O sărbătoare a felinarelor stinse
de Serban Codrin(2010)
7 min lectură
Mediu
Învățătorul
și abecedarele
în clasa goală –
departe înflorește
năprasnic liliacul
O coajă de ou
sub cuibul până acum
în paragină –
dar nicio stea prevestind
lumii sfânta minune
Atât a mai rămas
din străvechiul imperiu
de pretutindeni –
niște flori de rapiță
îngălbenind stepele
Calea Lactee
în strachina cu apă
a tâmplarului –
m-așez la masa de lemn
cu lingura în mână
Despre clasicii
literaturii vă spun
esențialul –
pe vremea lor zăpada
urca până la streșini
Un poet uitat
recunoaște cu multă
bună-credință –
pe-atunci cocoșii cântau
dintr-un străvechi obicei
Din întâlnirea
cascadei cu înghețul
providențial –
acest castel născocit
fără dălți de-un maestru
Nu uraganul
devastând universul
mă înspăimântă –
arbori de rezonanță
în focul ciobanilor
Iată cum devii
maestrul unei arte
desăvârșite –
culegi câteva frunze
într-o seară de toamnă
Sacrificați-l
când păsările cântă
printre frunzișuri –
arbore învrednicit
a deveni vioară
Cascada urcă
și explodează-albastru
cerul spre pământ –
pianul și universul
sub degetele tale
Ce năzdrăvană
a fost în lung și în larg
dragostea noastră –
de un verde infinit
în coliba de ierburi
Nu-i magia mea
să-mpodobesc pârloaga
cu albăstrele –
totuși cu neliniște
le-aduni gândind la mine
Geamul vecinei
de-o primăvăratică
iluminare –
destăinuirea-acestui
cântec fără de sfârșit
Ascultând noapte
de noapte în surdină
concertul lui Grieg –
conturul portretului
tău devenit muzică
Numai cinci rânduri
ți-aș trimite o dată
cu resemnarea –
ne-nstrăinează un cer
de stele căzătoare
La prima noastră
întâlnire a plouat
fără cruțare –
aceeași pelerină
strâmtă ne-a fost de-ajuns
Lângă tăcerea
femeii valurile
sfărâmându-se –
fiecare-și găsește
un fel de exprimare
Te văd cum dezbraci
parfumul portocalei
până la piele –
apoi îl sfâșii între
dinții sălbatic de albi
A fi singură
între pianul și golul
în rezonanță –
neașteptate tăceri
cutremură muzica
Cu totul singuri
ne jucăm de-a dragostea
printre flori de câmp –
de undeva ni-i martor
un fulger fără tunet
Mâinile tale
crăpate și muncite
din zori în seară –
voluptuoase mâini
din seară până în zori
După o viață
cu nopți albe amarnic
și zile negre –
visezi încă-același vâsc
aducător de noroc
Târgul de iarnă
își deschide porțile
vraiște, doamnă –
probați acest scârțâit
de zăpadă sub ghete
Un bărbat singur
și o femeie privesc
luna coborând
peste orașul unde
nu se întâmplă nimic
Primul ciripit
înaintea zorilor
sub acoperiș –
liniștea dintr-o dată
luând forma unui geam
Nu am destule
cuvinte să-mi recunosc
naivitatea
tocmai de-aceea cultiv
in grădină păpădii
Cu bucurie
salcâmul dă în floare
dincolo de drum –
prilej să-mi număr stoic
încă o dată anii
În ploaia de mai
pașii călătorului
se-nviorează –
enigmatice lumini
pe frunzele tinere
Un pumn de iarbă
sub cap și-nvelitoare
un cer de stele –
răsplata plugarului
după-o zi de robie
Să privesc întâi
luna pe cer ori puiul
galben de rață –
încă o dată între
neant și un miracol
Tocmai spulberă
vântul păpădiile
peste coclauri –
precum scrie în cartea
fiecărei seminții
Altfel de potop
încarcă munții de jos
până la piscuri –
se cațără talazuri
verzi de sevă năvală
Deodată flăcări
ciobesc întunericul
până la roșu –
ultima încordare
pentru întâiul tunet
Întrucât luxul
de-a înflori printre crini
e prea orbitor –
dialoghez cu nimeni
și tăcem împreună
Încă o seară
de mai peste mormântul
călătorului –
care de care se-ntrec
spinii să înflorească
Vară cu frunze
verzi de salcie și flori
galbene pe câmp –
întâmplare de-o clipă
undeva în univers
Eu și căruța
străbatem la pas drumul
negru de pământ –
în zbor ne însoțesc doi
fluturi fără simbrie
Nimic nu are
greierul în pustiu
de bine-al vieții –
doar pojghița și-un cântec
pârjolindu-l cu totul
Singur pe drumuri
căutând fără noroc
un acoperiș –
cerul mă învelește
în furtună de vară
Muzeu de fluturi
cu aripi glorioase –
numai unul mic
dincolo de fereastră
zburdând în libertate
Iar cerul o fi
broderie albastră
deasupra lumii –
începutul acelei
mirări fără de sfârșit
Către înserat
sub florile de hamei
se rupe gardul –
astfel împlinindu-se
cuvântul profetului
Pândaru-ascultă
greierii asediind
pepenăria –
război între parfumuri
și cobze fără pace
Un fluture alb
cercetează tabloul
cu margarete –
soarele tocmai trece
prin fereastra deschisă
Frunzele verzei
formând palmele unde
se-adună rouă –
iată-vă paradisul
cu adăpătorile
Fluturi de noapte
izbesc din greu fereastra
cu-aripile –
zăpezi fără odihnă
și viscole de vară
Un scurtcircuit
liniștește boxele
in discotecă –
răzbate târâitul
greierilor de-afară
Toamna pârguind
până la disperare
iedera pe zid –
carate îndeajuns
să umple-o vistierie
Cu pumnul de bani
câștigați pe garoafe
nu cumpăr nimic –
doar aceste lumânări
de sufletul florilor
Întotdeauna
plouă mai des în preajma
felinarului –
își dă curaj drumețul
răzbind prin întuneric
Încă un câine
omenește de-amărât
în zloata rece –
de nu m-aș cutremura
până la resemnare
Se rostogolesc
în vânt flori de hârtie
și crizanteme –
pe stradă oameni cu măști
și oameni cu măști false
O răspundere
cu totul
copleșitoare –
picătura coboară
pe un fir de păianjen
Vechea scândură
de masă cu semințe
de brad la zvântat –
nu-i nevoie s-ajung
cuvinte mai departe
Doarme bătrânul
paznic de far cu barba
arsă de vânturi –
până în zori visează
fără mânie marea
Cu sacii pe cap
culegătorii urcă
târâș Golgota –
zile în genunchi și nopți
pentru treizeci de cartofi
Între o carte
prea savantă și-un caiet
întru totul alb –
vântul în geam și moina
despart nimicul de gol
Vântul scuturând
câte o nucă peste
claviatură –
fără fulger se-aude
încă o notă gravă
Seceta arde
până la oase iarba
cimitirului –
în moina fără sfârșit
renasc fire de iarbă
Culegătorii
de măceșe plătindu-și
amintirile –
floarea de-odinioară
mușcă până la sânge
Mai bine cerșești
cu mâinile întinse
la o răscruce –
cerul să îți arunce
în palme ploaie și vânt
Pasărea fără
nume și călătorul
cu haina ruptă –
popas de-amiază printre
spini cu porumbe negre
Asediază
țărmul vânturi sărate
și valuri vuind –
dintr-o stâncă în alta
liniștit număr pașii
Uneori zărind
în oglindă un obraz
boțit și aspru –
cine-i acest evadat
din toate furtunile
Calea Lactee
îmi golește odaia
de întuneric –
numai o umbră-adâncind
în icoană tristețea
În același fel
înfloresc sub chiciură
prunii și gardul –
mirabil și minunat
nimic tocmai de-aceea
Norocul a fost
să se rupă căruța
cu lemne în drum –
altfel nu vedeam cerul
dinaintea ninsorii
Las la o parte
enciclopediile
și tomurile –
nicio floare de gheață
cu nume în dicționar
Nimic sub soare
nu-și merită durerea
de a fi dorit –
nici această zăpadă
fără altă greșeală
Nimic altceva
pe miriștea cu ciulini
în paragină –
numai înghețul vestind
o resemnare albă
Într-un anume fel
feriga nu disperă
o dată în an –
ci dă în floare cu cât
ninge din tot belșugul
Cu resemnare
și calm privesc liniștea
goală-a ninsorii
deasupra valurilor
ondulând fără sunet
Și dintr-o dată
geamurile înfloresc
în viforniță –
coliba săracului
strălucind de vitralii
Staruri și vipuri
între tacâmuri de-argint
și dinți de aur –
cu-adâncă smerenie
masa rămâne de lemn
După risipa
vieții ne rămâne
doar suferința –
cenușă de-o răceală
până la disperare
De azi pe mâine
trecem prin întâmplarea
de-a îmbătrâni –
al cincilea anotimp
fără altă speranță
Vitrina goală
în marginea târgului
de provincie –
o umple albul abia
încrețit al norilor
Noapte prea lungă
pentru a nu medita
la foarte puțin –
oceanul în furtună
numit o viață de om
Am găsit calea
perfectă spre nirvana
de-acum și aici –
plimbare printre măceși
înfloriți în tăcere
( 1994 – 1997)