Ultimul dor
de Miron Pompiliu(2005)
1 min lectură
Mediu
Acolo unde lângă râu
Se-nșir\' răchiți bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi și mâine.
Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeață,
Ferice-acolo am trăit
A vieții dimineață.
Bisericuța cea de lemn
Și azi e vie-n minte-mi;
Căsuța cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.
Și parcă din grădină ies
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, țiind
De mână surioara.
Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!
Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Și sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.
Si dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ține...
De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserica de lemn
Când oi muri mă-ngroape.
S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ș-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;
Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Plutește peste toate.
as sugera o corectie: anul de nastere este 1847 si nu 1848 (vezi Constantin Pavel, Miron Pompiliu, Viata si opera lui, 1847-1897)