Neștiutorul
de Philippe Jaccottet(2009)
1 min lectură
Mediu
Cu cât îmbătrânesc și cred în neștiință,
cu cât mai mulți mi-s anii, cu-atâta n-am și nu-s.
Tot ce-i al meu, - un spațiu rând pe rând
înzăpezit sau sclipitor, dar pururi fără viață.
Unde-s călăuză, paznic, dăruitorii?
stau în odaia mea și tac întâi și-ntâi
(tăcerea intră ca o slugă să deretice puțin)
și, una câte una, aștept să plece minciunile:
au ce rămâne? Cu ce se-alege muribundul acesta,
să-i poată-mpiedica sfârșitul? Ce putere
între cei patru pereți încă-i mai dă grai?
Aș putea-o ști, eu cel neștiutor și fără tihnă?
Ci-ntr-adevăr l-aud vorbind și vorba lui
- deși o! mult prea vagă – pătrunde-odat’ cu zorii.
„Și dragostea, ca focul, îți nalță jerba doar
pe farmecul și vina pădurilor scrumite…”
Trad. Ion Caraion, Cinci poeți romanzi, Ed. Albatros, 1972