Cârjele și mărul

din volumul \"Pome din ev-mediul odăii\", Ed.Litera, 1991

2 min lectură

Mediu

Nu mai sunt pur: dau dracului cârjele versurilor

în care m-au sprijinit oglinzile din ochii femeii

nu-s duioșii în cartea mea, oprește-te fetițo:

nici aripi să sărim peste băltoacă nu mi-au crescut

nici măselele cariate nici să umple cu pământ

nu poate poezia- nici iarba n-o înverzește și nu

poate naște în locul iepei

\"O mătrăgună-ți plantează aceste cuvinte-n auz.

Asemenea plante de mult nu mai cresc: doar înecații mai

vîd când luna le-aruncă pe ape sămânța-i de aur.

Știu că turnurile din ochii lor nu sunt pentru

singurătatea ta; știu că nuferii pe care-i văd nu sunt

pentru iubitele tale. Ultima ta dorință este un cal alb -

n-ai avut altă doică să te cufunde într-un somn mai adânc\".

Am încetat să mai scriu versuri iubind, venerând.

Aș vrea să-ți arăt, doamnă, că uneori lupul e partea

bună din mine. Uită-te-n jur: cuvântul cleios intră

ca un parazit în trup și coace bubele hâde-

cât hohot, câtă-mbulzeală, ce cârduri pe-această dâră

aurie ce duce spre miezul de nucă al vieții

Înainte ca poezia să ne împace cu piatra cu câinele

și cu sinele

să o întemeiem pe ce vedem

în loc să o impunem pe măsură ce orbim: satanică,

terifiantă, ca o taxă de igienizare

\"Îmi iau capul în mâini- grei ochii, un pământ

răscolit de soboli. Ce se aude, de fapt, ceea ce cântă

vioara sau ceea ce plânge deasupra ei?\"

Iubito, scriu cu un cuvânt păcătos: jivină

numai el mai poate sfâșia noaptea de pe statui

căutându-ți trupul ca un cuțit curățind mărul acestui

poem

Comentarii (0)