prea multe și ar fi nevoie de un prea lung studiu privind patologia haiku-ului. Să ne referim la o singură boală. Într-un tratat de specialitate este definită „figură de stil, care constă în folosirea mai multor construcții decât ar fi necesar pentru exprimarea unei idei sau imagini, cu scopul de a exprima mai energic, mai convingător ideea sau imaginea respectivă.” Bineînțeles, ați recunoscut spre ce teritoriu vreau să vă conduc: în labirintul numit PLEONASM. În poezia tradițională românească, fără alte pretenții de esențializare, pleonasmul contribuie, în unele contexte, la accentuarea expresivității:
„Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate.” (Vasile Alecsandri)

„Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte”. (Mihai Eminescu)

În haiku, pleonasmul nu încape, pentru că această specie literară nu respinge expresivitatea și accentuează sugestia; apoi, spațiul de numai 17 silabe este prea strâmt pentru repetiții, inclusiv de felul binecunoscutelor expresii „babă bătrână”, „viață cazonă de armată”, prin care se exemplifică, de cele mai multe ori, incriminata noastră figură de stil.

În mod paradoxal, tocmai folosirea intensivă a numitului trop, în haiku salvează unele aparențe: în primul rând, completează cu o inutilitate numărul canonic de silabe. Cauza? Neavând ce spune, manufacturierul nu are atenția îndreptată spre sensuri și sugestii, ci îngrămădește vorbe în plus, numai să iasă ceva, fie ce-o fi!

Dau un exemplu destul de răspândit. Textul avut în vedere circulă prin toate antologiile românești de haiku, cu toate că i-am atras atenția autorului asupra erorilor, iar antologatorii nu-l sancționează, fie din necunoaștere, fie fascinați de alegerea repetată. E inutil să adaug că nu voi indica numele făcătorilor de pleonasme, inclusiv pentru faptul că tentația are o asemenea amploare, încât toți creatorii români de haiku se află în situația de a greși, la cea mai mică neatenție. Iată textul:
după furtună
încă mai cad nucile –
tobele toamnei

Lăsăm la o parte metafora stânjenitoare din versul al treilea. „Cad nucile” este semnul sezonal pentru toamnă. Repetarea cu obstinație a numelui anotimpului în finalul terținei duce la o construcție pleonastică, la ratarea poemului în totalitate. Alte pleonasme sunt perfecte, fără conflict sezonal:
în briza vântului
umbra frunzei
tremură ușor

Pentru orice vorbitor de limba română, „briză” și „vânt” sunt cuvinte sinonime: a le pune în relație denotă ori neatenție și superficialitate, ori gravă necunoaștere, în orice caz, semnal de lipsă de talent literar.

Așadar, situația cea mai des întâlnită este repetarea, după sau înaintea cuvântului sezonal, a numelui, în clar, a anotimpului. Iată alte exemple alese la întâmplare, bineînțeles, din antologii, unde pretențiile au o anumită înălțime. Totodată, rog pe autori, în măsura recunoașterii unor texte proprii, să nu se supere, ci să-și asume eroarea:
câte un fulg rătăcit
cade pe cărare –
ce iarnă săracă
se repetă situația din haiku-ul căderii nucilor:
galbenul regal
din petalele toamnei -
miros de gutui
În orice caz, „gutuie”, termen sezonal pentru toamnă, exclude numele anotimpului, sau invers, numele anotimpului exclude cuvântul sezonal al gutuii. Culmea ar fi fost „gutuia toamnei”! Și totuși, iată că anomalia apare:
tunetul verii –
oaia părăsește turma
să pască singură
Pășunatul pastoral este specific primăverii, verii și toamnei, dar, în general, în haiku trebuie să reprezinte un semn sezonal pentru vară. Cum „tunet” marchează același anotimp, construcția „tunetul verii” devine pleonastică, într-o situație asemănătoare cu „gutuia toamnei”. O propunere de corectare a greșelii ar fi:
tunet(e) în cer –
oaia părăsește turma
să pască singură
Sau:
tunet și fulger –
oaia părăsește turma
să pască singură
Ezitarea mea se datorează dublării semnului sezonal „fulger” și „tunet”. Există cazuri, când se admit maximum două cuvinte sezonale, dacă nu se exclud pleonastic:
după fragi sălbatici –
desculț
prin rouă (David Alexandru).
Și totuși, la același autor găsim:
veverița
ronțăind nuca –
sfârșitul toamnei
unde „nuca” și „sfârșitul toamnei” nu stau deloc bine împreună.
Iată alte texte alese dintre prea numeroasele întâlnite aproape în orice pagină tipărită, repet, inclusiv în antologii, dovadă că spiritul critic nu funcționează:
amurg de toamnă –
iedera sângerează-n
gardul ruginit

toamnă sihastră –
în cireșul desfrunzit
tremură o stea

iarna asta –
ultima ninsoare
peste copilărie

boare tainică –
nici un greier
în noaptea de vară

noapte de vară –
printre mixandre
greierii țes insomnii

Și așa mai departe, dar ne oprim aici, pentru ca domeniul este nesfârșit. Așadar, avem toamnă/iedera sângerează, toamnă/cireșul desfrunzit, iarnă/ninsoare, vară/greier, ba chiar vară/greieri, mixandre, ceea ce, în ultimul caz, începe să semene cu o exagerare pleonastică. În schimb, apar situații cu două cuvinte sezonale, care nu alcătuiesc un pleonasm:
ridicând crusta
spartă a greierului mort –
tunet în cer (Șerban Codrin)

lupi în viscol –
zăpada acoperă
golul urmelor (Dumitru Ifrim)

crizanteme –
zăpada din cimitir
atât de albă(Ioan Găbudean)

În ultimul text se observă o indecizie sezonală, ceea ce nu-i recomandabil, dar realitatea poeziei își însușește pur și simplu realitatea observației, așa că admitem viziunea poetului. Apar poeme, unde incompatibilitatea pleonastică se transformă în paradox, pentru că repetiția nu se referă la anotimp:
ferma de iarnă –
în vasul de porțelan
cântec de greier (Clelia Ifrim);

iarna de-afară –
fereastra mamei plină
de violete (Vali Iancu)

Pleonasmul sezonal de tip numele anotimpului - semn sezonal al aceluiași anotimp apare atunci când atenția autorului nu este îndreptată spre sensul (sugerat) al poemului, ci numai spre construcția celor 17 silabe, pierzând, așadar, din vedere esențialul. Exagerarea notației sezonale duce la o situație ilară într-un astfel de poem scurt, anulând bogăția sugestiilor prin repetiții verbale inutile:
funii de ceapă –
toamnă-nlăcrimată
spânzură-n streșini,
Unde „funii de ceapă”, „toamnă-nlăcrimată” ocupă spațiul sezonal într-o asemenea măsură, încât rămâne prea puțin loc pentru restul semnificat. Spre deosebire, iată un alt text:
apus de soare –
daliile zugrăvind
spatele casei(Utta Siegrid König)
Aici, autoarea recurge la un singur cuvânt sezonal, „dalia”, nimic altceva netulburând discursul liric. Economia de mijloace permite altor elemente (loc, timp, subiect, eternitate, efemeritate, mu-shin) să se manifeste liber, până la nivelul unui haiku reușit.

O situație oarecum specială întâlnim în cazul semnului sezonal „luna”, care, în tradiția poeziei nipone indică teama, fapt cu totul nerelevant, așadar insensibil, în poezia românească, unde „luna” poate sugera orice anotimp. În astfel de situații nu poate fi vorba de pleonasme, ci, în cazul cel mai fericit, de două cuvinte sezonale:
primăvara:
de-atâta galben –
nici luna n-o vezi
în lanul de rapiță (Ioan Găbudean)
vara:
beznă –
țârâitul greierilor
acoperă luna (Constantin Abăluță)
toamna:
o crizantemă –
prin golul porții luna
frântă în două(David Alexandru)
iarna:
sfârșitul nopții –
luna captivă
între doi țurțuri(Elena Manta Ciubotariu)

În orice caz, frecvența pleonasmului în universul haiku este nu numai stânjenitoare, ci și un motiv pentru toți practicanții, fie poeți recunoscuți, fie simpli amatori, de a medita în profunzime, când aleg elementele constitutive ale poemului, mai cu seamă, în secțiunea dedicată cuvântului sezonal, ceea ce se dovedește, iată, o armă cu două tăișuri. Nu-i nimic, cu atenție, orice eroare se corectează, iar în situații extreme, se renunță la textele prea bolnave, oricum, nu se selectează, pentru a le elibera în lume cu defecte.

Ceea ce reprezintă un mare handicap în lumea poeților de haiku este acuta lipsă a spiritului critic. Orgoliile unora și ale altora capătă uneori, forme patologice, de vindecat, de către un altfel de specialist decât criticul literar.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!