Fantasmagoria
de lewis carroll(2004)
23 min lectură
Mediu
CÎNTUL I- Întilnirea
Tîrzie era seara de ianuar...
Sleit, la cină-ntîrziat, năuc
De foame, nevricos, murdar
Acasă ajungeam. Cu un pahar
De vin m-am consolat și c-un trabuc.
Ceva-mi părea însă-n birou ciudat,
Fiindcă CEVA alături îmi părea:
Un CEVA alb și încețoșat.
Drept mătură la început l-am luat,
Uitat-acolo de lacheu-mi (o lichea!).
Dar nu trecu mult timp, și-l auzi
Pe ÃLA1 strașnic strănutînd.
“Apropie-te, amice!”, îl pofti,
“L-aceste ore, cred, s-ar cuveni
De tihna-mi să grijești, să fii mai blînd.”
Ci se scuză acela: E răcoare
Afară. Se pare c-am răcit...
Eu m-am întors plin de mirare -
Iat-o: de-o șchioapă, nu mai mare,
Fantoma cea sfioasă la privit.
Știindu-se zărită, tremura.
Se-ascunse așadar într-un ungher...
“Cum ai ajuns aici?” a întreba
Am prins. “De ce? Hai, nu te rușina!
De ce te-arăți așa stingher?”
Răspunse: “Þi-aș zice cu plăcere
De ce și cum venit-am, dar
Tu, speriat de-a mea vedere,
Vei spune că povestea-mi e părere,
Vei spune poate că-s băsnar.
Cît despre faptul că-s speriată,
Un argument există, pe-ncercat:
Căci, de lumină, la fel de-ntemeiată
E frica la fantome, cum i-e dată
Bietului om, de ce-i întunecat”.
“Nu-i potrivită pilda a-ți scuza
Vădita pîn-acuma lașitate:
Nepoftite, fantomele pot abuza,
În vreme ce-unui om a refuza
Să fie bîntuit i-e peste poate.
“O mică sperietură”, spuse,
“Nu-i nelalocul ei. Crezusem doar,
La început, că ai intenții-ascunse.
Dar nu-i așa. La tine ce m-aduse,
Dă-mi voie a-ți spune, așadar:
Casele voastre-s socotite
C-o cifră ce le numerotează:
Cea a fantomelor adăpostite.
(Chiriașii, cu mobile-nvechite,
Cărbuni, doar ca BALAST contează.)
A ta, o singură fantomă-ncape.
E-o fantomieră2, de mi-e îngăduit.
Ast-vară, nu putea să-ți scape
Un Spectru – aflat pe-aci, pe-aproape,
Ca să-ți ureze bun venit.
Chiria cît de mic-ar fi,
Urarea-i regulă-n case de raport:
E musai, deci, de șotii să te ții
De unul singur chiar. Deși
E strîmt aici ca într-un cort.
‘Cel Spectru curînd te-a părăsit.
De-atuncea, bîntuit n-ai fost.
Cum de la el de știre n-am primit,
Cu totu-ntîmplător am auzit
Că ne-am putea găsi aici un rost.
Un Spectru ar fi întîi ales,
Pe drept un loc vacant s-ocupe.
Fantome, Elfi, vre-un Spirit neînțeles
Vin mai apoi. Cum dau greș ades,
Pe-un Moroi încearcă a-l corupe.
Spectrele au spus: locu-i anost!
Cum că, de soi, n-ai vin.
Și, ca Fantomă, eu am fost
Cea mai calificată pentru post.
Deci n-am putut oferta s-o declin”.
“Fără-ndoială, am spus, tu poți susține
Că te-au trimis ca cel mai competent.
Totuși, să bîntuie-un mucos ca tine
Pe unul de paj’doi de ani! Ei bine,
Nu-mi pare a fi un compliment”.
”Nu-s chiar atît de tînăr pe cît par,
Răspunse el. Ci, adevărul e
C-adeseori, pe lîngă cîte-un far,
Un țărm stîncos, un hău murdar,
Mi-am exersat cu brio festele.
E drept că pîn-acuma n-am jucat
Un rol domestic. Dar, cum indiscretă
Am dat năvală, mi-am făcut păcat,
Uitînd ceva ce nu e de uitat:
Cele Cinci Reguli d-Etichetă”.
Drag îmi era din ce în ce s-ascult
La ce-mi spunea făptura pricăjită.
Găsise-n fine un Om căutat de mult,
De-aceea, de-al emoției tumult
Părea cu totul copleșită.
“Măcar, am spus, e bine c-am aflat:
MUTÃ nu ești, ba destupată!
Ci, șezi, te rog. Probabil n-ai cinat.
Nici eu. Consideră-te invitat
Să împarțim o cină-ntîrziată!
Deși nu-mi pari deloc o ființă
Pe care s-o îmbii cu demîncare!
Dar te-aș ruga, la masă, d-elocință,
Ca să-mi aduci la cunoștință
Cele Cinci Reguli de purtare”.
“Mersi! Consideră-te norocos,
Căci ți le voi spune de îndat’.
“Dar ce servești?” am zis, politicos.
“Un piept de rață, fără os,
De vreme ce m-ai întrebat.
Doar o felie. Te-aș ruga și
De înc-un strop de sos”.
Micuțul nu-nceta a mă uimi,
Căci nu-mi fusese dat a mai privi
Ceva atît de dalb și de pîclos.
Și încă tot mai alb se prefăcea,
Mai vaporos, mai eterat,
Cum, în lumina care licărea,
Pe dată începu a-mi recita
‘Cinci Maxime’ de Spirit elevat.
CÎNTUL II- Cele CINCI Reguli
“Încep cu regula dintîi,
(Să nu crezi însă că-i un joc):
Dacă ți-e Victima în pat, să nu-i
Scuturi perdelele la căpătîi,
Ci apucă-le de la mijloc.
Și vălurește-le domol și rar,
Ca o perdea de alta să desparți.
Fără-ndoială că, într-o clipă doar,
Din perne, bietul locatar,
Va ridica ochii-nciudați.
Ajuns aici, să nu încerci cumva,
Să faci tu prima observație.
Cuvine-se să-nceapă Victima:
Nici o Fantomă de bun simț nu va
Începe ea o conversație.
Ca și tine dacă va întreba:
‘CUM AI AJUNS AICE?’
E foarte clar ce va urma,
Căci se cuvine îndat’ a replica:
‘PE ARIPI DE LILIAC, AMICE!’
Iar dacă, dup-acestea, el nu va
Mai spune nimic, ar trebui
Să te retragi. Să scuturi ușa...
Vei știi că ai greșit pe undeva,
Apoi, de va începe-a sforăi.
Cu timpul, singur cînd va fi
Acas’ ori la plimbare,
C-un murmur greu, a-l necăji
Să-ncerci, spre al obișnui
Cu vocea-ți viitoare.
De-l vei afla cu-amicii laolaltă
Greu îți va fi din cale-afară.
Căci reușita-ți va depinde de o altă
Schemă: lumînări sau o bucată
De unt să furi, dintr-o cămară;
Cu-astea, (de preferat cu seu),
Să-ți faci un soi de patinoar.
Pe care nu-ți va fi prea greu
S-aluneci. Ai cuvîntul meu
C-oricine ar avea habar.
Regula Doi ne învață felu-n care
Să ne purtăm în case cu pretenții:
S-APRINZI O SÎNGERIE LUMÎNARE,
(eu n-am făcut-o, cer iertare!)
APOI SÃ ZGÎRII UȘA ȘI PEREÞII!”
I-am spus: “Îți va fi scurtă vizita
Dacă-l vei supăra pe Șef.
E-oprit focul deschis în casa mea!
Cît despre ușă, a o zgîria
Încearcă numai, de ai chef!”
“A Treia, al Victimei aspect
Tratează, drepturi garantînd.
Și spune, cum e și corect:
SÃ O TRATÃM CU MULT RESPECT,
SÃ NU TE CERÞI CU EA NICICÎND.”
“Eu, mulțumit de regul-aș fi fost,
Dar s-a întîmplat ca, mai înainte,
Cîte o Fantomă, fiindu-mi gost,
Să uite ADESEA-nțeleptul rost
Al maximei de tine pomenite”.
“Poate, mi-a spus, tu-ai fost cel care
Te-ai arătat cam bădăran:
O Fantomă, chiar binevoitoare,
Celui avînd așa purtare
Îi v-arăta disprețu-i suveran.
Ca pe-un ÃLA de tratezi un Spectru,
Ori dai în el cu barda,
E-nvoit, de chiar regescul sceptru,
Ca Victimei să îi ignore dreptul
La respect. Deci, nu întinde coarda!
A Patra spune să nu bîntui
Prin case c-o, deja-ncartiruită,
Fantomă. Găsită fără căpătîi,
(De Rege înusuși iertată dacă nu-i),
Va fi pe loc măcelărită.
Măcelărit – ‘tocat mărunt’ înseamnă:
Dar Spiritele se-alipesc de zor.
E-o durere de neluat în seamă –
Cît durerea de care să se teamă
Poetul ‘tocat mărunt’ de-un recenzor.
A Cincea lege, cred c-ai prefera
Să ți-o recit de-a-ntregul:
REGELUI, SÃ-I SPUI ‘DOMNIA-TA’.
CURTEAN MÃRUNT, SE CERE A RESPECTA
MÃCAR ACEASTA DINTRE REGULI.
DACÃ VREI, TOTUȘI, NEAPÃRAT,
POLITICOS SÃ FII DIN CALE-AFARÃ,
VORBEȘTE-I CU: ‘SPECTRALE ÎMPÃRAT’
CÎND I TE ADRESEZI. DE EȘTI ÎNTREBAT
RÃSPUNDE-I CU: ‘ALBEAÞA TA REGALÃ’.
Mi-e teamă însă că a-ți recita
Nu pot mai mult. Vocea mă lasă.
Deci, dacă n-ai nimic a obiecta
M-aș drege cu-n pahar din berea ta –
Sînt sigur că e delicioasă”.
CÎNTUL III—Păruiala
“Și chiar ai mers pe jos, i-am spus,
Pe-așa o vreme mizerabilă?
Fantomele, mereu am presupus
Că zboară. De nu chiar foarte sus,
Oricum la o-nălțime onorabilă.”
“Un Rege, zise, e normal să poată
Să stăpînească al zborului învăț.
Dar o Fantomă poate să socoată
Perechea de-aripi – supraevaluată,
Ca atîtea alte lucruri de răsfăț.
Desigur, Spectrele-s bogate
Și aripi de la Elfi pot cumpăra:
NOI preferăm să stăm departe
De anturajul lor nătîng. Și-i foarte
Bine ca lucrurile să rămîn-așa.
Fiindcă, deși pretind c-au depășit
A lumii vanitate, văd doar ură
În ochii lor. (De Spectre-s prețuit
Cam cît e un rățoi, cînd e privit
De un păun, coleg de bătătură.)”
“Îmi par, am zis, cu nasul cam pe sus,
Dacă aici nu și-au găsit cămin.
Explică-mi însă: vestea cum s-a dus,
Că ‘locu-i anost’, precum ai spus,
Și că de soi, n-am vin’?”
Răspunse: “Ei bine, pot să-ți spun:
Inspectorul Kobold te-a bîntuit...
Eu am sărit ca ars: “Inspector cum...?
Spectre-inspectori, ieșit e din comun!
Fii, rogu-te, mai explicit!”
“Îl cheamă Kobold, spuse, și e
Din rîndul Spectrelor breslaș:
Se îmbracă mai mereu cu o gălbie
Robă, pe piept c-o vestă stacojie
Și-n cap cu o bonetă cu panaș.
A vrut, întîi, în Alpi să se-aciuiască.
Acolo, însă, l-a supărat reuma.
S-a întors în Anglia, s-o lecuiască.
Pen’ ca aici să se lipească
De-o SETE ce-l chinuie și-acuma.
Știi, vinul roșu la reumă-i leacul.
Lui pare-se că-i merge uns.
De-atunci, în pivnițe își face veacul,
‘Ntre butoaie. Și Kobold, săracul,
Din Inspectru3, VIN-SPECTOR a ajuns”.
Cît am răbdat – ca un bărbat,
Vorbe, de Duh cu gura mare!
Am rămas calm, pîn’ mi-a fost dat
S-aud, de la împielițat,
O predică de tot zeflemitoare.
“Bucatele? Parcă-s aruncate!
Pe majordom, e bine-al înștiința
Că e normal ca felurile, ‘n parte
Să aibă UN FEL de gust. Departe-i
Oliviera! Să n-ajungem la ea?
Lacheul, cred că niciodată,
De chelner, nu-și va găsi un post.
Crezi că asta trebuia flambată?
(Orice Arbitru, la o judecată,
Þi-ar spune: masa se prezintă prost).
Rața a fost bună. Despre mazăre,
Îți spun: n-a fost de nota zece.
Iar cașcavalul, de-l mai faci pane,
Să nu le îngădui să întîrzie,
La masă să-l aducă rece.
Să știi că pîinea-i mai gustoasă,
Făină folosind de calitate.
Spune-mi, te rog, că n-ai în casă
Doar băutura de pe masă:
Cernelurile astea CAM murate.
Apoi, privirea cînd își ridică,
Oftă din greu: “Sfinte Sisoie!”
Și continuă, la fel de critică:
“Odaia asta-i mult prea mică,
Și nici prea încăpătoare nu e.
Fereastra-ngustă potrivită-i doar
Amurgul să ți-l facă nesfîrșit.”
“Se vede, am spus, că n-ai habar:
Semnată-i de un arhitect cu har,
Care pe lîngă Ruskin4 s-a școlit.”
“Dar, Sir, puțin îmi pasă cine-a fost,
Ori unde s-a școlit anume.
Ferestrele au, toate, un rost!
Eu n-am văzut lucru mai prost
De cînd mă știu pe altă lume”.
Și-a continuat: “Trabucu-i tare
De tot! Duzina cît mai e, nu știi?”
Am mîrîit: “Ce importanță are?!
Cred c-ai purtări prea familiare,
De parcă văr primar mi-ai fi.
Așa ceva, din partea unuia ca tine,
N-AM SÃ SUPORT, și basta!”
Faci pe grozavul,spuse. “Bine...
(Văzui că-n mînă o sticlă ține)
Am să m-ocup de ASTA!”
Și mă ținti cu ochi mijit,
“Pîrtie!”, țipă cu vesel glas.
Mi s-a părut întîi că m-am ferit,
Dar presupun că sticla s-a oprit
Exact pe vîrful meu de nas.
Ce s-a întîmplat apoi habar nu am.
(Adevărul e c-o încasasem).
Știu doar că pe podea ședeam
Și “Doi cu cinci fac patru” repetam,
“Dar CINCI CU DOI fac șase”.
Nu pot să-mi amintesc mai mult de-atît.
Și nici nu pot ghici. Privind în jur,
Cu simțurile treze, cît de cît,
Lampa de-abia mai pîlpîia, încît
Totu-n odaie-mi apărea obscur.
Deasupra mea, plutind prin ceață
Era Făptura, la fel de voalată.
Și-așa, zîmbind pe sub mustață,
Îmi preda o lecție de viață:
Biografia lui neromanțată.
CÎNTUL IV – Despre demîncare
“Oh, pe cînd doar un copil eram,
Ce vremuri fericite!
În jurul mesei, toți ne-așezam,
Ouă, felii prăjite, parmezan,
C-o ceașcă de ceai erau servite”.
“Oprește! Scena-i tipărită!
Am țipat eu. Asta-i culmea!
Ca Ghidul Bradshaw5 e de răspîndită!”
(Fantoma era înmărmurită
Și nu găsea răspuns la ce-auzea).
“Recit-așa copiii, cînd se-ascund:
Trei Fantome mănîncă ouă
Cu pîine prăjită și unt.
Una s-a îndopat prea mult
Și-au rămas doar două6.
E într-o antologie. De nu crezi
Pot s-o aduc din raft într-o clipită.”
“Nu te-obosi, strigă, s-aduci dovezi,
Căci mi-am adus aminte! Ca să vezi:
Eu însumi scris-am strofa pomenită.
Cred că un Almanah m-a tipărit,
Agentul meu parcă așa zicea.
Un literat scorțos, cînd l-a citit,
A hotărît, crezîndu-l potrivit,
S-apară și-n revista ce-o scotea.
Părinți mi-au fost o Zînă și
Un Pitic de-o oarecari etate.
De la-nceput, ei s-au gîndit c-ar fi
Mai fericiți ai lor copii,
De s-ar distinge-n diversitate.
Mama, vrăjită de-o așa idee,
Copii, pe lume, a început s-aducă,
Pe fiecare dup-o altă cheie:
Una a fost Piază, două – Fee,
Alta s-a nimerit Nălucă.
Duhul și Știma, la școală, amîndoi,
Nu s-au distins decăt prin rele.
Vin mai apoi un Spirit și-un Moroi,
Un Pricolici cu un Strigoi,
Pe urmă două Iele.
(Se-opri. Înăbușindu-și un căscat
Mă întrebă: Ãsta-i tabac?
Aș lua și eu o priză). Au urmat
Un Elf și o Fantomă (Încîntat!),
Iar ultimul – un Vîrcolac.
O dată, niște Spectre în vizit-au venit
Înveșmîntate-n albul de rigoare.
Iar eu, copil, le urmăream pitit:
Cu-așa vedenie deloc obișnuit,
Simțeam fiori de gheață pe spinare.
Mirat, priveam aceste arătări,
Cu o alură așa semeață.
Dar Mama, trăgîndu-mă de păr:
‘Caști gura?’ Și m-alungă pe scări
C-o palmă peste poponeață.
Am înțeles cît ar fi fost de bine
Să fiu născut în neamul Spectrelor.
Dar ce să-i faci?, șopti-n suspine.
ELE-s a Spiritelor nobilime,
Și ne tratează disprețuitor.
Eu, ca Fantomă, așa am început:
Pe lîngă unu-n vîrstă am fost dat
Ucenic. Șase ani să fi avut,
Și tare distractiv mi s-a părut
Să am atîtea trucuri de-nvățat.
Am bîntuit prin turnuri și castele,
Chiar beciuri, trimis dacă eram.
Adesea, ore-n șir urlam la stele,
Iar alteori, udat pînă la piele,
Sus, pe creneluri, petreceam.
Să gemi, e deja demodat,
De ti-ai găsit cumva auditor:
Ultimul răcnet, în materie de-urlat,
E ăsta. (Și atunci m-a înfiorat
Cu-n țipăt cutremurător).
Vei spune, poate, că-n urechea ta
Nu sună a cine știe ce.
Ci încearcă numai, poate vei vedea
De ce un an sau cam așa ceva,
Mi-a luat, de exerciții practice.
Vei înțelege, cînd urletul vei stăpîni
Și-oftatul jalnic, șoapta sugrumată,
Cam cîtă știință se cere a-ți însuși.
Încearcă mormăitul, și vei știi
Că-i o adevărată artă.
Eu, unu-am încercat așa ceva,
Tu, însă, nu ai fi în stare, chiar
Zi și noapte dac-ai exersa.
Poate talent cu carul de-ai avea
Și dăruit de-ai fi cu har.
Shakespeare, din clasici, e cel care
Ne-a închinat nemuritoru-i verb.
La el, duhuri prin Roma-s hoinare,
Înveșmîntate fiecare
Cu-n cearșaf. Dar nu răceau, mă întreb?
Destul am cheltuit pe recuzită,
Doar ca să fac pe Mortul.
Însă, deși păream trecut prin sită,
Nu-mi reușea vedenia potrivită
Ca să justifice efortul.
Însă, curînd notele de plată
Mi-au tăiat cheful de bufonerii.
Decoru-i costisitor. Și iată
Cum, în locul zestrei ce ți-e dată,
Cred că un cont mai bun ar fi.
De pildă, să luăm un turn de bîntuit:
Pînze, cranii, oase putrezite,
Lumini albastre care ard mocnit
Sub șlefuită sticlă de mărit,
Și un set de lanțuri ruginite.
Mai sînt și lucruri de închiriat –
La haine, accesorii o mie,
Culoarea luminii de testat...
Fă-le pe toate și te-ai săturat
De-așa o meserie.
Cei din Comisie-s cu nasul sus,
Și exigenți cînd le-adresezi
O cerere. Chiar s-au opus
Cîte-unui duh petent, că cică-i rus,
Franțuz ori, culmea!, londonez.
Unele limbi nu-s agreate:
Velșa de pildă. Pe săptămînă,
Plata, fiindcă le faci pe toate,
E-o liră. Și joacă-te, fîrtate,
De-a Duhul, de nu ți-e peste mînă”.
CÎNTUL V – Despre gazdă
“Părerea Victimei s-asculte
N-ar trebui? Să-i dea o șansă
Și gusturile să-i consulte.
Căci preferințe pot fi multe
Cînd e să ai Fantome-n casă”.
Fantoma, clătinînd din cap, zîmbi:
“Părerea să le-o ceri? Dar poți?
E-o treabă care te-ar înnebuni:
Să-ncerci să faci pe plac unor copii –
Cu ei la capăt n-ai s-o scoți.”
“De-acord, am spus, că n-ar fi bine
Să lași niște copii s-aleagă. Dar,
În cazul unuia ca mine...
Ca Onorată Gazdă, îmi revine
Să-mi fac părerea cunoscută clar”.
“Să-i consultăm, mi-a zis, n-ar merita –
Căci oamenii-s prea plini de
Ifose. Si-ntîi, e scurtă vizita.
Apoi, dac-om rămîne, ori pleca,
De alte împrejurări depinde.
Dar, deși a Gazdelor părere
‘N principiu nu interesează,
Demiterea Fantomei o pot cere
Dacă-i lipsită de maniere
Și dacă postu-și neglijează.
Gazda, de înțeles de-ar fi,
Ca tine, nu un neisprăvit
Iar casa n-ar fi nouă și...”
“Ce-are a face asta, izbucnii
Eu, cu al Fantomei trai tihnit?”
“O casă nouă nu-i dorită –
S-o agrementezi îți cere bani.
Ci doar mai veche-i potrivită
Cînd tencuiala-i jupuită –
Cam după douăzeci de ani.”
“Sună prețios...’agrementezi’ –
Eu nu cunosc expresia.
Poate incult ai să mă crezi,
Dar te-aș ruga să-mi precizezi
Exact, ce înțelegi prin ea?”
“Ce înțeleg?” răspunse el rîzînd,
“Păi..., ușa din țîțînă s-o slăbești
Și găuri să dai, rînd pe rînd,
Ca prin pereți să bată vînt,
Cu șuier bîntuitul să-nsoțești.
Deși, cu găuri numai cîteva
Poți face-o treabă cumsecade.
Prin ele, vîntul loc își va
Face. La tine, însă, e-altceva:
Se cere muncă!” “Ai dreptate!”
Am oftat eu.Și-am continuat
Cu-n zîmbet strîmb: “Dar ce-ar fi fost
Mai mult de-aș fi întîrziat?
Te-aș fi găsit probabil ocupat
Cu-agrementatul tău prețios”.
“E adevărat, răspunse. Poate
De-amenajări prins aș fi fost deja.
Însă, de soi, un Duh de se socoate,
Nu se va apuca de toate
Astea, ‘nainte de-a se prezenta.
Totuși, de vreme ce-ai întîrziat,
Cred c-ar fi trebuit s-o șterg.
Însă, cu drumul ăsta desfundat,
Don de Cauche-Maire7 m-ar fi-așteptat
Mai bine de un ceas întreg”.
“Dar de Cauche-Maire acesta cin’ mai e?”
Făcui și eu o întrebare.
“Ei, bine, zise, cin’ nu știe
De el, fie nu doarme, fie
O digestie grozavă are.
Îi bîntuie pe-aceia care
Înfulecă la cină nepermis
De mult. Și, cu a lui strînsoare,
Îi las-aproape făr’ suflare”.
(“De bine să le fie!”, am zis.)
La cină, cei ce-s ademeniți
De ouă, șuncă, piept de rață,
Homar, poate cartofi prăjiți,
De-mbrățișarea-i dacă nu-s striviți,
Înseamnă că te mint în față.
Fiindcă-i grăsun, e numai potrivit
Pentru-o așa misiune. Chiar
Și-o zicală i-am scornit
Văzîndu-l cît e de-mplinit:
Că cică l-am fi UNS PRIMAR8.
Știi, cînd a fost ales primar,
Duhurile-n păr ar fi votat
Cu cel ce-ți stă în față, dar
N-au avut curajul necesar,
Fiind el așa de-ntărîtat.
La trap, cînd s-a văzut ales,
A luat-o, Regelui să-i spună.
Dar nefiind suplu, ci invers,
Goana i-a fost, bineînțeles,
Cu totul ne la îndemînă.
Și-așa, ca rîvna să-i premieze,
Văzîndu-l frînt și plin de spume,
Și, poate ca să se distreze,
Regele-a vrut să înnobileze
Primarul ce ‘de Cauche’ își spune.
I-am spus atunci fără-nconjur:
“S-a cam jucat cu cele sfinte
De dragul unui calambur:
Omul, o spune Johnson, e un fur
Cînd face jocuri de cuvinte.”
“Un om, îmi spuse, nu e Rege!”
La care, eu l-am înfruntat,
Sperînd că totuși va înțelege
Ce-i spun. El nu părea să nege,
Ci mă privea doar, amuzat.
După o vreme, suflul mi-l pierdui,
Și recursei la o țigare.
SCOPU-ți, îmi zise, greșit nu-i,
Dar, faptul c-ARGUMENT îi spui
E-o regretabilă eroare.
De sub privirea lui șerpească
Ochi ridicat-am cu durere,
Zicînd: “Dar cine să-ndrăznească
Să-mi rîdă mie-n nas, că
Adică-n ceată nu-i putere!”
Răspunse: “E adevărat:
CEATA-I putere – din oficiu
Þi-aș fi, în speță, avocat.
Ar fi numai ceva de-adăugat:
Anume: CEAPA e un viciu.9
CÎNTUL VI – Momente jenante
Ca unul care, pe o culme
Urcă abrupt, stors de sudoare,
Și află, ajuns în ‘nalta lume,
Un lucru-ntristător, anume
Că treaba-i cam plictisitoare:
Dar, fiindcă, ajuns la jumătate,
Nu îndrăznește a se răzgîndi,
Ci urcă, pe piscuri depărtate
Văzînd el o colibă. Poate
Acolo se va odihni.
Și urcă, urcă. Nervi, vigoare
Sînt de acuma irosite
Tot mai abrupt-a lui cărare!
Deși aproape făr’ suflare
Pe buze-i stau vorbe cumplite.
Urcînd, scurteaz-a lui cărare.
Apoi, la cea colibă ajungînd,
Intră, cuprins de nerăbdare.
Dar, peste ochi, răsunătoare,
O palmă-l culcă la pămînt.
Se simte-atunci, ca într-un vis,
Alunecînd cu capul înainte,
De-a berbeleacul în abis,
Trezindu-se în cîmp deschis.
Cum de, nu-și mai aduce-aminte.
La fel și eu, cari, c-o fantomă,
Disputa logică am încercat,
Aflai că i-e străină orice formă
A logicii și orice normă.
Dar, pentru-atît, n-am dezertat.
Ci, avînd tot timpul în vedere
Concluzia la cari s-ajung speram,
M-am străduit, după putere,
Ca, într-o axiomă, cum se cere,
Să prind tot ceea ce spuneam:
Începîndu-mi fiecare frază
Cu ‘fiindcă’ și cu ‘prin urmare’,
Sedus doar de-a rațiunii rază,
Mă pomenii cu mintea varză:
Orb pe-a lui Aristot cărare.
“Îndrugi doar vrute și nevrute,
Spuse. Gata de-acum, nici pîs
Să nu aud. Ci culcă-te!
Mai bine-așa, decît să te
Aud făcîndu-te de rîs.
Mi-aduci aminte de-unul care,
‘N disputa logică furios,
S-a-nfierbîntat așa de tare
Că i-au luat foc papucii-n picioare”.
Am spus: “CE LUCRU CURIOS!”
“Faptu-i CURIOS, e-adevărat,
Și sună poate-a abureală.
Dar cert, precum că ți-a fost dat
Numele Tibbs”. Am replicat:
“Dar nu mă cheamă Tibbs! Greșeală!”
“NU te cheamă Tibbs?!”, în spume
Izbucni, de mă cuprinse teama.
“Exact. Adevăratu-mi nume
E Tibetts...” – “Tibetts?” “Da, pe bune!”
“Vai mie, nu ești tu persoana!”
Apoi, cu-n răget ca de leu
Îmi răsturnă masa-ncărcată.
“Dar, mai devreme, ți-a fost greu
Să te prezinți? Ce derbedeu!
Ce vită încălțată!
”Cale de-o poștă bălți să sar,
Să-ți rabd fumatul cu umor,
Să aflu c-a fost în zadar,
Și s-o pornesc pe drumuri iar...
Îmi pare CHIAR seducător”.
“Ci taci!” urlă, cînd am cercat,
Timid, o scuză de-om deștept.
“Cred că destul am îndurat
Pe unul ce s-a arătat
Ca o găină de discret.
Dar oari la ce m-am așteptat?
Poate, să-mi spui de la-nceput
De-adresă.” Apoi, ca apucat:
“Nu căsca gura, treci în pat!
Nu mai am vreme de pierdut\"
“HEI!\", m-apărai eu cu pasiune,
“S-arunci numai pe mine vina
Frumos îți șade, n-am ce spune!
Puteai și tu să-ntrebi de nume
De-ndată ce-ai aprins lumina.
Atîta cale de umblat
Te poate înfuria, nu zic.
Dar sînt eu de-asta vinovat?\"
“Ei, bine, bine...”, s-a-nmuiat,
“Cred c-ai dreptate-un pic.
Scuză-mi ieșirile! M-ai omenit,
Iar vinul, cina mi-au prins bine.
Greșeala e a mea, admit.
Dar astfel de-accidente, -i dovedit,
Pot scoate din țîțîni pe-oricine.
Hai, Frunzăverde10, să mă-mpac
Cu tine. Bate palma odată!”
Porecla nu-mi era pe plac.
M-am hotărît, totuși, să tac
Fiindcă părea cu drag că-i dată.
“Adio, Frunzăverde, somn ușor!
Probabil că, de-oi fi plecat,
Îți vor trimite-un Spirit inferior
Ce-o să te țină într-un fior
De-i fi tu treaz, de-i fi în pat.
Cum să te porți cu el te-nvăț:
Să-i spui s-o lase moale
Cu chicotelile. De nu, cu-n băț
(Cu unul gros, nu de răsfăț),
Să-i dai, de-l prinzi, la gioale.
Să-i spui apoi, ca într-o doară:
‘Urîciune, de te porți urît,
Dac-o să-mi joci și-a doua oară
Feste, mai tare-o să te doară
Și chicotitul o să-ți stea în gît!’
De-asemeni pilde de umor,
Doar astfel lecuiești un Spirit.
Dar, vai, e dimineață. Tre’ să zbor!
Adio, Frunzăverde, somn ușor!”
Un semn cu ochiul, și-a fugit.
CÎNTUL VII – Tristă amintire
“Ce-a fost asta?\" nedumerit
M-am întrebat. “Oare-s băut?”
Însă curînd, un gînd smerit
S-a abătut asupră-mi. Și-am bocit
O oră-ntreagă, chiar mai mult.
Și suspinînd: “Ce l-apucat,
Pe Hoyt11, s-o șteargă-n graba mare?
Mă îndoiesc c-a meritat...
Cine-o fi Tibbs?” m-am întrebat.
“De--atîta zor e vrednic oare?”
Dar dacă-mi seamănă, mai știi,
Ar fi POSIBIL” , am admis.
“Dar prea-ncîntat nu cred c-ar fi
La trei jumate-a se trezi
Într-un coșmar, direct din vis.
Cum Hoyt de șotii se va ține,
De-ndată ce-i va trece pragul,
(La fel cum s-a-ntîmplat la mine)
Prezic că n-o să iasă bine:
Un tămbălău, mai mare dragul”.
Înțelegînd c-al lacrimilor dar
Nu-mi va întoarce prietenul poznaș,
De dușcă am dat înc-un pahar
Și-am început să-i cînt cu har,
Funebrul, următorul marș.
“TE-AI DUS, FANTOMÃ PREAIUBITÃ!
TU, ÎNTRE PRIETENI, CEL MAI BUN!
ADIO, RAÞÃ RUMENITÃ,
ADIO, CEAI, PÎINE PRÃJITÃ,
CU BINE, PIPÃ ȘI TUTUN!
CULOAREA LUMII-I LA APUS,
DULCEAÞA VIEÞII SIMT C-O PIERD,
DE CÎND, FERMECÃTORULE, TE-AI DUS!
COLÞOS BÃTRÎN! MAI BINE SPUS:
DRAG PARALELIPIPED!”12
Și m-am oprit în plin avînt,
Sedus complet de geometrie.
Căci dup-asemea cuvînt
Să-ncerc și un Al Treilea Cînt
Mi-ar fi stricat la poezie.
De-atîta plîns cu ochii goi,
M-am dus și m-am vîrît în pat.
Și-am adormit, visînd Strigoi,
Știme, Fantome și Moroi,
Fee, Pitici, întregu-i nat.
Și a trecut un an de cînd,
Prin casa-mi, Duh rătăcitor
N-a bîntuit. Dar, ca atunci, în gînd
L-aud pe-amicul meu spunînd:
“Adio, Frunzăverde, somn ușor!”
1 La început, fantoma este un IT. Aparține deci neînsuflețitelor. Pentru traducător, ea nu are nici gen, ca FANTOMÃ ea acordîndu-se la feminin, ca EL, la masculin.
2 fantomieră – am preferat un joc de cuvinte inexistent în textul original pentru a traduce cu economie de silabe expresia one ghost house.
3 inspectru, vin-spector – în original, inn-spectre (spectru de han) se pronunță la fel ca inspector; cum orice han trebuie să aibă și o pivniță cu vinuri, iar textul subliniază meteahna lui Kobold, ni s-a părut potrivit să-l traducem pe inn-spectre cu vin-spector.
4 Ruskin, John – estet, critic de artă, pictor, prozator, emblemă a artei victoriene.
5 Ghidul Bradshaw – ghid de călătorie, un soi de Mers al Trenurilor în acea perioadă.
6 În textul original: \'Three little Ghosteses\' were set/\'On posteses,\' you know, and ate/Their \'buttered toasteses.\'. Cum Carroll le include în Nursery Rhymes, traducătorul și-a luat libertatea de a oferi o variantă infidelă, dar cu ecouri din folclorul copiilor.
7 În textul original, Knight-Mayor (Cavaler-Primar) se pronunță aproape la fel ca și nightmare (coșmar). Neputînd să redea în limba română rangul nobiliar, funcția publică și, în același timp, îndeletnicirea nocturnă a personajului, traducătorul a recurs la limba franceză, în care un simplu de înnobilează, iar jocul de cuvinte cauchemar / Cauche-Maire nu sună forțat, avînd și avantajul de a indica (prin maire = primar) ocupația lumească a spectrului.
8 În original: We used to call him years ago,/ THE MAYOR AND CORPORATION! Cum, în limba engleză, corporation are și sensul de grăsime, UNS PRIMAR ni s-a părut o traducere potrivită.
9 În original, pasajul e la fel de obscur: The UNION is strength.../ But ONION is a weakness. Fără să pricepem prea bine intenția autorului, am redat totuși jocul de cuvinte, presupunînd că tocmai aceasta e miza strofei.
10 În original: Turnip-top = frunze de gulie. Frunzăverde sună însă mai natural, mai familiar și chiar mai comestibil (englezii prepară salată din frunzele de gulie).
11 Pentru prima dată, fantoma primește un nume: Bones. Nume de familie destul de frecvent, Bones nu e ales întîmplător, însemnînd oase, schelet, rămășițe pămîntești. Neidentificînd nici un nume de familie românesc cu asemenea rezonanță, l-am “tradus” pe Bones cu un alt nume, la fel de englezesc, Hoyt, care are avantajul de a spune multe și cititorului român necunoscător al limbii engleze. În plus e monosilabic.
12 În original: OLD BRICK, OR RATHER, LET ME SAY, / OLD PARALLELEPIPED! Old brick (ad litteram: cărămidă veche; aici, băiat de zahăr) trimite clar către parallelepiped. Colțos bătrîn, cum l-am tradus pe old brick, nu face o trimitere la fel de limpede. De unde și o traducere alternativă:
CULOAREA LUMII-I LA APUS,
DULCEAÞA VIEÞII ÎMI DÃ JUNGHI,
DE CÎND, FERMECÃTORULE, TE-AI DUS!
COLÞOS BÃTRÎN! MAI BINE SPUS:
BÃTRÎN ȘI DRAG TRIUNGHI!
Cum însă paralelipiped pare să-i fie drag lui Carroll, am preferat să-l păstrăm. Chiar dacă varianta de mai sus are rezonanțe barbiene, dovedind că marile spirite (matematice) se întîlnesc.