peștera
de Ruxandra Cesereanu(2008)
2 min lectură
Mediu
într-o zi am intrat eu însămi în peștera trupului meu
stingheră și cu părul zbîrlit pe cap de spaimă
mai întîi am pășit prin deșert
leii dormeau rezemați unii de alții ca niște catedrale
spinările lor erau aurore boreale
cascade niagara de nisip astupau gurile și toți ochii
doar oamenii deșertului știau că zăpada-i fierbinte și moale
în peștera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor
mort neputrezit cu mîinile împreunate pe piept
și cu fața întoarsă spre răsărit
l-am atins și pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc
leii nu-l devoraseră
nici vulturii nu-i curățaseră oasele
nici șerpii nu-l încolăciseră
nimeni nu voia să mănînce din mortul acela care nu mirosea a nimic
el stătea ca un fetus bătrîn
îl priveam și un glas de femeie nebună zvonea în mine strigînd
cine te-a născut între leii uitați ai lui dumnezeu
cine te-a auzit cum sfredelești în pustiu
cine a simțit cum arzi ca o torță întoarsă pe dos
aspru călugăr de diamant
barba ta crește deși ajunsă-i la tălpi
barba ta-i așternutul meu pentru vremea cît voi sta închisă aici
iar dacă nu voi ieși niciodată afară
barba ta-i chiar rochia mea de nuntă moarte și domnișoară.
PV