Poemul lacrimilor
de Virgil Gheorghiu(2010)
1 min lectură
Mediu
Când oamenii tari și tăcuți ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristețe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniștea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimțită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isușii troițelor plângând în lemn
Călătorii odihniți în prăpăstii,
Și de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imașuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginități
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al rășinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinși ai mamei
Peste monogramele valizelor.