Câinele pierdut
de François Coppée(2005)
1 min lectură
Mediu
Când seara vii spre casă pe străzile deșarte,
Privind cum felinare se-nșiră de departe,
Cu razele-mpletite printre copacii goi, -
Vreun câine slab, nemernic, flămând, plin de noroi,
Pribeag pe care lumea / ce-o mână griji și zorul /
Stăpân sărac îl plânse gonindu-l cu piciorul,
De pașii tăi, în urma-ți, se ține-ncetinel,
Și te privește galeș, dacă te uiți la el.
O! ce privire caldă, timidă și smerită,
De om sărac, sau tandră, calină, de iubită,
Dar fără de nădejde, c-un aer îndoios,
De-amantă izgonită ori de sărac sfios.
De te oprești, îndată stă-n loc și el pe stradă,
Se-apropie cu teamă și dă ușor din coadă.
El știe-acum că sorții la tine doar rămân,
Și pare că te-ntreabă: \"Nu vrei să-mi fii stăpân?\"
Te simți mișcat și totuși, n-ai un îndemn prea mare,
Căci ești sărac; pe urmă, ți-e frică de turbare.
Voind să pari mai aspru, bastonul îl ridici
Și te răstești la câine, gonindu-l: \"Fugi de-aici!\"
Te depărtezi în pripă, dar remușcării pradă;
Iar el și-oferă soarta la alți drumeți, pe stradă...