Despre eroi și morminte

DRAGONUL Șl PRINÞESA

I
Cu doi ani înaintea evenimentelor de la Barracas, într-o sîmbătă din luna mai 1953, un tînăr înalt și ușor încovoiat se plimba pe una din aleile parcului Lezama.
Se așeză pe o bancă, în apropiere de statuia lui Ceres și rămase acolo, fără să mai facă nimic altceva decît să se lase în voia gîndurilor. „Ca o barcă în derivă pe un lac întins, în aparență liniștit, dar tulburat de curenți din adîncime\", își spuse Bruno cînd, după moartea Alejandrei, Martin îi povesti, confuz și fragmentar, unele întâmplări legate de evenimentul respectiv. Și nu numai că își spunea astfel, dar îl și înțelegea, și încă în ce fel! căci acel Martin de șaptesprezece ani îi aducea aminte de propriul lui trecut, de Bruno cel de demult, pe care îl mai întrezărea uneori prin ceața celor treizeci de ani ce trecuseră de atunci, ani îmbogățiți și pustiiți de dragoste, dezamăgiri și moarte. Cuprins de melancolie, și-1 închipuia în vechiul parc, în lumina asfințitului întîrziind pe statuile modeste, peste leii de bronz, meditativi, peste aleile acoperite de frunze măcinate de o moarte blîndă. Era la ceasul cînd încep să se audă murmure firave, cînd marile zgomote se sting, asemeni conversațiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, șipotul frntînii, pașii unui om ce se îndepărtează, lăr-muiala păsărilor ce nu și-au găsit încă locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să aibă o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se înserează. Și totul se schimbă: copacii, băncile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepărtate ale orașului. E ceasul cînd totul se cufundă într-o existență mai profundă, mai enigmatică și, tot-
11
odată, mai de temut pentru ființele singuratice care în ceasul acela stau tăcute și gînditoare pe băncile din piețele și parcurile din Buenos Aires.
Martin culese de pe jos o bucată dintr-un ziar aruncat, o bucată de forma unei țări: o țară inexistentă, dar posibilă. Mașinal, citi cîteva rînduri în care era vorba de Canalul de Suez, de niște comercianți ajunși în închisoarea din Villa Devoto, de ceea ce spusese Gheorghiu la sosire. Pe cealaltă parte, pe jumătate mînjită de noroi, se vedea o fotografie: Peron vizitează teatrul Discepolo. Mai jos, un fost combatant își omora soția și alte patru persoane cu lovituri de topor.
Aruncă ziarul: „Aproape niciodată nu se întîmplă nimic\", i-ar fi spus Bruno, la cîțiva ani după aceea, „nici chiar atunci cînd ciuma decimează o regiune din India\". Vedea din nou fața sulemenită a mamei sale, spunînd: „te-ai născut prin-tr-o neglijență\". Curajul, da, domnule, curajul îi lipsește după aceea; că de nu, ar fi sfîrșit într-o hazna.
Maicahaznă.
Cînd dintr-o dată — spuse Marti\'n — am avut senzația că cineva stătea în spatele meu și mă privea.
Cîteva clipe rămase nemișcat, nemișcarea aceea plină de așteptare și de încordare ce se naște în dormitor atunci cînd, în întuneric, ți se pare că auzi un scîrțîit ciudat. Pentru că simțise de multe ori senzația aceea în ceafă, dar era numai jenantă sau dezagreabilă; pentru că (explica el) se considerase întotdeauna urît și de rîsul lumii, și se simțea jenat numai la gîn-dul că cineva l-ar studia sau l-ar privi din spate, din care pricină se așeza pe locurile din spate în tramvai și în troleibuz sau intra în sala de cinema după ce luminile s-au stins. Dar în clipa aceea simți ceva deosebit. Ceva — ezită ca și cum ar fi căutat cuvîntul potrivit —, ceva neliniștitor, ceva asemeni scîrțîitului aceluia suspect pe care-1 auzi, sau crezi că-1 auzi în adîncul nopții.
„Cineva încearcă să intre în vorbă cu mine\", zise el ce gîn-dea zbuciumîndu-se.
Senzația de a se ști privit făcu, ca de obicei, să-i sporească și mai mult complexele: se vedea urît, deșirat, stîngaci. Pînă și cei șaptesprezece ani ai săi i se păreau grotești.
12
Dar nu ești așa\", îi va spune cu doi ani mai tîrziu fata care în momentul acela stătea în spatele lui; o perioadă imensă — îsi spunea Bruno — pentru că nu se măsura în luni, și nici măcar în ani, ci, așa cum se întîmplă cu cei asemenea lui, prin catastrofe spirituale, prin zile pline de o singurătate absolută și de-o tristețe de nedescris; zile ce se lungesc și se deformează asemenea unor fantasme întunecate pe pereții timpului, „în nici un caz nu ești așa cum crezi\", și-1 privea ca un pictor care-și studiază modelul, trăgînd nervos din veșnica ei țigară.
„Așteaptă\", zicea.
„Ești ceva mai mult decît un băiat bun\", zicea.
„Ești un băiat interesant și plin de profunzime, pe lîngă faptul că aparții unui gen rar întîlnit.\"
— Da, desigur — admitea Martin, zîmbind amar, pe cînd se gîndea „acum vezi că am dreptate\" —, pentru că toate astea ți se înșiră cînd nu ești băiat bun, și toate celelalte nu contează.
„Nu ți-am spus să aștepți?!\", îi răspundea ea iritată.
„Ești înalt și slab ca un portret de El Greco.\"
Martin mormăi.
„Dar taci odată!\", continuă ea furioasă, asemenea unui savant întrerupt ori distras de la muncă în clipa cînd e pe punctul de a descoperi mult dorita formulă finală. Și trăgînd din nou cu sete din țigară, cum făcea de obicei în clipele ei de concentrare, și încruntînd tare din sprîncene, adăugă:
„Știi ce? Ca și cum ai rupe-o brusc cu asceza asta spaniolă, ți se însăilează pe chip niște buze senzuale. Și pe urmă mai ai și ochii ăștia umezi. Taci! Știu că nu-ți place deloc ce-ți spun, dar lasă-mă să termin. Cred că femeile trebuie să te găsească atrăgător, indiferent de ce crezi tu. Și trebuie să le placă și expresia ta. Un amestec de puritate, de melancolie și de senzualitate înfrînată. Dar totuși... un moment. Ai un fel de neliniște în priviri sub fruntea asta care seamănă cu un balcon exterior. Dar nu știu dacă de fapt asta e ceea ce-mi place la dumneata. Cred că e altceva... Poate faptul că la dumneata spiritul domină trupul, ca și cum ai fi întotdeauna în poziție de drepți. Ei, poate că nu tocmai a plăcea o fi cuvîntul potri-
vit, poate mă surprinzi, mă uimești, ori mă iriți, nu știu nici eu... Spiritul dominînd trupul e ca un fel de dictator auster.
E ca și cum l-ai pune pe Pius al XH-lea să supravegheze un bordel. Lasă, nu te șifona, știu că ești o ființă angelică. Și apoi, cum îți spuneam, nu știu dacă asta e ceea ce-mi place la dumneata, sau ceea ce urăsc mai mult.\"
Făcu un mare efort pentru a nu-și desprinde ochii de la statuie. Declarase că în clipa aceea îl năpădiseră un fel de frică și fascinație. îi era teamă să se întoarcă și în același timp îl îmboldea o dorință nebună de a o face. își aduse aminte că odată, în defileul de la Humahuaca, pe marginea Gîtlejului Diavolului, pe cînd contempla abisul negru de la picioarele lui, o forță irezistibilă îl împinsese pe neașteptate să sară peste prăpastie. în clipa aceea i se întîmplase ceva asemănător: era ca și cum s-ar fi simțit împins să sară peste o genune întunecată „către celălalt mal al existenței sale\". Și atunci, forța aceea inconștientă dar irezistibilă îl făcu să-și întoarcă puțin capul.
Abia o zări și își și îndepărtă privirea de la ea, ațintindu-și din nou ochii asupra statuii. Se temea de oameni: i se păreau imprevizibili, dar mai ales perverși și josnici. Statuile, în schimb, îl făceau să simtă o fericire calmă, aparțineau unei lumi ordonate, frumoase și limpezi.
Dar îi era cu neputință să vadă statuia: îi stăruia în minte imaginea fugară a necunoscutei, pata albastră a rochiei ei, părul negru lins și lung, paloarea feței, privirea îndreptată spre el. Erau doar niște tușe fugare, ca într-o schiță făcută la repezeală de un pictor, fără nici un detaliu care să indice vreo vîrstă anume sau vreun tip determinat. Dar știa — accentua cuvîn-tul — că ceva foarte important se întîmplase în viața lui: nu atît prin ceea ce văzuse, cît prin mesajul pătrunzător pe care îl primise în tăcere.
— Dumneata, Bruno, mi-ai spus adesea că aproape niciodată nu se întîmplă nimic. Cineva trece prin strîmtoarea Dar-danele, un domn oarecare își asumă responsabilitatea de a fi președinte al Austriei, ciuma decimează o regiune din India, și pentru tine însuți nimic din toate astea nu are vreo importanță. Chiar dumneata mi-ai spus că e groaznic, dar adevărat, în schimb, în clipa aceea am avut senzația netă că se întîmplase ceva. Ceva menit să-mi schimbe cursul vieții.
14
Nu putea spune cîtă vreme trecuse, dar după un răstimp ce îi păru îndelungat simțise că fata se ridică și pleacă. Atunci, pe cînd se îndepărta, o privise: era înaltă, avea o carte în mîna stîngă și un fel de mers nervos și energic. Fără să-și dea seama, Martin se ridicase și o pornise în aceeași direcție. Dar, conștient dintr-o dată de ceea ce făcea, închipuindu-și că ea ar putea întoarce capul și să vadă că o urmărește, se opri temător. Si o văzu îndepărtîndu-se, pe strada Brasil, către Balcarce.
Curînd dispăru din raza vederii lui.
Se întoarse încet la bancă și se așeză.
— Dar — îi spuse el — deja nu mai eram același om. Și nici n-o să mai pot fi vreodată.
II
Trecuseră cîteva zile agitate. Pentru că știa că o va revedea, era sigur că ea va reveni în același loc.
în tot timpul ăsta nu făcu altceva decît să se gîndească la fata necunoscută și în fiecare seară se așeza pe banca aceea, cu același amestec de teamă și de speranță.
Pînă într-o zi cînd, crezînd că totul fusese o nerozie, se hotărî să meargă la Boca în loc de a se mai așeza încă o dată, ca un caraghios, pe banca din parcul Lezama. Era deja pe strada Amiralul Brown, cînd începu să se îndrepte din nou către locul obișnuit; mai întîi încet și parcă nehotărît, timid; apoi din ce în ce mai grăbit, terminînd prin a alerga, ca și cum ar fi putut întîrzia la o întîlnire fixată de mai înainte.
Da, era acolo. O văzu de departe îndreptîndu-se spre el.
Fata se apropie, și cînd fu alături de el, îi spuse:
— Te așteptam.
Martin simți că i se moaie picioarele.
— Pe mine? — se miră el, înroșindu-se.
Nu îndrăznea s-o privească, dar își putu da seama că era îmbrăcată cu un pulover negru, cu guler înalt și cu o fustă tot neagră sau poate de un albastru foarte închis (nu putea preciza, și de fapt nu avea nici o importanță). I se părea că avea ochii negri.
Ochi negri? — comentă Bruno.
15
Nu, era limpede: i se păruse. Și cînd o văzu pentru a doua oară, își dădu seama cu uimire că ochii ei erau de un verde închis. Poate că prima impresie se datora faptului că era cam întuneric, sau faptului că timiditatea îl împiedica s-o privească în față, sau și mai probabil, ambelor motive deodată. Tot la a doua întîlnire își putu da seama că părul acela lung și lins, pe care îl credea atît de negru, avea în realitate reflexe roșietice. Mai tîrziu îi completă portretul: avea buzele groase și gura mare, chiar foarte mare, cu niște cute îndreptate în jos, la colțuri, exprimînd parcă amărăciune și dispreț.
„Să-mi explice mie cum arată Alejandra, își spuse Bruno, ce trăsături are și cum îi sînt cutele din colțul gurii.\" Și se gîn-di că tocmai acele cute disprețuitoare și o anume strălucire tenebroasă a ochilor deosebea fața Alejandrei de a Georginei, pe care o iubise cu adevărat. Căci acum înțelegea. Pe ea o iubise de fapt, deoarece în momentul cînd își închipuise că s-a îndrăgostit de Alejandra, o căuta în realitate pe mama ei, asemeni călugărilor de demult, care încercau să descifreze textul inițial sub zugrăveala nouă, sub cuvintele șterse și înlocuite. Și această prostie fusese cauza unor triste neînțelegeri cu Alejandra, încercînd uneori o senzație asemeni aceleia pe care ai putea s-o simți în clipa cînd, ajuns după mulți ani de absență în casa din copilărie, ai încerca să deschizi o ușă pe întuneric și ai da peste un perete. E limpede că fața ei era aproape la fel ca a Georginei: avea același păr negru cu reflexe roșietice, aceiași ochi gri-verzui, aceeași gură mare, aceiași pomeți mongoloizi, aceeași piele mată și palidă. Dar acel „aproape\" era atroce, cu atît mai mult cu cît era subtil și imperceptibil, fiindcă în felul acesta înșelăciunea era mai adîncă și mai dureroasă. Pentru că — se gîndea el — oasele și carnea nu sînt de ajuns pentru a alcătui o figură, și de aceea, fața e infinit mai puțin fizică decît trupul: ea se definește prin privire, prin rictusul gurii, prin cute, prin toate mijloacele prin care sufletul se dezvăluie prin intermediul cărnii. De aceea, în clipa cînd cineva moare, trupul i se transformă dintr-o dată în ceva deosebit, atît de deosebit încît putem spune că „parcă nu ar fi aceeași persoană\", deși e plămădit din materia și din oasele din care fusese plămădit și cu o secundă înainte de clipa misterioasă în care sufletul părăsește trupul și acesta rămîne la fel
16
de mort ca o casă din care pleacă pentru totdeauna ființele care locuiau în ea și, mai ales, care s-au iubit și au suferit în ea Căci nici pereții, nici acoperișul, nici numărul etajelor nu deosebesc o casă de alta, ci ființele care o însuflețesc cu conversațiile lor, cu rîsetele, cu iubirile și urile lor; ființe care îmbibă casa cu ceva imaterial dar adînc, cu ceva tot atît de puțin material ca zîmbetul pe un chip, deși transpare din obiecte fizice, cum sînt covoarele, cărțile sau culorile. Dar tablourile pe care le vedem pe pereți, culoarea în care au fost vopsite ușile și ferestrele, modelul de pe covoare, florile întîlnite în camere, discurile și cărțile, chiar dacă sînt obiecte materiale (căci și buzele și sprîncenele sînt corporale), sînt, fără îndoială, manifestări ale sufletului; deoarece sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei și asta e o slăbiciune a sufletului, dar și o curioasă subtilitate.
— Cum? cum? — întrebă Bruno.
„Am venit să te văd\", povesti Martin că îi spusese Ale-jandra.
Se așeză pe iarbă. Și se pare că Martin făcuse o mutră foarte mirată pentru că fata adăugă:
— Nu crezi în telepatie? M-ar mira, pentru că pari exact tipul care crede. Data trecută, cînd te-am văzut pe bancă, eram sigură că o să întorci capul. Și n-a fost așa? Vezi, și acum eram sigură că o să-ți aduci aminte de mine.
Martin nu spuse nimic. Și de cîte ori se va repeta aceeași scenă: ea ghicindu-i gîndurile și el ascultînd-o în tăcere! Avea senzația exactă că o cunoaște, senzația aceea de a fi cunoscut pe cineva într-o viață anterioară, senzație care e față de realitate cum sînt visele față de starea de veghe. Și avea să treacă multă vreme pînă cînd să înțeleagă de ce Alejandra îi părea vag cunoscută și atunci Bruno zîmbi iar pentru el însuși.
Martin o privi uluit: părul negru în contrast cu pielea mată Și palidă, trupul înalt și colțuros; avea în ea ceva ce-ți aducea aminte de modelele din revistele de modă, dar, în același timp, emana o asprime și o profunzime neîntîlnite de obicei la asemenea femei. Rar, aproape niciodată, vedeai o trăsătură îndulcită, una din acele trăsături pe care le socotim tipic feminine Și mai ales materne. Avea un zîmbet aspru și sarcastic, un rîs violent, cum violente îi erau mișcările și caracterul în general:
17
„Mi-a fost greu să învăț să rîd — îi spuse într-o zi —, dar nu rîd niciodată din adîncul inimii\".
— Dar — adăugă Martin privind spre Bruno, cu voluptatea încercată de îndrăgostiți cînd vor să-i facă pe alții să recunoască însușirile ființei iubite —, nu-i așa că bărbații și chiar femeile întorceau capul după ea?
Și cînd îl aproba, zîmbind în sinea lui în fața acelui orgoliu nevinovat, Bruno se gîndea că așa era într-adevăr, că oriunde și oricînd ar fi apărut, Alejandra stîrnea atenția bărbaților și chiar a femeilor. Deși din motive diferite, pentru că pe femei nu le putea suferi, le ura, susținea că sînt o specie demnă de dispreț și că numai cu unii bărbați puteai menține prietenia; și femeile, la rîndul lor, o urau la fel de mult și din motive exact contrare, lucru ce nu trezea în Alejandra decît cea mai disprețuitoare indiferență. Deși fără îndoială că o urau, nu fără a înceta să admire în secret chipul acela pe care Martin îl numea exotic, dar care de fapt era un tip paradoxal de argen-tiniancă, pentru că tipul respectiv e frecvent în țările Americii de Sud, fiind un amestec de trăsături de rasă albă, cu pomeții și ochii de mongoli ai indienilor. Și ochii aceia adînci, neliniștiți, gura mare și disprețuitoare, amestecul acela de pasiuni și sentimente contradictorii pe care îl puteai bănui în trăsăturile ei (neliniște și plictiseală, violență și un fel de abandon, senzualitate aproape feroce și un fel de scîrbă pentru ceva nedefinit și adînc), totul făcea ca ea să aibă o fizionomie pe care nu o puteai uita.
Martin recunoscu și el că deși nu se petrecuse nimic între ei, deși vorbise cu ea doar o singură dată, și despre fleacuri, nu ar mai fi putut să-i uite chipul toată viața. Iar Bruno se gîndi că era adevărat, căci era frumoasă, dar ceva mai mult decît atît. Sau, mai bine zis, nu puteai fi sigur că era frumoasă. Era vorba de altceva. Și cînd mergeai alături de ea, îți dădeai seama că atrăgea foarte mult bărbații. Avea un anume aer distrat și concentrat în același timp, ca și cum ar fi fost cufundată în gînduri sau ar fi privit în ea însăși, și e sigur că oricine ar fi întîlnit-o s-ar fi întrebat: cine e femeia asta, ce caută, la ce se gîndește?
Acea primă întîlnire fu decisivă pentru Martin. Pînă arunci femeile fuseseră pentru el ori ființe pure, virgine și eroice, ca
18
în legende, ori ființe superficiale și frivole, clevetitoare și josnice, egolatre și șarlatane, perfide și materialiste („ca mai-că-sa\", îi ghici Bruno gîndul). Și, dintr-o dată, întâlnea o femeie ce nu intra în nici unul din tiparele cunoscute, tipare pe care pînă atunci el le crezuse unice. Noutatea asta 1-a frămîntat multă vreme, era surprins de femeia asta care, pe de o parte, părea să aibă unele din virtuțile modelului eroic ce-1 pasionase atît de mult în timpul lecturilor din adolescență și, pe de altă parte, emana o senzualitate proprie, credea el, a unei clase pe care o detesta. Și nici măcar acum, după moartea Alejandrei, si după ce avusese cu ea o relație atît de intensă, nu izbutea să dezlege această mare enigmă. Se întreba adesea ce-ar fi făcut la a doua întîlnire, dacă ar fi ghicit că ea era așa cum au arătat-o mai pe urmă evenimentele. Ar fi fugit oare? Bruno îl privi în tăcere. „Chiar, ce-ar fi făcut?\" Martin îl privi la rîndul lui, cu o atenție concentrată, și după un răstimp, spuse:
— Am suferit atîta alături de ea, încît de multe ori am fost gata să mă sinucid.
„Și, totuși, chiar dacă aș fi știut dinainte ce o să mi se în-tîmple, aș fi alergat spre ea.\"
„Te cred\", se gîndi Bruno. „Și care alt bărbat, tînăr sau în toată firea, prost sau deștept, n-ar fi făcut la fel?\"
— Mă fascina — adăugă Martin — ca o prăpastie întunecată și, dacă mă aducea în pragul disperării, era tocmai pentru că o iubeam și pentru că aveam nevoie de ea. Cum ne-ar putea aduce în pragul disperării cineva care ne este indiferent?
Stătu gînditor o vreme și apoi se întoarse la veșnica lui obsesie: se încăpățîna să-și aducă aminte (ori încerca s-o facă) momentele petrecute cu ea, asemenea îndrăgostiților ce recitesc vechea scrisoare de dragoste păstrată lîngă inimă, chiar dacă ființa care a scris-o s-a îndepărtat pentru totdeauna; și, la fel ca în scrisoare, amintirile se scorojeau îmbătrînind, fraze întregi se pierdeau în cutele sufletului, cerneala se veștejea mcet-mcet și, odată cu ea, cuvintele frumoase și magice din care se năștea vraja. Și atunci trebuia să-și forțeze memoria
a fel cu cei ce-și chinuie vederea, apropiind mai mult de ochi nrrtia zdrențuită și îngălbenită de vreme. Da, da: ea îl între-
ase pe unde stătea, în vreme ce smulsese o buruiană si înce-
19
puse să-i ronțăie tulpina (de asta își aducea aminte limpede). Și apoi îl întrebase cu cine locuia. Cvi tata, îi răspunsese el. Iar după o clipă de nehotărîre, adăugă că mai era și mai-că-sa. „Și ce face taică-tău?\" îl întrebă atunci Alejandra, întrebare la care el nu răspunse imediat, însă pînă la urmă zise că era pictor. Dar cînd rostise cuvîntul „pictor\", vocea îi fusese nesigură, oarecum fragilă, și se temuse că vocea lui o să-i atragă atenția, la fel ca mersul cuiva pe un acoperiș de sticlă. Și cum Alejandra se întoarse spre el și-1 privi, era limpede că ceva deosebit răzbătuse din cuvîntul acela.
— Ai roșit — observă ea.
— Eu? — întrebă Martin.
Și așa cum se întîmplă totdeauna în asemenea situații, se înroși și mai tare.
— Dar ce-i cu tine? — insistă ea, încetînd să mai ronțăie.
— Nimic, ce să fie?
Se făcu un moment de tăcere, după care Alejandra se lungi iar pe iarbă, cu fața în sus, continuînd să ronțăie din tulpină. Iar Martin, în timp ce urmărea cu privirea cum se încăierau două rotocoale de puf, se gîndea că el nu avea de ce să se rușineze de eșecul tatălui său.
Sirena unui vas se auzi dinspre Chei, și Martin se gîndi că era Coral Sea, Mas Marqnesas. Dar spuse:
— Alejandra e un nume rar.
— Și maică-ta ce face? — continuă ea cu întrebările. Martin se așeză și începu să smulgă niște fire de iarbă. Dădu
peste o pietricică și părea că încearcă să vadă de ce natură e, ca un geolog.
— N-ai auzit ce te-am întrebat?
— Ba da.
— Te-am întrebat de maică-ta.
— Maică-mea — răspunse Martin cu voce joasă — mai-că-mea e o hazna.
Alejandra se ridică pe jumătate, sprijinindu-se într-un cot și privindu-1 cu atenție. Martin, fără să-și ia privirile de la pietricică, tăcea, cu maxilarele încleștate, repetînd în sinea lui hazna, maicahazna. într-un tîrziu adăugă:
— Am fost întotdeauna o povară. De cînd m-am născut.
20
Se simțea ca și cum cineva i-ar fi injectat în suflet miasme veninoase, o putoare injectată la mii de atmosfere. Din an în an tot mai plin de amar, sufletul i se dilata în mod primejdios amenințînd în fiecare clipă să lase porcăria să țîșnească prin crăpături.
__Toată ziua bună ziua o auzi țipînd: de ce n-oi fi băgat
de seamă!
Era ca și cum toată josnicia maică-sii s-ar fi strîns în sufletul lui, gata să țîșnească, se gîndea el, pe cînd Alejandra îl privea lungită pe o parte. Și vorbe ca foetus, buric, alifii, pîntece, avort i se învălmășeau în minte, ca niște scursori lipicioase și puturoase deasupra unor ape stătute și putrede. Și atunci, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși, povesti mai departe că multă vreme crezuse că nu-1 alăptase din pricină că nu avusese lapte, pînă cînd, într-o zi, maică-sa urlă că nu-1 alăptase ca să nu se deformeze, și-i mai explicase că făcuse tot ce se putea ca să avorteze, în afară de chiuretaj, pentru că ura suferința, tot atît pe cît îi plăcea să ronțăie bomboane și caramele, să citească reviste sau să asculte muzică ușoară. Ba chiar susținea că-i place muzica serioasă, valsurile vieneze și prințul Kalender. Că, din nefericire, nu se mai putuse face nimic. Așa că-și putea închipui cu cîtă bucurie îl văzuse venind pe lume după ce se căznise luni de zile să scape de el, sărind coarda ca boxerii și izbindu-se cu pumnii în burtă, din care cauză (îi explica maică-sa țipînd) ieșise pe jumătate pocit, și era o minune că nu-1 lepădase la hazna.
Tăcu, se mai uită o dată la pietricică, și apoi o aruncă departe de el.
^ — Se vede că de aia — adăugă el — totdeauna cînd mă gmdesc la ea îmi vine în minte cuvîntul hazna.
Și rîse din nou cu rîsul acela ciudat.
Alejandra se uita la el, uimită că-i mai venea să rîdă. Dar vazîndu-i lacrimile, înțelese desigur că, de fapt, ceea ce auzise ea nu era rîs, ci (cum susținea Bruno) sunetul acela straniu scos de unele ființe în momente cu totul neobișnuite și pe care, Ui lipsă de ceva mai potrivit, te căznești să-1 botezi rîs sau puns: pentru ca izvorăște dintr-un amestec monstruos de Iu-
cruri destul de dureroase pentru a stîrni plînsul (și încă un plîns de nealinat) și din întîmplări destul de grotești pentru a dori să se schimbe în rîs. Se ajunge astfel la ceva hibrid și groaznic, poate la cea mai îngrozitoare manifestare de care este în stare o ființă omenească; și poate și cea mai greu de alinat din pricina amestecului complicat care îi dă naștere. De multe ori încerci în fața acestei manifestări sentimente contradictorii, ca în fața unor cocoșați sau schilozi. Pe umerii lui de copil, durerile se îngrămădiseră unele peste altele, ca o povară mereu mai mare și peste puterile lui (și grotescă, în același timp), astfel că simțea că trebuie să se miște cu grijă, pășind întotdeauna ca un echilibrist nevoit să treacă peste o prăpastie mergînd pe sîrmă, dar purtînd o greutate scîrboasă și urît mirositoare, ca și cum ar fi cărat enorme poveri de gunoi și excremente, maimuțoi gălăgioși, mici paiațe care țipau și nu mai stăteau locului și care, pe cînd el se căznea să treacă prăpastia fără să cadă, prăpastia neagră a existenței lui, îi dădeau cu tifla și stîrneau acolo sus, peste poverile de gunoaie și excremente, o infernală hărmălaie de insulte și sarcasme. Era un spectacol care (după părerea lui), avea menirea să stîrneas-că în spectatori un amestec de tristețe și de enormă, monstruoasă veselie, atît era de tragicomică; de aceea socotea că nu avea dreptul de a se lăsa numai în voia plînsului, nici chiar în fața unei ființe ca Alejandra, o ființă pe care i se părea că o așteptase un secol, și socotea că are datoria, datoria aproape profesională a unui clovn căruia i s-a întîmplat cea mai mare nenorocire, de a converti plînsul acela într-o strîmbă-tură hazlie. Totuși, pe măsură ce se spovedea Alejandrei prin acele cîteva cuvinte-cheie, simțise ca un fel de eliberare și pentru o clipă crezu că strîmbătura lui de rîs putea în sfîrșit să se transforme într-un plîns nestăpînit, convulsiv și duios în același timp; prăbușindu-se asupra ei de parcă ar fi izbutit, în sfîrșit, să treacă prăpastia. Și, Doamne Dumnezeule, așa ar fi făcut, așa ar fi vrut să facă, dar n-o făcu: își lăsă doar capul în piept, întorcîndu-se ca să nu i se vadă lacrimile.
22
UI
Dar, cîțiva ani mai tîrziu, pe cînd vorbea cu Bruno despre întîlnirea aceea, Martin nu-și mai amintea decît fraze răzlețe, cîte o expresie, cîte o mîngîiere, sirena melancolică a acelui vapor necunoscut: erau ca niște fragmente de columnă si dacă îi rămăsese vreuna în memorie, poate din pricina uimirii ce i-o produsese, era o frază pe care ea i-o spusese atunci, privindu-1 cu atenție:
__Tu și cu mine avem ceva comun, ceva foarte important.
Cuvinte pe care Martin le ascultase cu uimire, pentru că, se întreba, ce ar fi putut avea el în comun cu ființa aceea minunată?
într-un tîrziu, Alejandra îi spuse că trebuia să plece, dar că odată, cu alt prilej, o să-i povestească multe lucruri și — ceea ce lui Martin i se păru și mai ciudat — că avea nevoie să i le povestească.
Cînd se despărțiră, îl mai privi o dată, ca și cum ea ar fi fost un medic iar el pacientul, adăugind cîteva cuvinte pe care Martin n-avea să le uite niciodată:
— Deși, dacă mă gîndesc bine, n-ar trebui să te mai văd niciodată. Dar am să te văd, pentru că am nevoie de tine.
înnebunea numai la gîndul că s-ar fi putut să nu se mai întîlnească niciodată cu fata aceea. Ce-i păsa lui de motivele care o puteau face pe Alejandra să nu mai vrea să-1 vadă? El voia s-o vadă.
— Oricînd, oricînd — spuse el cu patimă. Ea zîmbi și-i răspunse:
— Da, pentru că ești cum ești, trebuie să te văd.
Și Bruno se gîndi că lui Martin i-ar trebui probabil încă mulți ani pentru a înțelege sensul ascuns al vorbelor ei. Și se mai gîndea că dacă pe vremea aceea ar fi fost mai matur și ar fi avut mai multă experiență, l-ar fi mirat să audă asemenea vorbe din gura unei fete de optsprezece ani. Dar, de asemenea, foarte curînd i s-ar fi părut normale, pentru că ea se născuse matură sau se maturizase încă din copilărie, cel pu-Pn intr-un anumit sens; pentru că în alte privințe îți făcea im-Presia că nu se va maturiza niciodată: era ca și cum o puștoai-
\' mdrăgind încă jocul cu păpușile, ar fi fost în același timp
23
în stare să judece cu o înfricoșătoare înțelepciune de bătrîn; era ca și cum evenimente îngrozitoare i-ar fi dat brînci spre maturitate și apoi spre moarte fără să aibă vreme să uite de tot copilăria și adolescența.
Pe cînd se despărțeau, după ce făcuse cîțiva pași, își aduse aminte că nu își dăduseră mtîlnire. Se întorsese și alergă după ea să-i spună:
— Nu-ți face griji — îl liniști ea. De-acum am să știu întotdeauna cum să dau de tine.
Fără să se gîndească la vorbele acelea de necrezut, și fără a îndrăzni să insiste, Martin făcu cale întoarsă.
IV
După întîmirea aceea așteptă zi după zi s-o vadă din nou în parc. Apoi săptămînă după săptămînă. Și, în sfîr-șit, de astă dată fără speranță, luni în șir. Ce i se întîmplase? De ce nu venea? S-o fi îmbolnăvit? Nici măcar nu știa cum o cheamă. Parcă ar fi înghițit-o pămîntul. De mii de ori își reproșa neghiobia de a nu-i fi cerut să-i spună măcar numele întreg. Nu știa nimic despre ea. Era de necrezut cît de bleg se arătase. Ajunsese chiar să creadă că totul fusese o halucinație sau un vis. Oare nu adormise de mai multe ori pe banca din parcul Lezama? Poate că visase toate acele lucruri, dar cu atî-ta forță, încît pe urmă i se păruseră trăite aievea. înlătură însă ideea asta, gîndindu-se că se întîlniseră de două ori. Apoi ajunse iarăși la concluzia că asta nu însemna că n-ar fi putut fi vorba de un vis, doar în cursul aceluiași vis putuse visa că o în-tîlnise de două ori. Nu avea nici un obiect de-al ei care i-ar fi îngăduit să iasă din încurcătură, dar pînă la urmă se convinse că totul se întîmplase aievea, și că pur și simplu ceea ce se întîmpla dovedea că era într-adevăr imbecilul care se crezuse întotdeauna.
La început suferi mult, gîndindu-se la ea zi și noapte. încercă să-i deseneze figura, dar ieși ceva neclar, întrucît în cursul celor două întîlniri nu îndrăznise decît rareori s-o privească în față; de aceea, schițele îi rămîneau neclare și fără viață, se-mănînd cu multe din desenele lui de mai demult, pline de
24
ele fecioare ideale și legendare cu care trăise în suflet. Dar Aesi desenele lui erau insipide și neclare, amintirea întîlnirii
ea era vie și avea senzația că fusese alături de cineva foarte puternic, cu trăsături foarte distincte, nefericit și singuratic ca el. Totuși, chipul ei se pierdea într-o ceață subțire. Și era
si cum, în timpul unei ședințe de spiritism, o materializare difuză și fantomatică ar fi ciocănit dintr-o dată, deslușit, în
masă.
Cînd era tocmai pe punctul de a pierde orice speranță, își aducea aminte de cele două sau trei fraze-cheie pe care le rostise ea în timpul întîlnirii: „Cred că n-ar trebui să te mai văd niciodată. Dar am să te revăd, pentru că am nevoie de tine.\" Si, mai pe urmă: „Nu-ți face griji. De acum înainte o să știu totdeauna cum să dau de tine.\"
Erau fraze — se gîndea Bruno — pe care Martin le înțelegea numai într-o lumină favorabilă, socotindu-le izvorul unei fericiri de nedescris, cel puțin pe vremea aceea, fără să-și dea seama de tot egoismul lor.
Și apoi e clar — povestea Martin ce gîndea pe vremea aceea — ea era o ființă deosebită și de ce adică o fată ca ea ar trebui să-1 vadă pe el a doua zi sau săptămîna următoare? De ce adică n-ar fi putut trece săptămîni și chiar luni fără ca ea să simtă nevoia să-1 vadă? Gîndurile astea îl făceau să se mai învioreze. Dar pe urmă, în clipele de descurajare, își spunea. „N-am s-o mai văd niciodată. A murit, poate chiar s-a sinucis, pentru că părea disperată și neliniștită.\" își aducea aminte atunci de propriile lui gînduri de sinucidere. De ce Alejan-dra n-ar fi trecut prin ceva asemănător? Oare nu-i spusese tocmai că aveau trăsături comune, că exista ceva adînc care-i făcea să semene? Oare cînd vorbea de asemănare nu se gîn-dise la obsesia asta a sinuciderii? Dar, reflectînd, ajungea la concluzia că dacă ar fi vrut să se omoare, ar fi venit să-1 caute înainte de a trece la fapte, și i se părea de neconceput ca ea să-1 fi înșelat în privința asta.
v-ite zile pustii se scurseră pe banca aceea din parc! Trecu
oata toamna și veni iarna. Se sfîrși iarna, începu primăvara
(apărea cîteva clipe, friguroasă și grăbită, ca oricine care se
„ra doar cît să vadă cum merg lucrurile, iar apoi, cu din ce
m ce mai multă stăruință și de fiecare dată pentru mai mult
timp) și încetul cu încetul seva porni să circule cu mai mare căldură și energie prin copaci iar frunzele începură să înmugurească; pînă cînd, în cîteva săptămîni, ultimele rămășițe ale iernii se retraseră din parcul Lezama înspre alte îndepărtate ținuturi ale lumii.
Veniră apoi primele călduri ale lui decembrie. Copacii jaca-randă1 se colorară în violet iar crengile de tipa2 se încărcară de flori portocalii.
Și pe urmă aceste flori porniră să se veștejească și să cadă, frunzele începură să ruginească, măturîndu-le primele vîn-turi ale toamnei. Iar atunci — spuse Martin — își pierdu definitiv speranța că o va mai vedea vreodată.
V
„Speranța\" de a o vedea din nou (se gîndi Bruno cu melancolică ironie). Și mai apoi își spuse: nu cumva vor fi fiind toate speranțele oamenilor la fel de grotești ca aceasta? Fiindcă, dată fiind natura lumii, ne punem speranța în împrejurări care, de îndată ce au loc, nu ne aduc decît frustrare și amărăciune; motiv pentru care pesimiștii se recrutează dintre foștii plini de speranță, întrucît pentru a avea o viziune neagră asupra lumii trebuie ca mai înainte să fi crezut în ea și în posibilitățile ei. Și încă mai ciudat și mai paradoxal e faptul că pesimiștii, o dată ce au rămas deziluzionați, nu sînt în mod constant și sistematic disperați, ci, într-un anume fel, par ori-cînd dispuși să-și reînnoiască speranța, cu toate că se ascund sub învelișul de mîhniți universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menține puternic și mereu viguros, ar avea nevoie, din cînd în cînd, de un nou impuls, declanșat de o nouă și brutală deziluzie. Și chiar și Martin (se gîndea, văzîndu-1 acolo, înaintea lui), chiar și Martin, pesimist din fașă, ca orice ființă extrem de
1 în sp. jacarandâ, arbore tipic Americii tropicale, cu flori albastre, cultivat în parcuri și grădini (n.t.).
In sp. tipa, arbore sud-american, cu înălțimea de aproximativ douăzeci de metri, avînd flori galbene și fructe cu semințe negre (n.t.).
26
ră si pregătită să aștepte Lucruri Mari de la oameni în sperai si de la Omenire în general, nu încercase să se sinucidă din cauza maică-sii, cloaca aia? Nu arăta lucrul acesta, oare, & așteptase altceva, fără îndoială ceva minunat de la această femeie? însă (iar faptul acesta era încă mai uluitor) nu își recăpătase, după un dezastru atît de mare, încrederea în femei, cînd s-a întîlnit cu Alejandra?
Aici ajunsese acest unic însingurat, și el unul printre alții atît de numeroși din orașul acesta de însingurați. Fiindcă Bue-nos Aires era un oraș în care se prăseau repede, așa cum de altfel se întîmpla în toate uriașele și înspăimîntătoarele babilonii.
Se poate întîmpla însă (se gîndi) ca la prima vedere să nu-i observi, și asta, fie datorită faptului că măcar o bună parte din ei la prima vedere nu par că sînt, fie că, în multe cazuri, nu vor să pară. Sau altfel, datorită faptului că o mulțime de oameni ce pretind că sînt, sporesc și mai mult confuzia în această problemă, f ăcîndu-ne să credem în cele din urmă că nu există însingurați adevărați.
Fiindcă, evident că dacă un om nu are picioare sau nu are amîndouă mîinile, știm cu toții, sau credem că știm, că omul acesta e un neputincios. Și în aceeași clipă acest om începe să fie mai puțin neputincios, deoarece l-am observat și suferim pentru el, îi cumpărăm pieptănașe inutile și fotografii în culori cu Carlitos Gardel. Iar atunci, acest mutilat care nu are picioare sau mîinile amîndouă încetează de a mai fi parțial sau total categoria de însingurat total la care ne gîndim, așa incit ajungem să ne încerce numaidecît un nelămurit sentiment de ciudă, poate din pricina nenumăraților absolut însingurați care, tot în aceeași clipă (neavînd îndrăzneala sau siguranța și nici spiritul de agresiune al celor adevărați, cu pieptănașe și portrete în culori) își îndură tăcuți și cu demnitate supremă soarta de autentici nenorociți.
1 recum oamenii tăcuți și singuratici care nu cer nimănui nimic și care nu vorbesc cu nimeni, șezînd gînditori pe băn-C1 e din marile piețe și parcuri ale orașului: unii, bătrîni (cei
ai mulți în mod evident neputincioși, așa încît e cazul să ne Preocupe mai puțin și tot din aceleași motive ca și vînzătorii
Pieptănașe), bătrînii cu bastoane de pensionari care văd
lumea trecînd ca o amintire, bătrînii care meditează iar în felul lor poate că își pun din nou marile probleme pe care si le-au pus gînditorii importanți în legătură cu sensul general al existenței, cauzele și sensurile tuturor lucrurilor: a căsătoriilor, copiilor, vaselor de război, luptelor politice, banilor, regilor și curselor de cai sau de automobile; acești bătrîni care privesc vag sau par că privesc porumbeii ciugulind bobite de ovăz sau de porumb sau neobositele vrăbii, sau, în general, feluritele tipuri de păsări ce descind în piață sau trăiesc în copacii marilor parcuri. In virtutea unui cunoscut atribut pe care îl are universul, de independență și superpoziție: astfel că, în vreme ce bancherul își propune să realizeze cea mai formidabilă operație în valută forte ce s-a făcut vreodată în Rio de la Plata (distrugînd în tăcere Consorțiul X sau temuta Societate Anonimă Y), o pasăre mititică, la depărtare de o sută de pași de Puternica Oficină, umblă țopăind pe gazonul Parcului Columb, în căutarea unui fir de pai pentru cuibul ei, a unei bobite rătăcite de grîu sau de ovăz, a unui viermișor bun de mîncat pentru ea sau pentru puișorii ei; în vreme ce, în alt strat încă mai mărunt și într-un fel mai străin de toate (nu de Măritul Bancher ci de bastonul prizărit al pensionarului), vietăți mai minuscule, mai anonime și tainice, duc o viață independentă și uneori chiar extrem de activă: viermi, furnici (nu numai cele mari și negre, ci și cele iniei roșcate și chiar și altele mai mititele care aproape că nu se văd) și o sumedenie de alte gîngărrii, mai mărunte, de felurite culori și cu obișnuințe de tot felul. Toate aceste vietăți trăiesc în lumi diferite, departe unele de altele, exceptînd cazurile Marilor Catastrofe, cînd Oamenii, înarmați cu Aparate fumigante și Fărașe, pornesc Lupta împotriva Furnicilor (luptă, în treacăt fie zis, absolut inutilă, dat fiind că întotdeauna se încheie cu victoria furnicilor), sau cînd Bancherii își dezlănțuie Războaiele lor pentru Petrol; astfel îneît, nenumăratele Gîngănii, care pînă în clipa de față trăiau pe întinsele cîmpuri sau în tihnitele sublunii ale parcurilor, sînt nimicite cu bombe și gaze; pe cîtă vreme altele, mai norocoase, din rasele nesmintit învingătoare ale Viermilor, dau de chilipir și prosperă cu nemaipomenită iuțeală, în timp ce sus, deasupra lor, Furnizorii și Fabricanți de Armament înfloresc.
Dar e miraculos, deși mai puțin în vremuri de schimbare \" de confuzie, cum atîtea specii de vietăți pot să se nască, să
dezvolte și să moară, fără să se cunoască, fără să se urască
u sa se prețuiască, în aceleași ținuturi din univers; aidoma nenumăratelor mesaje telefonice care, după cum se spune, not fi trimise printr-un singur cablu fără să se amestece sau să se deranjeze, mulțumită unor mecanisme ingenioase. Așa că (se gîndea Bruno) avem în primul rînd oamenii ce stau gîn-ditori în piețe și parcuri. Unii se uită în pămînt, fiind absorbiți minute sau chiar ceasuri în șir de numeroasele și anonimele activități ale animăluțelor deja menționate: cercetînd furnicile, analizînd diferitele specii, calculînd ce poveri sînt în stare să transporte, în ce fel colaborează cîte două sau cîte trei între ele pentru muncile mai anevoioase etc. Adeseori, luînd un bețigaș, o rămurică uscată din cele care se găsesc cu ușurință pe jos prin parcuri, oamenii aceștia se distrează abătînd furnicile din drumurile lor istovitoare, izbutesc să o facă pe cîte una mai amețită să se urce pe bețigaș iar apoi să fugă pînă în vîrful lui unde, după niște mici acrobații făcute cu băgare de seamă, se întoarce înapoi și aleargă pînă la capătul opus; și tot așa, făcînd de pomană o mulțime de drumuri, dus și întors, pînă cînd omul singuratic se satură și, din milă sau, de cele mai multe ori din plictiseală, lasă bețiga-șul jos, prilej cu care funica se grăbește să-și caute tovarășele, poartă o scurtă și agitată discuție cu primele pe care le întîl-nește în cale pentru a-și explica întîrzierea sau pentru a întreba despre Mersul General al Muncii în absența ei, și numaidecît își reia treaba, reîncorporîndu-se în lungul și zbuciumatul șir egiptean. In vremea aceasta, omul singuratic și gînditor se întoarce la meditația lui generală și cam rătăcitoare fără a-și fixa îndeajuns atenția asupra a ceva anume: privind cînd la un co-pac, cînd la un copil ce se joacă primprejur, și amintindu-și, mulțumită acestui copil, zilele pe care le petrecuse odinioară, ce par acum de necrezut, în Pădurea Neagră sau pe vreo stră-uța din Pontevedra ce coboară spre sud; în vremea aceasta ocnn i se mai întunecă puțin, accentuînd acea strălucire lăcrimoasă pe care o au ochii bătrînilor și care niciodată nu se știe fpi Se \"atorează unor cauze pur fiziologice sau dacă, într-un
\'6Ste consecința amintirii, nostalgiei, sentimentului de frus-
29
trare sau ideii de moarte sau a acelei vagi dar irezistibile melancolii care întotdeauna ne face pe noi, oamenii, să ne gîndim la cuvîntul SFÎRȘ1T așezat la capătul unei povești ce ne-a pătruns prin misterul și tristețea ei. Ceea ce e totuna cu povestea fiecărui om, căci există oare ființă omenească a cărei poveste să nu fie în definitiv tristă sau misterioasă?
Dar nu întotdeauna oamenii șezînd și singuratici sînt bă-trîni sau pensionari.
Adeseori sînt oameni relativ tineri, indivizi de treizeci sau patruzeci de ani. Și, lucru ciudat și demn de a fi supus meditației (gîndi Bruno), sînt cu atît mai patetici și mai însingurați cu cît sînt mai tineri. Fiindcă ce poate fi mai înspăimîntător decît un băiat șezînd și gînditor pe o bancă din piață, copleșit de gîndurile lui, tăcut și străin de lumea ce îl înconjoară? Adeseori, bărbatul sau băiatul e un marinar; uneori e poate un emigrant ce și-ar dori să se întoarcă în patria sa și nu poate; de multe ori, sînt oameni ce fuseseră părăsiți de femeia pe care o iubeau; alteori, oameni ce nu sînt făcuți să trăiască, sau care și-au lăsat casa pentru totdeauna sau meditează asupra propriei lor singurătăți și asupra propriului lor viitor. Sau poate fi un băiețel cum e și Martin, care începe să înțeleagă cu spaimă că absolutul nu există.
Sau mai poate fi un om care și-a pierdut fiul și care, întor-cîndu-se de la cimitir, se pomenește singur și simte că viața nu mai are pentru el nici un rost, gîndindu-se că în timpul acesta tot acolo există oameni care rîd sau sînt fericiți (deși numai momentan fericiți), pe cînd fiul lui se află sub pămînt, într-un sicriu mititel potrivit cu micimea trupului său care poate că în sfîrșit, renunțase să mai lupte împotriva unui dușman cumplit și mult prea puternic. Și acest om șezînd și gînditor meditează din nou, sau acum întîia oară, la rostul lumii, în general, căci nu reușește să înțeleagă de ce a trebuit să moară astfel copilul lui, de ce trebuie el să plătească păcatul altora săvîrșit cîndva, printr-o suferință atît de grea, cu inima lui micuță copleșită de sufocare sau de paralizie, luptînd cu disperare, fără să știe de ce, împotriva umbrelor negre ce pornesc a se abate asupră-i.
Iar omul acesta, într-adevăr, este un însingurat. Și, lucru ciudat, poate că nu e sărac, ba e posibil chiar să fie bogat, și
30
tea fi chiar Marele Bancher ce plănuia formidabila Ope-rie în valută forte, la care se referise înainte cu dispreț și iro-^ Disprețul și ironia (acum îi venea ușor să înțeleagă) care, ^întotdeauna, erau exagerate și în definitiv nedrepte. Căci există om care în ultimă instanță să merite disprețul și iro-• ? dat fiind că mai devreme sau mai tîrziu, cu sau fără valu-r forte, îl găsesc nenorocirile, moartea fiilor sau fraților lui, propria\'-i bătrînețe și propria-i singurătate dinaintea morții. Aiungînd în cele din urmă să fie mai însingurat decît oricine altcineva; din același motiv pentru care e mai lipsit de apărare soldatul surprins fără cămașa lui de zale decît omul mărunt și pașnic care, pentru că n-a avut-o niciodată, nu-i simte lipsa niciodată.
VI
E drept că de pe la unsprezece ani nu mai intra în nici una din dependințele casei, și cu atît mai puțin în cămăruța care era un fel de sanctuar al mamei lui. Era locul unde, după ce ieșea din baie, ea își petrecea vremea ascultînd radioul și împopoțonîndu-se ca să iasă în lume. Cît despre taică-su, nu-i mai cunoștea obiceiurile din ultimii ani și-1 știa închis în atelierul lui; ca să ajungi la baie nu era obligatoriu să treci prin cămăruța cu pricina, dar nu era nici imposibil. Să se fi bucurat, oare, la ideea că soțul ei ar fi putut s-o găsească astfel? II ura, oare, atît de mult încît să-i fi venit ideea de a-1 umili pînă într-atîta?
Totul era cu putință.
Neauzind radioul își zise că nu era acasă, pentru că nu și-o putea închipui stînd acolo în liniște.
In semiîntuneric, dublul monstru se zvîrcolea pe divan cu ardoare și furie.
Aproape un ceas după aceea umblă buimac prin cartier, ca un somnambul. Apoi se întoarse în camera lui și se lungi P pat. Se uita în tavan, apoi privirea iui lunecă pe pereți, opnndu-se la o ilustrație din Billiken1 pe care o prinsese acolo
\' Revistă pentru copii (n.t.).
?
iiif
31
cu pioneze încă din copilărie: îl înfățișa pe Belgrano1 punîn-du-i pe soldați să jure pe steagul albastru și alb, la trecerea rîului Salado.
Steagul neîntinat2, se gîndi el.
îi reveniră în minte cuvinte-cheie din existența lui de pîng atunci: frig, curățenie, zăpadă, singurătate, Patagonia.
Se gîndi la vapoare, la trenuri, dar de unde bani? își aduse aminte atunci de camionul acela mare care se oprea la garajul de lîngă stația Sola și care-i reținuse odată atenția prin inscripția magică: TRANSPORTURI PATAGONICE. Dacă or fi avînd nevoie de un peon, de un ajutor, de cineva bun la toate?
— Desigur, piciule, — îi răspunse Bucich, cu chiștocul stins în colțul gurii.
— Am optzeci și trei de pesos — zise Martin.
— Lasă-te de prostii — îi tăie Bucich elanul, dîndu-și jos salopeta soioasă.
Părea un uriaș de la circ, dar puțin încovoiat și cărunt. Un uriaș cu aer candid de copil. Martin se uita la camion: în lungul caroseriei, cu litere de-o șchioapă, stătea scris: TRANSPORTURI PATAGONICE; iar în spate, cu litere aurii: DE L-AI VEDEA, BÃTRÎNICO!
— Hai — rosti Bucich, mereu cu chiștocul stins în gură. Pe asfaltul ud și lunecos se reflecta o clipă un roșu lăptos.
Urma apoi un fulger violaceu, pentru a lăsa iarăși locul roșului lăptos: CINZANO-AMERICANO-GANCIA; CINZANO-AMERICANO-GANCIA.
— S-a făcut frig — observă Bucich.
Burnița? Era mai degrabă o pîclă de picături foarte fine, invizibile, plutind în văzduh. Camionagiul mergea cu pași mari alături de el. Era candid și puternic: ca un simbol a ceea ce Martin căuta în exodul acela spre sud. Se simți în siguranță și se lăsă în voia gîndurilor. Am ajuns, zise Bucich. CHICHlN, pizza și băuturi. Noroc, salută Bucich. Noroc, îi răspunse Chi-chin, punîndu-i în față sticla cu rachiu LLAVE. Două păhă-
1 Unul dintre primii conducători ni forțelor de eliberare nrgenti\" mană de sub stăpinirea spaniolă (ni.).
2 Vers dintr-un cîntec patriotic pentru școlari (/;.(.).
• pustiu mi-i ortac. Mi-a făcut plăcere, plăcerea e de partea ea\' nu se lăsă Chichin, care avea pe cap o șapcă și niște bre-, colorate peste cămașa de un albastru-violet. Ce-ți face baba?, întrebă Bucich. Merge, îi răspunse Chichin. I-au făcut liza? rja. Și? Chichîn dădu din umeri. Parcă nu ai ști cum cu analizele astea. Să mergi departe, spre sudul rece și curat, mndea Martin, privind portretul lui Gardel în frac, cu zîm-betul lui puțin pieziș, de băiat dat naibii, dar bun ca pîinea caldă, și cocarda albastră și albă pe Masseratti-ul Fangio, femei goale încadrate de Leguisamo1 și Americo Tesorieri2, și cu boneta pe cap, rezemîndu-se de bara porții, prietenul Chichin, cu elogii și multe poze ale lui Boca purtînd titlul CAMPIONI! și Torito de Mataderos cu tricoul de antrenament în poziția lui clasică de apărare. Am sărit coarda, am făcut de toate în afară de chiuretaj, ca boxerii, îmi dădeam chiar lovituri în burtă, sigur că de aia ai ieșit pe jumătate pocit, rîzînd cu ură și dispreț, am făcut de toate, că doar nu era să-mi deformez corpul de dragul tău, și asta i-a spus-o de cînd el avea unsprezece ani. Și Tito?, întrebă Bucich. Vine acum, spuse Chichin, și luă hotărîrea să se ducă să locuiască la mansardă. Și duminica? întrebă Bucich. De unde vrei să știu eu, răspunse Chichin furios, îți jur că nu-mi fac sînge rău pe cînd ea asculta mai departe bolerouri, depilîndu-se, ronțăind caramele, lăsînd peste tot hîrtii lipicioase, sînge rău pentru nimic, spunea Chichin, nici cît negru sub unghie, o lume murdară și cleioasă în vreme ce spăla cu furie înăbușită un pahar oarecare și repeta, fă-mi plăcerea să fugi către o lume curată, rece, cristalină pînă cînd, lăsînd paharul și proțăpindu-se în fața lui Bucich strigă: să piardă în halul ăsta?! cizmele! pe cînd camionagiul clipea, privind problema cu atenția cuvenită și comentînd daravera, chiar așa în vreme ce Martin auzea mai departe bolerourile, simțind izul acela greu de baie și creme dezodo-nzante^ aerul încins și stătut, baia încinsă, trup încins, maică-sa încinsă, patul încins, mamă-pat, patcoș, pulpele lăptoase spre par-te« de sus ca într-un bîlci oribil, aproape aceeași formă ca în clipa and el ieșise din hazna fiind sortit haznalei, ori aproape așa, și
^Celebru jocheu (n.t.). tina °lgheter de la Boca iunior, cea mai importantă echipă din Argen-
33
atunci intra tipul mărunțel și nervos care zicea Noroc! și Chi-chin răspundea: Humberto J. D\'Arcângelo vă salută, bună Puchito, pustiu mi-i ortac, mi-a făcut plăcere, plăcerea e de partea mea zise scrutîndu-l cu ochișorii ăia ca de pasăre, cu expresia aceea speriată, pe care Martin o va vedea mereu la Tito, ca și cum ar fi pierdut ceva foarte prețios și ar căuta peste tot, cerce-tînd totul repede și neliniștit.
— Tîrfa cea mare pereche cu un diavol roșu.
— Zi-i, dă-i înainte. Spune-i ăstuia.
— îți spun sincer: tu, cu camionul, ieși basma curată din toate.
— Dar eu — repeta Chichin — eu nu-mi mai fac sînge rău. Mă doare undeva de ce spune lumea. Jur pe amintirea mamei. Cu stîrpitura asta. Fă-mi plăcerea. Dar povestește-i ăstuia, povestește-i.
Humberto J. D\'Arcângelo, pe care lumea îl știa de Tito, hotărî sus și tare:
— Mare porcărie.
Se așeză la o masă de lîngă fereastră, scoase Critica, pe care o avea întotdeauna deschisă la pagina sportivă, o puse furios pe măsuță și scobindu-și măselele cariate cu scobitoarea pe care o avea mereu între dinți, aruncă o privire întunecată spre strada Pinzon. Mic și îngust în umeri, cu costumul lui uzat, părea că meditează la soarta lumii.
După o vreme, se întoarse spre tejghea și spuse:
— Duminica asta a fost o tragedie. Am pierdut ca niște tîm-piți, a cîștigat San Lorenzo, au cîștigat milionarii și pînă și Ti-gre a cîștigat. Vreți să-mi spuneți unde o să ajungem?
Se uită țintă la prietenii lui, ca și cum i-ar fi luat de martori, apoi își întoarse privirea iarăși spre stradă, și, scobindu-se în dinți, spuse:
— Nu-i ordine în tara asta.
VII
Nu se poate, se gîndea el, cu mîna pe traista marinărească, nu se poate. Totuși, era tușea, tușea aceea și foșnetul cunoscut.
34
Mulți ani mai tîrziu, își spunea, amintindu-și de momen-1 acela: ca doi locuitori singuratici pe două insule apropiate, dar despărțit de prăpăstii fără sfîrșit. Iar la cîțiva ani după asta, cînd tatăl lui putrezea în groapă, înțelegînd că amantul acela suferise cel puțin la fel de mult ca și el și că, poate, de pe insula aceea la care nu putea ajunge, deși era atît de aproape, insula aceea pe care trăia (pe care supraviețuia), tatăl îi făcuse, poate, uneori, un gest tăcut dar patetic, cerîndu-i sprijin, sau măcar înțelegere și dragoste. Dar lucrurile astea le înțelesese numai după ce trecuse prin multe încercări și cînd era prea tîrziu, asa cum se întîmplă aproape întotdeauna. încît acum, în prezentul acesta prematur (ca și cum timpul s-ar fi complăcut în a depăși scurgerea lui obișnuită, pentru ca oamenii să aibă închipuiri la fel de grotești și de primitive ca imaginile de pe tablourile făcute de niște amatori pentru cei lipsiți de experiență: fel de fel de Othello care încă n-au apucat să iubească), în prezentul acesta care ar fi trebuit să fie viitor, apărea în mod fals tatăl lui, urcînd scările pe care nu mai pășise de atîția ani. Cu spatele la ușă, Martin simți că se strecura ca un intrus: îi auzea gîfîiala de tuberculos, așteptarea nesigură. Și cu o cruzime deliberată, se făcu că nu-1 vede. E limpede, mi-a citit scrisoarea și vrea să mă rețină. Și adică de ce să-1 rețină? Ani și ani abia dacă schimbaseră cîteva cuvinte. Se zbătea între resentiment și părere de rău. Resentimentul îl îmboldea să nu se uite la el, să-i ignore intrarea în cameră sau, ceea ce era și mai rău, să4 facă să înțeleagă că voia să-1 ignore. întoarse totuși capul. Da, întoarse capul și-1 văzu așa cum și-1 imaginase: ținîndu-se cu amîndouă mîinile de balustradă, istovit de efort, cu șuvița de păr cărunt căzută pe frunte, cu ochii puțin ieșiți din orbite și cuprinși de febră, cu urma aceea de zîmb\'et palid și vinovat care îl plictisea atît de mult pe Martin, spunîndu-i „acum douăzeci de ani aveam aici atelierul\", aruncînd apoi o privire cir-C^i - ?rin mansardă, simțind parcă aceeași senzație ca un calator îmbătrînit și dezamăgit, întors în satul natal după ce g Vazuț țari Și oameni care-i aprinseseră imaginația și-i stîrni-era năzuințele în tinerețe. Și apropiindu-se de pat, se așeză j^ margine, ca și cum nu s-ar fi crezut îndreptățit să ocupe ai mult loc sau să stea prea comod. Rămase apoi destulă
35
vreme tăcut, respirînd greu, dar nemișcat, ca o statuie fără viață. Cu voce stinsă, spuse:
— A fost o vreme cînd eram prieteni. Gînditori, ochii i se luminară, privind în depărtare.
— Mi-aduc aminte, odată, în parcul Retiro... Aveai... știu eu, patru sau cinci ani... da, da... cinci ani... voiai să te plimbi singur în micile automobile electrice, dar eu nu te-am lăsat, mă temeam că o să te sperii din cauza izbiturilor.
Rîse blînd, nostalgic.
— Apoi, pe cînd ne întorceam acasă, te-ai urcat într-o tră-surică, pe un loc viran de pe strada Garay. Nu știu de ce, mi te amintesc întotdeauna pe spate, în momentul în care, de fiecare dată, erai pe punctul de a trece prin fața mea. Vîntul îți umfla cămășuța, o cămășuță cu dungi albastre. Se înserase deja, abia că se mai vedea.
Rămase gînditor, și apoi întări, ca și cum ar fi fost vorba de ceva important:
— Da, era o cămășuță cu dungi albastre. îmi aduc aminte foarte bine.
Martin tăcea întruna.
— Pe vremea aceea credeam că, o dată cu trecerea anilor, vom ajunge să fim camarazi, că vom ajunge... la un fel de prietenie...
Zîmbi iar, cu zîmbetul lui vinovat, ca și cum speranța aceea ar fi fost ridicolă, o speranță în legătură cu un lucru la care el nu avea nici un drept. Era ca și cum ar fi comis un furtișag, folosindu-se de faptul că Martin era incapabil să se apere.
Martin îl privi, cu coatele pe genunchi, cocoșat, cu ochii ațintiți înspre un punct îndepărtat.
— Da... acum totul e altfel.
Luă în mînă un creion de pe pat și-1 examina cu o expresie meditativă:
— Să nu crezi că nu te înțeleg... Cum am fi putut fi prieteni? Trebuie să mă ierți, Martincito...
— N-am ce să-ți iert.
Dar tonul cu care-i răspunse îi contrazicea spusele.
— Vezi? Mă urăști. Și să nu crezi că nu te înțeleg. Martin ar fi dorit să adauge: „nu-i adevărat, nu te urăsc /
dar era monstruos de sigur că-1 ura. Ura asta îl făcea să se sim-
36
tă și mai
nenorocit, și-i accentua singurătatea. Cînd o vedea
maică-sa boindu-se și ieșind în stradă fredonînd vreun bo-f ura fată de ea se transmitea asupra tatălui și, pînă la ur-6 s se oprea la el, ca și cum el ar fi fost adevăratul destinatar.
\'— Martin, desigur, înțeleg că nu poți fi mîndru de un pictor ratat.
Ochii lui Martin se umplură de lacrimi.
Dar lacrimile rămîneau în suspensie peste marea lui rîcă, asemenea unor picături de ulei în oțet, fără să se amestece.
Þipă:
__Nu spune asta, tată!
Tatăl lui îl privi mișcat, uimit de reacția lui.
Aproape fără să-și dea seama ce spune, Martin strigă, plin de ură:
— Asta-i o țară scîrboasă! Aici nu reușesc decît nerușinații! Tăcut, tatăl îl țintui cu privirea. Apoi, dătinînd din cap dezaprobator, spuse:
— Nu, Martin, să nu crezi că e așa.
Contemplă creionul pe care îl avea în mînă și, după o clipă, continuă:
— Să fim drepți. Sînt un biet amărît și un ratat definitiv și, pe bună dreptate; nu am nici talent, nici putere. Ãsta e adevărul.
Martin începu să se retragă iar spre insula lui. îi era rușine de patetismul acestei scene și resemnarea tatălui îl făcea să se înăsprească din nou.
Tăcerea se făcut atît de apăsătoare și de neplăcută, încît tatăl se ridică să plece. înțelesese probabil că hotărîrea lui era irevocabilă și mai ales că prăpastia dintre ei era prea mare și pentru totdeauna de netrecut. Se apropie de Martin și puse mina dreaptă pe brațul lui: ar fi vrut să-1 îmbrățișeze, dar cu ce drept ar fi făcut-o?
—- Bine... — murmură.
Oare Martin, dacă ar fi știut că astea sînt ultimele cuvinte
Pe care le aude din gura tatălui său, i-ar fi spus ceva duios?
m fi noi, oare, atît de aspri cu semenii noștri — comenta
s- . ° ^acă am- Ști cu adevărat că într-o bună zi vom muri
Ca nu vom mai putea schimba nimic din ceea ce am spus?
37
îl văzu pe taică-său întorcîndu-se și îndreptîndu-se spre scară. Și văzu de asemenea cum, înainte de a dispărea, în. toarse capul, cu o expresie pe care, după moartea lui, Martin și-o va aduce aminte cu deznădejde.
Și cînd îi auzi tușea, pe cînd cobora scările, Martin se trînti pe pat și plînse. Abia la cîteva ore după aceea avu puterea să-și termine de aranjat traista marinărească. Cînd ieși din casă era două noaptea și în atelierul lui taică-său era încă lumină.
„E acolo — gîndi. în ciuda a tot ce i se întîmplă, trăiește, mai trăiește încă.\"
O luă spre garaj și se gîndi că ar fi trebuit să aibă o puternică senzație de eliberare, dar nu era așa: o greutate surdă îi încetinea pașii. Mergea din ce în ce mai încet. Apoi se opri, nesigur. Oare ce dorea, la urma urmei?
VIII
S-au petrecut multe pînă cînd am revăzut-o... la mine acasă... n-am mai vrut să stau acolo, m-am gîndit să plec în Patagonia, am vorbit cu un camionagiu, unul Bucich, nu ți-am vorbit niciodată de Bucich?, dar în dimineața aceea... în fine, nu m-am dus în sud. Dar bineînțeles că nu m-am mai întors acasă.
Tăcu, stînd să-și aducă aminte.
— Am văzut-o în același loc din parc, dar de curînd, în februarie 1955. Mă duceam acolo de cîte ori puteam. însă nici o clipă n-am crezut că am reîntîlnit-o din cauza acestei așteptări în același loc.
— Atunci?
Martin se uită spre Bruno și-i răspunse:
— Am întîlnit-o pentru că ea voia să mă întîlnească. Bruno nu părea să priceapă.
— E limpede, dacă se afla la locul respectiv, venise pentru că voia să te întîlnească.
— Nu, nu asta voiam să spun. S-ar fi întîmplat la fel în ori\' ce altă parte. înțelegi? Ea știa unde și cum să mă întîlnească,
38

B voia. Asta voiam să spun. Faptul că am așteptat acolo, banca aceea, luni de zile, a fost încă una din naivitățile mele. peTăcu gînditor, și apoi adăugă, privind spre Bruno ca și cum r fi cerut o explicație.
— Si tocmai de aceea, pentru că sînt convins că m-a căutat toată puterea voinței ei și în mod deliberat, mi se pare inexplicabil că după aceea... în felul în care a făcut-o...
Nu-si dezlipi ochii de Bruno și acesta rămase cu privirea ațintită la fața aceea slăbită și suferindă. \' — Dumneata înțelegi?
__Oamenii sînt niște ființe logice. Totuși, e aproape sigur
că același motiv care a îmboldit-o să te caute a îndemnat-o
și să...
Era cît pe ce să spună „să te părăsească\", dar se opri la timp și se corectă: „să te îndepărteze\".
Martin îl mai privi o clipă, apoi se cufundă din nou în gîn-durile lui, rămînînd tăcut o bucată de vreme. Apoi povesti cum reapăruse.
Era aproape noapte și nu se mai vedea destul de bine ca să poată corecta în continuare șpalturile, de aceea se uita la copaci, rezemat de spătarul băncii. Deodată adormise.
Visa că plutea cu o barcă părăsită, cu pînzele distruse, pe un rîu mare, în aparență liniștit, dar puternic și plin de mistere. Era seară. Priveliștea era pustie și tăcută, dar în pădurea ce se înălța ca un zid pe malurile marelui rîu îți dădeai seama că se desfășura o viață tainică, bîntviită de primejdii. Brusc, o voce care parcă venea dintr-un desiș îl înfiora. Nu reușea să deslușească ce spunea vocea aceea, dar știa că i se adresează lui. Vru să se ridice în picioare, dar ceva îl împiedica. Se zbătu, desigur, să se trezească, pentru că vocea enigmatică Și îndepărtată se auzea din ce în ce mai tare, și (acum își dădea seama), îl chema plină de neliniște, parcă ea s-ar fi aflat mtr-o mare primejdie și el, numai el, ar fi fost în stare s-o salveze. Se trezi speriat, neliniștit, si aproape sărind de pe bancă.
Era ea.
scuturase ca să se trezească, si acum îi spunea, cu rîsul ei aspru: \'
— Da\' scoală-te o dată, lenesule!
39

Speriat, speriat și deconcertat de contrastul dintre vocea îngrozită și neliniștită din vis și Alejandra aceea nepăsătoare care stătea în fața lui, nu izbutea să scoată un cuvînt.
O văzu adunînd niște șpalturi căzute pe jos în timp ce adormise.
— Cu siguranță că patronul tipografiei nu e Molinari —. comentă ea rîzînd.
— Ce tipografie?
— Cea care-ți dă de lucru, nătărăule.
— E tipografia Lopez.
— Oricare o fi, dar e sigur că nu e Molinari.
Nu pricepea nimic. Și așa cum i se va întîmpla de multe ori în relațiile cu ea, Alejandra nu-și dădu osteneala să-i explice. Se simțea — recunoștea Martin — ca un elev leneș în fața unui profesor ironic.
Aranja șpalturile și treaba asta mecanică îi dădu răgazul să-și revină cît de cît din emoția acelei întîlniri pe care o dorise cu atîta ardoare. Ca de multe ori după aceea, tăcerea și incapacitatea lui de a susține o conversație erau compensate de Alejandra care, totdeauna, sau aproape totdeauna, îi ghicea gîndurile.
îi ciufuli părul, așa cum fac oamenii mari cu copiii.
— Þi-am spus că o să te revăd, îți amintești?, dar nu ți-am spus cînd.
Martin își ridică ochii spre ea.
— Þi-am spus cumva că o să te revăd în curînd?
— Nu.
Și astfel (explică Martin), începu îngrozitoarea poveste. Totul fusese inexplicabil. Cu ea nu puteai ști niciodată nimic Se întîlneau în locuri atît de absurde ca holul Băncii Provinciei sau pe podul Avellaneda. Și la orice oră, și la două noaptea, de exemplu. Totul era imprevizibil cu ea. Niciodată nu puteai prevedea sau explica ceea ce se întîmpla: nici clipei cînd era pusă pe glume, nici izbucnirile ei de mînie, nici zilele cînd se întîlneau și ea nici măcar nu deschidea gura, pil™ cînd deodată se hotăra să meargă acasă. Nici lungile perioade în care dispărea. „Cu toate acestea — adăugă el — a f°s cea mai frumoasă perioadă din viața mea.\" Dar el știa că nu putea dura, pentru ca totul era frenetic și — oare mai spusese
40
odată? — ca un șir de SOnde arzînd într-o noapte fur-aSfâ asă. Cu toate că uneori, foarte rar, desigur, părea că pe-
tUn° oiăhiri de el clipe de tihnă, ca si cum ea ar fi fost bolnavă trece aiaiun *-<.<- <- r
? 1 un sanatoriu sau un loc msorit in munți, unde se retra-
Ș1 &e ca să aibă în sfîrșit parte de liniște. Sau apărea dintr-o dată
^văsită și era ca și cum ar fi putut să-i dea apă sau vreun leac
recare, ceva de care nu se putea lipsi, pentru a se întoarce
°poi din nou pe tărîmul întunecat și sălbatic în care părea
că trăiește.
__jjn teritoriu în care eu n-am putut pătrunde niciodată —
conchide el, uitîndu-se în ochii lui Bruno.
IX
Aici e — spuse el.
Se simțea un miros puternic de iasomie. Grilajul era foarte vechi și pe jumătate acoperit de glicină. Poarta ruginită se deschidea greu, scîrțîind.
Băltoacele lăsate de ultima ploaie străluceau în noapte. Se vedea o cameră luminată, dar tăcerea dădea mai degrabă senzația de casă pustie. Trecură pe lîngă o grădină părăginită, plină de buruieni, mergînd pe o cărăruie de pe marginea unei galerii laterale, susținută de stîlpi de fier. Casa era foarte veche, cu ferestrele dînd spre galerie și care încă mai păstrau zăbrelele de tip colonial; vechile dale erau în mod sigur de pe vremea aceea, pentru că le simțeai adîncite în pămînt, tocite și crăpate.
^ Se auzi un clarinet: o frază lipsită de structură muzicală, tmguitoare, dezarticulată și obsesivă.
— Ce-i asta? — întrebă Martin.
-- Unchiul Bebe — explică Alejandra —, nebunul.
Iraversară o alee îngustă printre copaci foarte bătrâni (acum o ar - s^m^ea w puternic miros de magnolie) și o luară apoi F o cărare pavată cu cărămizi ducînd pînă la o scară în spi-
7, AcuiTi Hi atent, urmează-mă cu grijă. wartvn dădu peste ceva: o ladă sau un cazan.
U-am spus să ai grijă cum mergi? Așteaptă.
41
Se opri și aprinse un chibrit pe care-1 proteja cu palma si-1 apropie de Martin.
— Dar, Alejandra, nu există vreo lampă pe-aici? Știu eu. ceva... în curte...
îi auzi rîsul sec și răutăcios.
— Lămpi! Hai, pune mîna pe șoldurile mele și urmează-mă
— E o soluție foarte bună pentru orbi.
Simți că Alejandra se oprise, ca paralizată de un șoc electric.
— Ce s-a întîmplat? — întrebă Martin, alarmat.
— Nimic, îi răspunse ea sec, dar fă-mi plăcerea și nu mai vorbi niciodată despre orbi.
Martin puse din nou mîinile pe șoldurile ei și o urmă prin întuneric. Pe cînd urcau încet, cu multe precauțiuni, scara metalică ruptă în multe locuri și mîncată de rugină în altele, simțea sub palme, pentru prima dată, corpul Alejandrei, atît de aproape și în același timp îndepărtat și misterios. O tresărire, o ezitare, făcură să transpară sentimentul acela subtil, și atunci ea îl întrebă ce se întîmplă și el răspunse, trist, „nimic\" . Și cînd ajunseră sus, pe cînd Alejandra încerca să deschidă o încuietoare complicată, spuse „acesta e vechiul Mirador\",
— Mirador?
— Da, pe la începuturile secolului trecut nu erau pe aici decît case de țară. Aici veneau să-și petreacă sfîrșitul de săp-tămînă cei din familiile Olmos, Acevedo...
Rîse.
— Asta pe vremea cînd cei din familia Olmos nu erau niște muritori de foame... sau niște nebuni...
— Acevedo? — întrebă Martin. Care Acevedo? Cel care a fost vicepreședinte?
— Da. Cei din familia lui.
în sfîrșit, cu mari eforturi, izbuti să deschidă ușa străveche. Ridică mîna și aprinse lumina.
— Slavă Domnului, exclamă Martin ușurat, bine că măcar aici e o lampă. Credeam că în casa asta nu sînt decît lumînăn-
— Oh, să nu-ți faci iluzii. Bunicul Pancho nu mai folosește decît opaițe. Zice că lumina electrică strică vederea.
Martin studia camera ca pe o parte din sunetul necunos cut al Alejandrei. Tavanul nu era tencuit și se vedeau grinzi groase de lemn. Apoi un divan acoperit cu un poncho Ș1
42
\"tură de mobile ce păreau cumpărate la mezat; din di-a t^epoci și de diferite stiluri, dar toate într-un hal fără hal Îgata să se prăbușească. ,..,.,
_- Asază-te mai bine pe pat. Scaunele astea sint periculoase.
Pe un perete se afla o oglindă aproape ștearsă, adusă pe
emuri din Veneția, cu o pictură în partea de sus. Mai erau • te resturi dintr-o comodă și un birou. Și o gravură sau litografie prinsă în patru pioneze.
Alejandra luă o lampă cu spirt și pregăti cafeaua. Pînă să se încălzească apa, puse un disc.
__Ascultă, îi atrase ea atenția, transpusă, cu privirile fixate
în tavan și trăgînd din țigară.
Se auzi o muzică patetică, tumultuoasă.
Apoi, brusc, fata opri discul.
— Bach — spuse —, acum nu pot să-1 ascult. Văzu de cafea.
— La prima audiție însuși Brahms era la pian. Știi ce s-a întîmplat?
— Nu.
— L-au fluierat. îți dai seama cîte parale face omenirea?
— Bine, dar...
— Ce-i aia dar, țipă Alejandra, nu cumva vrei să spui că omenirea e altceva decît o albie de porci?
— Dar și muzica asta tot omenirea a făcut-o...
Știi ce, Martin — reluă ea discuția pe cînd turna cafeaua m cești — ăștia sînt cei care suferă pentru toți. Iar restul nu sint decît o adunătură de netrebnici, pui de cățea sau cretini, e clar?
Se așeză pe marginea patului și rămase gînditoare. Apoi Puse din nou discul pentru un minut: ?—Ascultă, ascultă cu atenție. Kasunară din nou acordurile primei părți.
U» dai seama, Martin, cîtă suferință trebuie să fie pe e pentru ca să se nască o asemenea muzică? uPă ce opri discul comentă: Bb
barule.
cin-a aSe Suitoare, terminîndu-si cafeaua. Apoi puse ces-uvapeps - r r
43
în liniștea care se făcuse, clarinetul se auzi dintr-o dată prin fereastra deschisă, ca o mîzgălitură de copil.
— Zici că e nebun?
— Nu se vede? E o familie de nebuni. Știi cine a stat în mansarda asta vreme de optzeci de ani? O fată, Escolăstica. Știi că pe vremuri era la modă să ai vreun nebun închis în vreo cameră dosnică. Bebe e mai degrabă un nebun blajin, un soi de idiot, și în orice caz, nimeni nu poate face nici un rău cu clarinetul. Și Escolăstica era o nebună liniștită. Știi de unde i se trăgea? Hai să vezi.
Se sculă și se îndreptă spre litografia prinsă în pioneze.
— Uită-te: astea sînt resturile legiunii lui Lavalle în defileul de la Humahuaca. Pe calul ăsta rotat e corpul generalului. Acesta e colonelul Pedernera. Cel de alături e Pedro Echagiie. Și celălalt, bărbosul din dreapta, e colonelul Acevedo. Boni-facio Acevedo, bunicul bunicului Pancho. Lui Pancho îi zicem bunic, dar de fapt e stră-străbunic.
Continuă să privească litografia.
— Ãsta e sublocotenentul Celedonio Olmos, tatăl bunicului Pancho, adică străbunicul meu. Bonifacio a trebuit să caute azil în Montevideo. Acolo s-a căsătorit cu o uruguaiană, o orientală, cum zice bunicul, o fată care se chema Encarnacion Flores și acolo s-a născut Escolâstica. Auzi ce nume i-au pus! înainte de nașterea ei, Bonifacio s-a înrolat în legiune și nu și-a văzut niciodată fetița, deoarece campania a durat doi ani și de aici, de la Humahuaca, a trecut în Bolivia, unde a rămas cîțiva ani; și în Chile a stat o vreme. în 1852, la începutul lui \'52, după ce nu-și văzuse vreme de treisprezece ani nevasta, care locuia aici, în casa asta, comandantul Bonifacio Acevedo, care se afla în Chile împreună cu alți exilați, nu mai putu de dor și veni la Buenos Aires deghizat în cărăuș; era pe vremea cînd se spunea că Rosas1 era pe punctul de a cădea dintr-o clipă în alta, că Urquiza va trece orașul Buenos Aires prin foc și sabie. Dar el n-a vrut să mai aștepte și a venit. Sigur că 1* denunțat cineva, pentru că altfel nu se explică. A ajuns 1 Buenos Aires, unde 1-a prins Mazorca. I-au tăiat capul și ap
1 Dictator care a stăpînit Argentina cu mînă de fier. Partizani1 erau federaliștii și La Mazorca era teribila lui gardă de represiune («? ?\'
44
t prin fața casei lui, au ciocănit la fereastră, și cînd au ^W i-au aruncat capul pe fereastră. Encarnacion a murit cina socului și Escolâstica a înnebunit. La cîteva zile ^m ^ aceea Urquiza intra în Buenos Aires! Trebuie să ții cont ^Escolâstica crescuse auzind vorbindu-se de tatăl ei și pri-
vindu-i portretul.
D\'ntr-un sertar al comodei scoase o miniatura m culori.
__^sta e de pe cînd era locotenent de cuirasieri în campania din Brazilia.
Uniforma strălucitoare, tinerețea, grația, toate contrastau cu figura bărboasă și distrusă de pe vechea litografie.
— Garda lui, La\" Mazorca, se simțise înflăcărată de rebeliunea lui Urquiza. Știi ce-a făcut Escolâstica? Maică-sa a leșinat, dar ea a pus mîna pe capul tatălui ei, și a fugit pînă aici. Odată ajunsă aici s-a închis cu capul tatălui ei, din anul acela pînă cînd a murit, în 1932.
— în 1932!
— Da, în 1932. A trăit optzeci de ani, închisă aici, cu capul lui. Aici îi aduceau de mîncare și de aici îi scoteau resturile. N-a ieșit și n-a vrut să iasă niciodată. Altceva: cu viclenia proprie nebunilor, ascunsese capul tatălui în așa fel că nimeni, niciodată, n-a izbutit să-1 scoată din cameră. Ar fi putut încerca, desigur, să facă o percheziție, dar ea se opunea cu îndîr-jire și nu era chip s-o înșele. „Trebuie să luăm ceva din comodă\", îi spuneau. Dar nu era nimic de făcut. Și nimeni n-a putut scoate niciodată nimic, nici din comodă, nici din birou, nici din valiza asta. Și pînă cînd a murit, în 1932, totul a rămas așa cum fusese în 1852. Mă crezi?
— Mi se pare cu neputință.
_ E strict autentic. Și eu m-am întrebat de multe ori, cum nunca? Și cum se făcea curat în cameră? îi aduceau ei de mîncare și reușeau să facă un minimum de curățenie. Escolâstica a^a ° ^elDună liniștită și chiar vorbea normal despre orice, în
ara de tatăl ei și de capul pe care-1 ținea ascuns. De exem-^061 °Ptzeci de ani cît a stat închisă aici, n-a vorbit nici-
că ?espre tatăl ei ca despre un mort. Adică, vreau să spun ar g *a Prezent, ca și cum s-ar fi aflat în anul 1852, și ea i11 OlsPrezece ani iar tatăl ei ar fi fost în Chile și ar fi vma dintr-un moment în altul. Era o bătrînică linis-
45
tită. Dar viața și chiar felul de a vorbi se opriseră în 1852 ? era ca și cum Rosas ar fi fost încă la putere. „Cînd o să ca\'rh individul ăla\", spunea, arătînd înspre afară, unde apăruser tramvaie electrice și guverna Irigoyen. Era ca și cum lumea ei avea mari regiuni pustii sau ca ținute sub cheie și făcea înconjururi viclene, ca un copil, pentru a evita să vorbească despre ele, de parcă trecîndu-le sub tăcere, ele n-ar fi existat si deci, n-ar fi existat nici moartea tatălui ei. Hotărîse să ignore tot ce ținea de decapitarea lui Bonifacio Acevedo.
— Și ce s-a întîmplat cu capul?
— în 1932 Escolâstica a murit și atunci au putut în sfîrsit să se uite în comodă și în valiza comandantului. Era învelit în cîrpe (se pare că bătrîna îl scotea afară în fiecare noapte și-1 punea pe birou, petrecîndu-și ceasuri întregi uitîndu-se la el, sau poate că dormea cu capul acolo, ca și cum ar fi fost un ghiveci de flori). Sigur că acum era mumificat și se făcuse mic. Așa a și rămas.
— Cum adică?
— Ce-ai fi vrut să facă cu el? Ce se face cu un cap de mort într-o asemenea situație?
— Știu eu... Toată povestea asta e absurdă... nu știu.
— Gîndește-te mai ales în ce hal a ajuns familia noastră, vreau să zic cei dinspre partea lui Olmos, nu cei dinspre Acevedo.
— Cum au ajuns?
— Mai întrebi? Nu-1 auzi pe unchiul Bebe cîntînd la clarinet? Nu vezi unde stăm? Mai cunoști pe cineva care are un nume în țara asta și care să stea la Barracas, printre fabrici și case ticsite de oameni săraci? îți dai seama că nu se putea în-tîmpla nimic normal cu capul respectiv, asta în măsura în care s-ar putea petrece ceva normal cu un cap fără corp.
— Și atunci?
— Păi e foarte simplu: capul a rămas în casă. Martin tresări.
— Ce faci mutra asta? Ce-ai fi vrută să facă? Să comande un sicriu mititel și o mmormîntare în miniatură pentru capu ăla?
Martin rîse nervos, dar Alejandra rămînea serioasă.
— Si unde îl tineti?
46
îl tine bunicul Pancho, jos, într-o cutie de pălării. Vrei
i- pentru numele lui Dumnezeu! — se îngrozi Martin. Ce ai dragă? E un cap frumos și-ți spun că-mi face plă-ă-1 văd din cînd în cînd, în mijlocul gunoiului în care ce56 c Ãia măcar erau oameni cu adevărat și-și riscau viața tral tru un ideal. Pot să-ți mai spun că toți din familia mea aiffost unioniști, dar că eu și Fernando nu sîntem.
— Cine-i Fernando?
Âlejandra tăcu dintr-o dată, ca și cum ar fi spus ceva ce nu
trebuia.
Martin fu surprins. Avu senzația că pe Âlejandra o luase gura pe dinainte. Se sculase și se dusese pînă la măsuța pe care ținea reșoul și pusese apă la încălzit, pe cînd își aprindea o țigară. Apoi scoase capul pe fereastră.
— Vino, îl chemă ea ieșind.
Martin o urmă. Noaptea era adîncă și luminoasă. Mergînd pe terasă, Âlejandra îl conduse spre partea din față. Apoi se sprijini de balustradă.
— Pe vremuri — își aminti ea — se vedea de aici cum soseau vapoarele la Riachuelo.
— Și acum, cine stă aici?
— Aici? Păi să vezi. Din vechea casă de țară nu mai rămî-ne aproape nimic. Pe vremuri erau pe aici cîteva căsuțe. Pe urmă au început să vîndă. Locul pe care e construită fabrica și cărămidăriile alea aparțineau vechiului domeniu. în cealaltă parte sînt case de închiriat. Toată partea din spate a casei a fost și ea vîndută. Iar ceea ce mai rămîne e ipotecat în întregime și într-o bună zi o să fie vîndută la licitație.
— Și suferi pentru toate astea? Dădu din umeri.
—- Nu știu, dar parcă îmi pare rău pentru bunicul. Trăiește ^ ecut și o să moară fără să-și dea seama ce s-a mai petrecut țara asta. Știi ce se întîmplă cu bătrînul? Se întîmplă că nu cepe cîtă porcărie e pe lume. îți dai seama? Și acum nu mai 1 Vfeme\' nici Putere să înțeleagă. Nu știu dacă asta e răU\"Data trecută au vrut să pună afî? de scoatere la jez trebȘ1 M trebuit să mă duc să\"1 văd Pe Molinari ca să aran-
47
— Ãsta cine mai e?
Martin auzea numele lui Molinari a doua oară.
— Un fel de animal mitologic. E ca și cum un porc ar co duce o societate anonimă.
Pe cînd Martin o privea nedumerit, Alejandra adăugă zîm bind:
— Avem un fel de legătură. îți dai seama că dacă ne scot la licitație, bătrînul moare.
— Taică-tu?
— Nu, omul lui Dumnezeu, bunicul.
— Și tatăl tău nu se ocupă de toate astea? Alejandra făcu o mutră de parcă ar fi fost un explorator pe
care cineva 1-a întrebat dacă în bazinul Amazonului e foarte dezvoltată industria automobilelor.
— Tatăl tău — insistă Martin, de timid ce era, întrucît simțea că făcuse o gafă (chiar dacă nu-și dădea seama de ce) și că era mai bine să nu insiste.
— Tata nu e niciodată aici — se mulțumi să spună Alejandra, cu glas schimbat.
Martin, asemenea celor ce învață să meargă pe bicicletă și trebuie să tot meargă înainte pentru a nu cădea și, mare mister, sfîrșesc întotdeauiia prin a intra într-un copac sau în vreun alt obstacol, întrebă:
— Stă în altă parte?
— Nu ți-am spus că nu stă aici? Martin roși.
Alejandra se duse spre celălalt capăt al terasei și rămase acolo o bună bucată de vreme. Apoi se întoarse și își sprijin1 coatele de balustradă, alături de Martin.
— Mama a murit cînd eu aveam cinci ani. La unsprezece ani l-am văzut pe tata aici cu o femeie. Dar acum cred că trăia cu ea cu mult înainte de moartea mamei.
Și după un rîs care semăna cu un rîs de om normal cît poa\' te semăna un criminal ghebos cu un om zdravăn, adaug ?
— Chiar în patul în care dorm eu acum.
își aprinse o țigară, iar la lumina brichetei, Martin își da seama că fața ei păstra rămășițe din rîsul de adineaori, cada vrui împuțit al ghebosului.
48
ea
? văzu cum țigara Alejandrei licărea cînd trăgea din cu°o poftă neliniștită și concentrată. Atunci am fugit de acasă — zise ea.
X
Fetita asta pistruiată e ea: are unsprezece ani și zulufi oscati. E o fetiță slăbuță și meditativă, dar violentă și în chip dur Meditativă; ca și cum gîndurile ei nu ar fi fost abstracte, ci niște servi înnebuniți și înfierbîntați. într-o regiune obscură a ființei ei, fetita aceea a rămas neschimbată, și acum ea, Alejandra de acum, cea de optsprezece ani, tăcută și atentă, încercînd să nu sperie arătarea, se dă la o parte și o privește cu grijă și curiozitate. E un joc de care se lasă prinsă de multe ori cînd se gîndește la destinul ei. Dar e un joc greu, plin de piedici, tot atît de delicat și amăgitor ca nălucile despre care vorbesc spiritiștii: trebuie să știi să aștepți și să ai răbdare să te concentrezi adînc, departe de alte gînduri și de chestii frivole. Umbra se ridică încet-încet și trebuie să-i favorizezi apariția păstrînd o tăcere totală, cu mare grijă: cel mai mic lucru o poate face să se retragă pe tărîmul de unde începuse să iasă. Acum e acolo: a ieșit și poate să o vadă cu cosițele ei roșcate și cu pistruii ei, scrutînd totul în jur cu ochii ei temători și încordați, gata de luptă și arțăgoasă. Alejandra o privește cu amestecul acela de durioșie și ciudă cu care te uiți la un frate mai mic, asupra căruia îți descarci furia ce te apucă în fața propriilor tale defecte, țipînd: „Nu-ți mai roade unghiile, dobitocule!\"
— Pe strada Isabel la Catolica se află o casă în ruină. Mai bine-zis se afla, pentru că au demolat-o ca să construiască o tabrică de frigidere. Fusese părăsită cu mulți ani în urmă din cauza vreunui proces sau din motive de moștenire. Cred că parțmuse familiei Miguens. Era un mic conac care pe vreun trebuie să fi fost foarte frumos, ca și ăsta. Þin minte că ea niște pereți zugrăviți în verde deschis, de culoarea mă-la căzută, de parcă ar fi avut lepră. Eram foarte de a fugi și de a mă ascunde într-o casă pără-o senzație de forță, așa cum trebuie să simtă clipa cînd pornesc la atac, în ciuda fricii, sau dintr-un
sită *
49

sentiment contrar fricii. Am citit undeva ceva în legătură asta, tu nu? Iți spun asta pentru că îmi era foarte frică noa tea, așa că-ți dai seama ce mă putea aștepta într-o casă par Id b Vd iîd î
par sită. Ideea mă înnebunea. Vedeam intrînd în cameră bandv
cu felinare în mînă sau oameni din Mazorca, ținînd în rrurr capete însîngerate. (Justina ne spunea mereu povești despre Mazorca.) Mă prăvăleam în puțuri de sînge. Nici nu mai știu dacă dormeam sau visam cu ochii deschiși; cred că erau halucinații, că vedeam toate astea în stare de trezie, pentru că mi le aduc aminte de parcă le-aș trăi acum. Atunci începeam să țip pînă cînd venea bunica Elena și mă calma încet-încet pentru că multă vreme se zguduia patul de zvîrcolirile mele-erau atacuri, adevărate atacuri.
Așa că faptul de a face ceea ce făceam, de a plănui să mă ascund noaptea într-o casă părăsită și în ruină, era un gest de nebunie. Și acum mă gîndesc că voiam s-o fac tocmai pentru ca răzbunarea mea să fie și mai atroce. Simțeam că era o răzbunare frumoasă și că era cu atît mai frumoasă și mai violentă cu cît pericolele pe care le înfruntam erau mai teribile, înțelegi? E ca și cum m-aș fi gîndit, și poate chiar așa a fost, „uitați-vă cît sufăr din pricina tatălui meu!\". E ciudat, dar din noaptea aceea teama mea de întuneric s-a transformat într-un curaj nebunesc. Nu ți se pare ciudat? Oare cum s-o fi explicînd asta? Era, cum ți-am spus, un soi de sfidare nebunească în fața oricărui pericol, real ori imaginar. E adevărat că întotdeauna fusesem curajoasă, și în timpul vacanțelor pe care le petreceam la țară, la familia Carrasco, niște fete bătrîne, prietene de-ale bunicii Elena, mă obișnuisem cu experiențe foarte aspre: o luam razna pe cîmp călare pe o iapă pe care mi-o dăruiseră și pe care o botezasem eu însămi, dîndu-i un nume care-mi plăcea: Desprecio]. Aveam o pușcă de calibrul 22, de vînătoare, și una de tras după pisici. Știam să înot foarte bine și, cu toate recomandările și jurămintele, înotam departe in larg, și nu o dată a trebuit să mă lupt cu mareele (am uita1 să-ți spun că ferma băbuțelor era lîngă coastă, pe lingă M»\"a\' mar). Cu toate astea, noaptea tremuram de frică în fața uno
în sp. dispreț (ni.).

50
• imaginari. Și, cum îți spuneam, am hotărît să fug și I^°n~- ascund în casa de pe strada Isabel la Catolica. Am aș-Sâ \'tat noaptea ca să pot sări peste grilaj fără să mă vadă ni-teP . (poarta era închisă cu lacăt). Dar se pare că cineva m-a ^ ît si deși la început nu dădu importanță faptului, pentru vf . /aj seama că mulți puști făcuseră din curiozitate ceea Ca făceam eu atunci, cînd s-a răspîndit vestea în cartier și cînd ° • tervenit poliția, cel care mă văzuse și-a adus aminte și le-a
s par dacă așa s-au petrecut lucrurile, trebuie să se fi în-timplat la multă vreme după fuga mea, pentru că poliția a apărut pe la unsprezece. Avusesem vreme să mă lupt cu frica. De îndată ce am trecut grilajul, m-am îndreptat spre fund, mergînd pe lîngă ziduri, intrînd prin vechea poartă pentru trăsuri, printre buruieni și oale hîrbuite, pășind peste gunoaie si cadavre puturoase de dini și pisici. Am uitat să-ți spun că-mi luasem lanterna, cuțitașul și omorîtorul de pisici, pe care bunicul mi-1 făcuse cadou cînd împlinisem zece ani. Cum îți spuneam, deci, am mers pe lîngă casă, intrînd pe poarta pentru trăsuri și am ajuns în spate. Era o galerie ca asta de aici. Ferestrele care dădeau spre galerie sau spre coridor aveau per-siene, dar erau putrede și unele aproape căzuseră sau erau ciuruite de găuri. Hardughia ar fi putut fi lesne folosită de vagabonzi sau cerșetori care puteau petrece acolo o noapte sau chiar mai multă vreme. Și cine să mă asigure că n-au să vină și în noaptea aceea? Am luminat cu lanterna ferestrele și ușile care dădeau spre partea din spate, pînă cînd am văzut o ușă din persiană căreia lipsea o scîndvirică. Am împins ușa și s-a deschis, deși greu, scîrțîind, ca și cum nu mai fusese ciesc±usă. de multă vreme. în aceeași clipă m-am gîndit cu groaza că asta însemna că nici măcar vagabonzii nu cutezaseră sa se refugieze în casa aceea rău famată. Cîteva clipe am ezi-
Și m-am gîndit că mai bine ar fi să nu intru în casă și să Petrec noaptea pe coridor. Dar era foarte frig. Trebuia să in-
dit ?\" 1 ^ Să ^aC ^°C\' ^uPă cum văzusem în filme. M-am gîn-seJa |°cul cel mai potrivit ar fi bucătăria, pentru că pe pardo-asem ^^ a? fi pUtUt aPrinde un foc strașnic. Speram, de îngrr>ei>e^\' CV° ° sa alunge șobolanii, animale care m-au mul ^ *?e dnd mă ?tiu- Ca toată casa, bucătăria era în ulti-a de ruină. N-am cutezat să mă culc pe jos, chiar dacă
51
aș fi făcut o grămadă de paie, pentru că-mi închipuiam tocmai acolo șobolanii se puteau apropia mai ușor de min Mi se păru că era mai bine să dorm pe cuptor. Era o bucătar\' de modă veche, ca asta de aici și cum mai vezi încă prin unei case țărănești, cu cuptor pentru cărbuni și plită economică Celelalte camere aveam să le explorez în ziua următoare, pen tru că atunci, noaptea, nu aveam curajul să le străbat și mai ales nu aveam nici un motiv. Primul lucru pe care trebuia sâ-1 fac era să adun lemne din grădină: scînduri din lăzi vechi, bucăți de lemn aruncate, paie, hîrtii, crengi căzute și crengi din-tr-un copac uscat care mi-a ieșit în cale. Cu toate astea am făcut un foc lîngă ușa bucătăriei, ca să nu intre fumul înăuntru După mai multe încercări, totul a mers bine, și de cum am văzut flăcările în întuneric, m-a pătruns o senzație de căldură fizică și spirituală. Numaidecît am scos din traistă ceva de mîncare. M-am așezat pe o ladă, lîngă foc și am mîncat cu poftă salam cu pîine cu unt și apoi pătate dulci. Ceasul arăta doar opt! Nici măcar nu voiam să mă gîndesc la ce mă aștepta în lungile ceasuri ale nopții.
Poliția a ajuns la unsprezece. Nu știu, cum ți-am mai spus, dacă cineva o fi văzut un copil sărind peste grilaj. Se poate ca vreun vecin să fi văzut focul sau fumul de la focul pe care îl aprinsesem, sau cum umblam de colo-colo, cu lanterna aprinsă. Cert e că polițiștii au venit și trebuie să mărturisesc că m-am bucurat văzîndu-i. Dacă ar fi trebuit să stau acolo toată noaptea, în ceasurile cînd afară nu se mai aude nici o larmă și ai într-adevăr senzația că orașul doarme, cred că aș fi înnebunit auzind goana șobolanilor și a pisicilor, șuierul vuitului și zgomotele pe care imaginația mea le putea atribui unor stafii. Așa că în momentul în care a sosit poliția eram trează, cocoțată pe cuptor și tremurînd de frică.
Nu-ți pot descrie scena de acasă, cînd m-au adus. Bunicul Pancho avea ochii plini de lacrimi și mă tot întreba de ce făcu\" sem o asemenea nebunie. Bunica Elena mă dojenea și în ace\" lași timp mă mîngîia ca o disperată. Cît despre mătușa Teresa, de fapt o soră a bunicii care-și petrecea vremea pe la înmo mîntări și prin sacristie, țipa că trebuia să mă trimită cît mă degrabă internă la școala de maici de pe bulevardul Monte de Oca. Consiliul trebuie să fi durat o bună parte din noap <
52
entru «
îi auzeam discutînd în salon. în ziua următoare, am Elena sfîrșise prin a accepta punctul de vedere
d
at ?\'tușii Teresa, mai întîi de toate, cred eu acum, pentru că că într-o bună zi aș putea repeta figura; și, pe dea-
temea că 56 tr
ere,
într-o bună zi aș putea repeta figura; și, pe dea- l dl
temea că în p
56 nentru că știa că o iubeam mult pe sora Teodolina. Bine-supra, p^ nam zis nimic la toate astea și am rămas tot timpul în camera mea. Dar, în fond, nu-mi displăcea ideea
hisă în !fC pleca din casa asta: credeam că așa tata o să simtă și mai
tare răzbunarea mea.
Nu știu dacă era de vină intrarea mea în colegiu, prietenia mea cu sora Teodolina, ori criza prin care treceam, ori toate laolaltă, dar m-am dăruit religiei cu aceeași pasiune cu care înotam sau călăream: de parcă era ceva pe viață și pe moarte. Si asta din clipa aceea pînă cînd am împlinit cincisprezece ani. A fost un fel de nebunie, cu aceeași furie cu care înotam noaptea în mare, în nopțile furtunoase, parcă aș fi înotat cu furie într-o nemărginită noapte religioasă, prin cețuri, fascinată de marele zbucium interior.
lată-l pe părintele Antonio: vorbește despre patimile Domnului și descrie cu fervoare suferințele, umilința și sîngeroasa jertfă de pe cruce. Părintele Antonio e înalt și, lucru ciudat, seamănă cu tatăl ei. Alejandra plînge, la început în tăcere, apoi plînsul ei devine violent și pînă la urmă convulsiv. Fuge. Călugărițele aleargă speriate. Ea o vede în fața ei pe sora Teodolina care o consolează și apoi se apropie și părintele Antonio, care încearcă și el să o consoleze. Pămîntul începe să facă valuri ca marea, camera se face tot mai mare și apoi totul începe sase învîrtească: la început încet, apoi vertiginos. Transpiră. Părintele Antonio se apropie, mina lui devine uriașă, se apropie de obrazul ei ca un liliac fierbinte și înspăimîntător. Cade aoborîtă ca de o puternică descărcare electrică.
Alejandra, ce ai? — țipă el, repezindu-se spre ea.
Se prăbușise și zăcea țeapănă, pe jos, fața i se învinețise Șl curmd începu să se zvîrcolească. Alejandra! Alejandra! \"1 aUzea și nici nu\"i simțea brațele: gemea și-și muș-
ca
T C\"
\' -a ° furtună care se liniștește încet, încet, geme- ^\"^ duioase Și tînguitoare, corpul i se relaxa și pînă ramase moale și parcă fără viață. Martin o luă în brațe

53
și o duse în camera ei, punînd-o în pat. Cam după o oră ? poate chiar mai mult, Alejandra deschise ochii, privi în iu ca beată. După cîteva clipe se ridică în capul oaselor, își trec \' mîinile peste față, ca și cum ar fi vrut să alunge o ceață, si rs mase multă vreme tăcută. Arăta îngrozitor de obosită.
Apoi se sculă, căută prin tablete și le înghiți.
Martin o privea speriat.
— Nu face mutra asta. Dacă vrei să fim prieteni, va trebui să te obișnuiești. Nu e nimic important.
Căută o țigară în măsuță și începu să fumeze. O vreme stătu și se odihni în tăcere. Apoi întrebă:
— Despre ce vorbeam? Martin îi spuse.
— Știi, după aceea nu-mi mai aduc aminte. Rămase gînditoare, cu țigara în mînă, și apoi adăugă:
— Hai să luăm puțin aer.
Se sprijiniră de balustrada terasei.
— Vorbeam, deci, de fuga mea de acasă. Trase din țigară.
— M-am chinuit zile în șir, analizîndu-mi sentimentele, reacțiile. După povestea aia cu părintele Antonio, m-am supus la o serie de autoflagelări: stăteam ore întregi cu genunchii pe sticlă pisată, lăsam să-mi picure ceară topită pe mîini, și chiar m-am tăiat la mînă cu o lamă. Și cînd sora Teodolina m-a implorat, plîngînd, să-i spun de ce făcusem asta, n-am vrut să-i spun nimic și, de fapt, mi se pare că nu știam nici eu și cred că nu știu nici astăzi. Dar sora Teodolina îmi spunea că nu trebuia să fac asemenea lucruri, că lui Dumnezeu nu-i plac asemenea excese și că asemenea fapte vădeau un enorm orgoliu satanic. Mare noutate! Totuși, imboldul era mai puternic decît orice argument. O să vezi cum s-a terminat toată povestea.
Se adînci iarăși în gînduri.
— Ce ciudat — continuă ea după un moment -— încer. să-mi amintesc ce s-a mai întîmplat în anul acela și nu\"10 aduc aminte decît de scene izolate, puse una lîngă alta. Ș*P. ți se întîmplă la fel? în momentul ăsta simt trecerea timpu ca și cum mi-ar trece prin vine, o dată cu sîngele și pulsat
54
cînd încerc să-mi amintesc trecutul nu mai e același 1U1 nu văd decît scene izolate, fixe, ca într-o fotografie.
f memoria ei nu există decît episoade statice și eternizate: timpul trece printre ele, și lucruri care s-au petrecut în epoci foarte dife-m sînt iegate unele de altele, legate prin stranii antipatii și sim-Tt \" Sau răzbesc uneori la suprafață, unite prin elemente absurde ^dar puternice, cum ar fi un cîntec, o glumă sau o ură comună. Ca si cum, pentru ea, firul care le unește și care le va scoate la suprafață una după alta e o anumită înverșunare în căutarea absolutului, o anume perplexitate în fața unor cuvinte ca tată, Dumnezeu, plajă, păcat, puritate, mare, moarte.
__Mă văd într-o zi de vară și o aud pe bunica Elena spu-
nînd: „Alejandra trebuie să meargă la țară, să iasă de aici, să trăiască în aer liber\". E ciudat, dar îmi amintesc că în momentul acela bunica avea în mînă un degetar de argint.
Rîse.
— De ce rîzi? — o întrebă Martin intrigat.
— Nimic, nimic, n-are importanță. M-au trimis apoi la ferma bătrînelor Carrasco, rude îndepărtate ale bunicii Elena. Nu mai țin minte dacă ți-am spus că ea nu era din familia Olmos și că se numea Lafitte. Era o femeie foarte de treabă și s-a căsătorit cu bunicul Patricio, fiul lui don Pancho. într-o zi o să-ți povestesc ceva despre bunicul Patricio, care a murit. Și, cum îți spuneam, bătrînele Carrasco erau verișoare de-a d?ua cu bunica Elena. Erau fete bătrîne pentru totdeauna și pmă și numele pe care le aveau erau absurde: le chema Er-melmda și Rosalinda. Erau două sfinte, dar mie, de fapt, îmi erau tot atît de indiferente ca o bucată de marmură sau o trusa de cusut; nici măcar nu auzeam ce spuneau. Erau atît de
mim Ș1 nevinovate\'mcît dacă ar fi Putut citi măcar ° cliPă în la f ea nTa\'ar ^ mur^ de groază. Așa că-mi plăcea să merg să a rma mă bucuram de toata libertatea de care voiam că ?er pa^e Ș* Puteam goni cu iapa mea pînă la plajă, pentru mar c?\' ab.elor dădea spre ocean, ceva mai la sud de Mira-oictia ae asta, ardeam de dorința de a fi singură, în f\'t a galoPa ?e iaPa mea rotată, de a mă simți sin-ața \"densității naturii, departe de plaja pe care se
55
îngrămădea toată lumea josnică pe care o uram. Trecuse an de cînd nu-1 mai văzusem pe Marcos Molina și persn tiva de a-1 revedea nu mă lăsa indiferentă. Fusese un an ar\" de important! Voiam să vorbim despre noile mele idei să ? expun un proiect grandios, să-i comunic credința mea înfig cărată. Tot corpul meu exploda cu putere și dacă întotdeaun am fost pe jumătate sălbatică, în anul acela forța aceasta par că se multiplicase, chiar de luase o altă direcție. în vara aceea Marcos a suferit destul. Avea cincisprezece ani, cu unul mai mult ca mine. Era un băiat bun și foarte sportiv. De fapt, dacă mă gîndesc bine, cred că va fi un excelent tată de familie si în mod sigur o să ajungă să conducă vreo secție în Accion Catolica. Să nu crezi că era timid, dar era genul ăla de băiat bun catolic pînă în măduva oaselor: de bună-credință și destul de tăcut și de liniștit. închipuie-ți că, ajunsă la fermă, l-am luat în seama mea și am încercat să-1 conving să fugim în China sau în Amazonia de îndată ce o să avem optsprezece ani. Ca misionari, îți dai seama? Călăream în lungul coastei, pînă departe, spre sud. Alteori mergeam pe bicicletă sau ne plimbam pe jos ceasuri în șir. Și în lungi discursuri pline de entuziasm, încercam să-1 fac să înțeleagă măreția unor fapte de talia celor pe care i le propuneam. îi vorbeam de părintele Damian și de ce făcuse el pentru leproșii din Polinezia, îi spuneam ce aflasem despre misionarii din China și Africa și despre călugărițele jertfite de indienii din Matto Grosso. Pentru mine, cea mai mare fericire ar fi fost să mor în felul acela, martirizată, îmi închipuiam cum ne prindeau sălbaticii, cum mă dezbrăcau și mă legau cu funii de un trunchi de copac și apoi, țipînd și dansînd, se apropiau cu un cuțit de piatră șlefuita, îmi sfîrtecau pieptul și-mi smulgeau inima însîngerată.
Alejandra tăcu o vreme, își aprinse din nou țigara care se stinsese și continuă:
— Marcos era catolic, dar mă asculta fără să crîcneasca. Pînă cînd, într-o zi, mi-a mărturisit că sacrificiul misionarii care mureau și îndurau martiriul pentru credință era vrednj de toată admirația, dar că el nu se simțea în stare să faca fel. Și că, în orice caz, el credea că Dumnezeu putea fi și într-un fel mai modest, fiind un om bun și nefăcînd mănui. Aceste cuvinte m-au înfuriat.
56
. Ești un
jasi — i-am aruncat în față, furioasă.
\' \' ta s.a repetat, cu mici diferențe, de vreo două sau
pwărnînea jignit, umilit. Eu plecam de lîngă el și șfichiuin-i iapa rotată, o porneam în galop întins, înverșunată și ^r\'1-1 de dispreț pentru amărîtul de el. Dar a doua zi o luam H la capăt, vorbind mai mult sau mai puțin despre același 1 6 u Nici pînă azi nu pricep de ce mă încăpățînam atîta, căci Marcos nu-mi trezea nici un fel de simpatie. Ceea ce e sigur e că eram ca o obsedată și nu-i dam răgaz să-și tragă răsuflarea.
— Alejandra, îmi spunea el vesel, punîndu-mi o labă pe umăr, lasă-te de predici și hai să facem o baie.
__Nu! țjn moment! — mă împotriveam eu, ca și cum el
ar fi vrut săevite o îndatorire dinainte stabilită. Și iar o luam de la capăt.
Uneori îi vorbeam de căsătorie.
— Eu n-o să mă căsătoresc niciodată, îi explicam. Adică n-o să am niciodată copii, chiar dacă mă căsătoresc.
Prima dată cînd i-am spus-o m-a privit mirat.
— Știi cum se fac copiii? — l-am întrebat.
— Mai mult sau mai puțin — mi-a răspuns el roșind.
— Atunci o să fii de acord că e o porcărie.
I-am spus asta cu atîta fermitate, aproape cu furie, ca și cum ar fi fost un argument în plus pentru teoria mea despre misionari și martiri.
— Am să plec, dar trebuie să plec cu cineva, înțelegi? Trebuie să mă mărit cu cineva, pentru că altfel or să mă caute cu poliția și n-o să pot părăsi țara. De aia am crezut că m-aș putea mărita cu tine. Uite: acum am paisprezece ani și tu ai cincisprezece. Cînd o să am optsprezece, termin liceul și ne căsătorim pe baza autorizației de la judecătorul de minori. Nimeni ^ ne P°ate împiedica s-o facem. în ultimă instanță fugim
eTă Șl atUnCi VOr trebui să accePte- ° să plecăm în China ,aZ°nia\"Ce Zici? Dar n\'° să ne căsătorim decît ca să P îmPreună liniștiți. Pricepi? Nu ca să avem copii, ^ ți-am mai explicat. N-o să facem copii niciodată. O să nici m~eU ături\' ° să străbatem împreună țări sălbatice, dar acar n-o să ne atingem. Nu e minunat? it mirat.
57
— Nu trebuie să fugim de pericol, continuam eu. Þreu . să-1 înfruntăm și să-1 învingem. Să nu-ți închipui că n-as a ^ pofte, dar sînt tare și capabilă să le domin. Iți dai seama ^ de frumos ar fi să trăim împreună ani și ani, să dormim * același pat, sau și mai bine, să ne vedem goi, și sa învinge tentația de a ne atinge și de a ne săruta?
Marcos mă privea îngrozit.
— Mi se pare o nebunie ce spui. Și apoi, oare nu Dumne zeu ne spune că trebuie să facem copii?
— Þi-am spus că n-o să am niciodată copii! — am țipat eu Și te avertizez că n-o să te atingi de mine niciodată, și că nimeni, niciodată, n-o să mă atingă.
Am avut o izbucnire de ură și am început să mă dezbrac
— Poftim, uită-te! — am țipat eu, ca un fel de sfidare.
Citisem undeva că chinezii pun picioarele femeilor în forme de fier ca să le împiedice să crească, și că sirienii, cred, deformează capetele copiilor lor, strîngîndu-le cu ceva. Fiindcă începuseră să-mi crească sînii, am început să folosesc o fîșie pe care o tăiasem dintr-un cearșaf, lungă de vreo trei metri: mă înf ășurasem cu ea de mai multe ori, strîngîndu-mă cu în-dîrjire. Dar sînii confirmară să-mi crească la fel, asemenea buruienilor acelora ce apar printre crăpăturile pietrelor și care sfîrșesc prin a le fărîmița. Așa că, după ce îmi dădusem jos bluza, fusta și chiloții, am început să desfășor fașă de care îți vorbeam. Marcos, înspăimîntat, nu-și putea totuși desprinde privirea de la corpul meu. Părea o pasăre fascinată de un șarpe.
Cînd am fost goală pușcă, m-am întins pe nisip și l-am sfidat.
— Hai, dezbracă-te și tu! Arată că ești bărbat!
— Alejandra! — bolborosi Marcos. Tot ceea ce faci e o nebunie și un păcat!
îmi repeta ca un bîlbîit că era un păcat, dar fără a-și lua oc^li de la mine, iar eu țipam întruna ce îi spusesem mai înaint , cu un dispreț din ce în ce mai mare. Pînă cînd si-a încleș1 fălcile și a început să se dezbrace înfuriat. Cînd termina dezbrăcatul se vede că i se isprăvise și energia, căci rănaa ca paralizat, privindu-mă cu teamă.
Cînd m-am întors la Buenos Aires habar nu aveam ce voi studia- Voiam totul sau poate nu voiam nimic. îmi plăcea să pictez, scriam povestiri și poezii. însă era aceasta o profesie? Puteai să le spui serios oamenilor că vrei să te dedici picturii sau scrisului? Nu erau acestea mai degrabă niște distracții de om fără căpătîi și fără răspundere? Toți ceilalți păreau atît de solizi, intrați în facultăți de medicină sau de construcții, studiind cum se vindecă o scarlatină sau cum se ridică un pod, încît eu însumi nu mă luam în serios. Dintr-un fel de pudoare, așadar, am intrat la Facultatea de Drept, deși în sinea mea eram convins că nu voi fi niciodată în stare să lucrez ca avocat.
Mă îndepărtez de ceea ce vrei să afli, însă mi-e cu neputință să vorbesc de ființele care au însemnat cel mai mult pentru mine fără a mă referi la sentimentele mele de atunci. Cum altfel ar fi putut să însemne atît de mult pentru mine aceste ființe, dacă nu tocmai din cauza propriilor mele neliniști și sentimente?
Așa încît revin la Max.
In timp ce terminau partida, îl cercetam cu curiozitate. Era un evreu din aceia blînzi și leneși, cu tendință de îngrășare. Avea nasul acvilin și gros, dar în ansamblu, fața lui, cu fruntea înaltă, era de o calmă noblețe. Și o anume seninătate contemplativă și reflexivă o făcea mai potrivită pentru un om matur, trecut prin multe. Era îmbrăcat neglijent, îi lipseau nasturi, cravata avea nodul făcut prost, totul era pus pe el la voia ^tîmplării, parcă pur și simplu din obligația de a nu umbla gol pe straci>} jyiai tîrziu mi-am dat seama că nu avea nici ur-ma de simț practic, nici cea mai mică idee de cum să-și chiver-
Sească banii: la numai cîteva zile după ce-și primea leafa pe are o cheltuia una-două, era nevoit să amaneteze cărți, haine
427
și un inel primit în dar de la maică-sa, cu care se ducea jn riabil, la casa de ajutor reciproc. Cînd i-am cunoscut farnil\' * am văzut că și taică-său era la fel de blajin dar și la fel de a/ săbuit ca el. Și atît tatăl cît și fiul erau astfel niște exernnl\" nimicitoare pentru cei ce aveau o imagine convențională H spre evreu. Amîndoi erau lipsiți de simț practic, erau smintit; (ușor, senin smintiți), erau pașnici și buni prieteni, contem plativi și trîndavi, dezinteresați și categoric inapți să cîsti-ge bani, sentimentali și absurzi. Mai tîrziu, cînd am început să-1 văd la pensiune, mi-am dat seama de dezordinea în care trăia: se cvilca atunci cînd se nimerea și mînca orice chiar în pat, drept care avea pe noptieră uriașe sandvișuri cu salam sau cu brînză. Mai avea acolo un încălzitor și un ceai de mate din care sorbea la nesfîrșit, fără a se clinti din pat, iar între două ceaiuri fuma. în acel pat mizerabil și infect, juca pe jumătate dezbrăcat, cu șahul lui de buzunar, partide celebre, consultînd în fiecare clipă cărți și reviste specializate.
Prin tînărul acela l-am cunoscut pe Carlos: era ca și cum, trecînd peste un pod de gumă care amenință să se prăbușească în fiece moment, aș fi ajuns pe un teritoriu foarte tare și mineral, un continent de bazalt, cu vulcani formidabili, gata să erupă. Cu anii mi-am dat seama cît de des se întîmplă ca unii oameni să nu fie decît poduri de trecere pentru două ființe care pe urmă vor fi unite printr-o legătură adîncă și decisivă: ca podurile fragile aruncate de armate peste prăpăstii și care sînt strînse după trecerea trupelor.
L-am întîlnit într-o noapte în camera lui Max. La venirea mea au tăcut. Mi-a fost prezentat, dar n-am reușit să-i rețin decît numele. Cred că avea un prenume italian. Era un băiat foarte slab, cu ochii ieșiți în afară. Avea ceva aspru în înfățișare și în mîini, și mi s-a părut extrem de stăpînit și de concentra t. Părea că suferise mult și, cu toate că se vedea că e sărac, în sufletul lui trebuiau să existe, desigur, alte motive de îngrijorare și suferință. Mai tîrziu, cînd, datorită faptului că avea legături cu Fernando, mi se trezise un interes enorm pentru el, mă gîndeam la el și mi se părea că era numai suflet, ca și cum carnea i-ar fi fost calcinată de febră; ca și cum trupu , chinuit și ars, i s-ar fi redus la un minim de oase și de pie e și la cîțiva mușchi, puțini dar foarte puternici, de care av
428
voie pentru a se mișca și pentru a suporta tensiunea exis-11„fpi oe care o ducea. Nu vorbea, si ochii îi ardeau dintr-o
nte pe
f Jj de focul indignării, în timp ce buzele, ca tăiate cu cuțitul \' fata rigidă, se pregăteau să se închidă peste secrete mari «i neliniștitoare.
\' pe vremea aceea mă uimeau relațiile dintre Max și Carlos: era ca și cum ai tăia o bucată de unt cu un cuțit ascuțit de oțel. AClim înțeleg însă că Max avea anumite calități care îl făceau potrivit pentru prietenia aceea atît de curioasă în aparență: marea lui bunătate, care trebuia să domolească marea tensiune spirituală a lui Carlos, așa cum apa potolește setea cuiva care a trecut prin mari deserturi, și chiar blîndețea lui care îi îngăduia să unească oameni atît de diferiți și de aspri ca Fer-nando și Carlos, fără să se producă ciocniri prea puternice, ca un amortizor. Și apoi, care poliție din lume ar fi crezut că unul ca Max ar fi putut avea legături cu niște anarhiști și bandiți? Aceasta, în ceea ce-1 privește pe Carlos. Cît despre Fernan-do, mai întîi am bănuit, iar pe urmă am avut dovada unui motiv mult mai sordid: mama lui Max. Nu știu dacă ți-am spus că avea o ciudată înclinație spre două tipuri de femei: fetele foarte tinere și femeile mature. Și cum capacitatea lui de simulare era nesfîrșită, putea să seducă la fel de bine o fetișcană căreia îi place să umble cu cineva de mînă, ca și o femeie, cu o vastă și în general amară cunoaștere a bărbaților pe care obișnuiește să-i aibă. Dacă un om are chipul cel mai autentic atunci cînd se află în singurătate, tot astfel, chipul cel mai autentic al lui Fernando era neiertător și crud, croit parcă din cuțit: însă, așa cum un vînzător de prăvălie în toiul unei nenorociri poate (și trebuie), în ciuda celor petrecute, să-și compună o figură plăcută în fața cumpărătorului, tot astfel, fernando era capabil să-și organizeze pe suprafața feței cea mai desăvîrșită imitație de duioșie, înțelegere, romantism sau candoare, în funcție de client. îl ajuta un dispreț total față de rasa umană și în special față de femeie, iar în această comele sinistră cred că a găsit nu numai cel mai bun sistem pen-ru a-și satisface desfrîul, ci și un mod de a se disprețui pe 1116 însuși. Făcea bășcălie de teoriile simpliste asupra femeii, are sînt niște locuri comune: atît de cei ce cred că femeia e ^antică și trebuie să fie cucerită cu plimbări sub clar de
429
lună, cît și de cei ce își închipuie că trebuie să fie maltrat După părerea lui sînt femei cărora le trebuie un buchef rf\" flori, femei cărora le trebuie o scatoalcă și femei (adeseori 6 leași, in funcție de împrejurări), cărora le trebuie și una si ah \' însă, mai devreme sau mai tîrziu, le maltrata pe toate, une ? într-un mod care era la fel de crud ca și gestul de a căsca A momentul culminant al unui act sexual.
Mama luiMax va fi avut pe atunci vreo patruzeci de an\' și în ciuda faptului că era evreică, era genul absolut slav cu toate că era brunetă. Nu știu dacă era frumoasă, știu însă că era fermecătoare: începînd cu ochii adînci, ce păreau mistuiți de focul patimii, și sfîrșind cu propria-i viață. Inutil să-ți mai spun, așadar, că Max nu avea nimic în el care să amintească de maică-sa: moștenise, în schimb, atributele fizice și spirituale ale tatălui său.
Nadia era fascinantă, sau poate că pe mine m-a fascinat cu povestea vieții ei. Maică-sa fusese studentă la medicină la Sankt Petersburg, împreună cu Vera Figner, una din fondatoarele mișcării Pămînt și libertate. Ca atîția alții, și-a întrerupt studiile pentru a face propagandă revoluționară în rîndul țăranilor iar în cele din urmă a reușit să fugă în momentul în care, datorită unei serii de atentate, țarismul a decis să înăbușe mișcarea. S-a alăturat grupurilor de la Zurich, a cunoscut un tînăr deportat, cu numele de Isaiev, și din însoțirea lor s-a născut Nadia. A avut o copilărie și o adolescență zbuciumate, mutîndu-se dintr-o țară în alta a Europei, pînă cînd s-au întors în Elveția, unde Nadia s-a căsătorit cu un student cronic la medicină care se chema Steinberg. Au venit în Argentina, ea a studiat medicina și, zbătîndu-se din răsputeri, și-a educat și și-a hrănit familia.
Cu fața ei ca de tătăroaică, părul de un negru strălucitor și drept, cam nepieptănat și dat pe spate, unde și-1 purta prins într-un coc, Nadia părea că a pogorît dintr-un film rusesc
— Dar ce fel de evreică ești dumneata? — am îndrăzni să o întreb într-o zi.
— Ne tragem din pogromuri — îmi spuse zîmbind.
Și cu toate acestea, cîțiva ani mai tîrziu, după ce-mi îmbogățisem experiența în privința evreilor, am observat cum a tr-o dată Nadia ridica din umeri sau îsi mișca mîna cu un §
430
reCtifica subtil dar cu repeziciune masca slavă. Iar atunci
C -am dai seama că aceste semne le găseai uneori la evrei pre-
Steinberg: fețe slave sau tătărești, ceaiul în vechi samo-
re de familie, admirația pentru Pușkin sau Gogol sau Dos-
?eVS] hisnuit cu ei, precum și cu penumbra unei încăperi prost luminate, de sub trăsăturile evidente și știute de toată lumea, începeau să se-nfiripe semnele rasei milenare; semne nu totdeauna fizice, adeseori imperceptibile însușiri ale surîsului sau ale vocii, dacă nu ale gîndului sau ale faptei. Și astfel, în plină figură foarte slavă, se furișa dintr-o dată un zîmbetplin de tristețe, după cum dintr-o deghizare puternică am vedea răsărind la urmă o fată plăpîndă care se teme să nu fie luată cu asalt. Alteori observam acel fel de a ridica din umeri al Na-diei, ce implica o oarecare neîncredere ironică față de lumea gohiml-ilor, o oarecare dureroasă dezamăgire și tacită amintire despre întîmplări tragice. Iar acele trăsături fizice sau semne spirituale ce se iveau cu subtilitate pe chipul slav asemenea liniilor celor mai fine și mai delicate pe care desenatorul le înmulțește pe schema de bază, sfîrșeau prin a se manifesta în acea formă specifică pe care evreul o dă raționamentelor sale și care, contrar a ceea ce presupunem cei mai mulți dintre noi, are prea puțină legătură cu un raționalism riguros; căci în vreme ce logica se bazează pe afirmația că A e A, un evreu preferă să afirme întrebînd de ce A nu trebuie să fie A, ridicînd din umeri și refuzînd parcă orice responsabilitate asu-pra acestei probleme, fiindcă nu se știe niciodată cum și de ce poate începe o prigoană. Iar această ridicare din umeri, această mișcare a mîinilor, această încruntare a frunții, cernesc, deformează și răstălmăcesc legea identității cu sentimente confuze, cu adînci ironii, cu vagi și tăcute comentarii ce-1 îndepărtează pe evreu de raționalismul pur, cît o analiză prous-
lana a sentimentelor de un tratat de psihologie.
Oricum, prin Nadia am învățat să iubesc și să admir acest ^ast teritoriu de bețivi și de nihiliști, șarlatani și tuberculoși,
lr°crați și generali care era Rusia țaristă.
*n ebraică, cei care nu sînt evrei (n.t.).
431
Max intrase în legătură cu Fernando în 1928, într-o sî bată seara, într-un ateneu din Avellaneda numit Amanec în care Gonzălez Pacheco ținea o conferință despre „Ana \' hism și violență\". Pe vremea aceea tema era dezbătută cu a doare, mai ales după atacurile și atentatele lui Di Giovarm\' Dezbaterile respective erau foarte periculoase, deoarece bună parte din cei prezenți erau înarmați și pentru că anarhiștii erau divizați în facțiuni ce se urau de moarle. Pentru că e o eroare să-ți închipui, așa cum presupun adesea cei care văd o mișcare revoluționară de departe sau din afară, că toți cei care fac parte din ea sînt oameni de același fel; este o eroare de perspectivă, la fel ca și aceea pe care o facem atunci cînd atribuim caracteristici bine definite unuia care s-ar putea numi un Englez cu majusculă, punînd neștiutori în aceeași cutiuță pe frumosul Brummell și pe un hamal din portul Liverpool; sau cînd spunem că toți japonezii sînt la fel, ignorînd sau ne-observînd diferențele individuale, în virtutea unui mecanism psihologic care ne face să observăm din afară mai ales trăsăturile comune (pentru că sînt cele care ies mai întîi în evidență și în mod superficial); proces ce se inversează, făcîndu-ne să observăm diferențele în momentul cînd pătrundem înlă-untrul acestei comunități (fiindcă atunci ceea ce contează sînt trăsăturile distinctive).
Dar gama era infinită. îl găseai acolo pe tolstoianul care nu mînca deloc carne din pricină că era dușmanul oricărei rnorți prin violență, și care foarte adesea era esperantist și teosot; și pe partizanul violenței, fie ea și în formele cele mai nelămurite, fie pentru că susținea că Statul poate fi combătut numai prin intermediul forței, fie, ca în cazul lui Podestă, din pnC1\" nă că-și manifesta astfel instinctele sadice. Găseai intelecțua i
sau studenți care ajungeau la mișcare prin Stirner și sche, ca Fernando, în general extrem de individualiști și as ciali, care pînă la urmă au sprijinit adesea fascismul; șiniun tori aproape analfabeți care se apropiau de mișcare în căuta unei speranțe instinctive. Găseai nemulțumiți care își ^ars astfel ura împotriva patronului sau a societății, și care aut deveneau patroni fără milă, dacă puneau mîna pe vreo a sau chiar si polițiști; si oameni deosebit de curați, plini de p ritate și de grandoare și care, deși erau blînzi și puri,
erau
432
e să ajungă la atentate și la moarte, ca Simon Rodovitsky, fmpinși de un anume spirit justițiar, de dorința de a ucide pinul pe care îl credeau vinovat de moartea unor femei i copii nevinovați. Găseai paraziți care o duceau foarte bine e spinarea anarhiștilor, dormind și mîncînd pe gratis în ca-Lle unor tovarăși de la care uneori terminau prin a fura ceva sau prin a ^e uia nevestele și care, atunci cînd stăpînul casei le reproșa ceva, răspundeau cu dispreț: „păi ce fel de anarhist ești dumneata, tovarășe?\" Și mai găseai muncitori sezonieri, care îndrăgeau viața liberă, de pasăre, legătura cu soarele și cîmpia, care plecau cu bocceluța pe umăr să străbată ținuturile, predicînd bunavestire, lucrîiid la vreun seceriș, re-parînd vreo moară sau vreun plug, iar noaptea/ în șopronul peonilor, învățîndu-i pe analfabeți să scrie și să citească, sau explicîndu-le în cuvinte simple dar fierbinți cum va veni societatea nouă, în care nu va mai fi nici umilire, nici durere, nici mizerie pentru săraci, sau citindti-le cîteva pagini dintr-o carte pe care o purtau în bocceluță: pagini din Malatesta, țăranilor italieni, sau de Bakunin, în timp ce interlocutorii lor tăcuți, stînd pe vine si bînd mate, sau pe vreun butoi de benzină, istoviți de munca din zori și pînă noaptea tîrziu, adu-cîndu-și poate aminte de vreun străvechi sat italian sau polonez, se lăsau furați pe jumătate de visul acela minunat, dorind să fie aievea dar (împinși de dura realitate de fiecare zi), ima-ginîndu-și cît era de imposibil, la fel cum cei năpădiți de necazuri visează, totuși, cîteodată, la paradisul final; și uneori, printre acei peoni, vreun creol, care își spunea că Dumnezeu a făcut cîmpul și cerul cu stelele la fel pentru toți, unul din creolii aceia care au nostalgia străvechii și mîndrei vieți libere din pampasul fără garduri de sîrmă, țăranul individualist și stoic, adopta pînă la urmă învățătura acelor oameni cu nume rare și îmbrățișa pentru totdeauna doctrina speranței.
Și cînd în acea seară a anului 1928 vin pantofar tolstoian
Susținu că nimeni nu avea dreptul de a ucide și cu atît mai
Puțin în numele anarhismului; și că pînă și viața animalelor
er?> sfîntă, motiv pentru care el se hrănea cu zarzavaturi, un
•năr necunoscut, de vreo șaptesprezece ani, înalt și brunet,
u ochii verzi și cu o figură ironică și dură, răspunse:
433

— E posibil ca, mîncînd lăptuci, să vă îmbunătățiți fu donarea intestinelor, dar mi-e foarte greu să cred că veți re C-să răsturnați societatea burgheză. \"
Toți priviră spre tînărul necunoscut.
Și un alt tolstoian sări în apărarea celui dintîi, povestind legenda care spune că Buddha s-a lăsat mîncat de un tigr ce voia să-și potolească foamea. Dar un partizan al violente\' drepte întrebă ce ar fi făcut Buddha dacă tigrul nu s-ar fi năpustit spre el, ci asupra unui copil fără apărare. După care discuția deveni furtunoasă, sarcastică, prostească, candidă sau brutală, după temperamentul celui care vorbea. Expuseră din nou aceleași argumente și își amintiră de aceleași lucruri: oare nu era îndreptățit Rodovitsky să-1 omoare pe șeful politiei care se făcuse vinovat de masacrul de la 1 mai 1909? Nu cereau răzbunare cei opt morți și cei patruzeci de răniți? Nu erau femei și copii printre cei sacrificați? Ba da. Statul Burghez îsi apăra fără milă privilegiile, înarmat pînă în dinți, nu ierta nici viața, nici libertatea, dreptatea sau onoarea nu existau pentru acești despoți care nu urmăreau decît să-și păstreze privilegiile. Dar inocenții care erau uciși uneori de bombele anahiști-lor? Și apoi, se putea oare ajunge la o societate mai bună prin violență și răzbunare? Nu erau anarhiștii adevărații depozitari ai celor mai de preț valori umane: dreptatea și libertatea, frăția și respectul oricărei ființe vii? Și apoi, era admisibil ca în numele acestor principii să fie uciși simpli funcționari de bancă sau din casele de comerț, care, la urma urmei, erau nevinovați, și să fie masacrați pentru a obține bani care, culmea, mai erau folosiți și în scopuri îndoielnice? Moment în care discuția se curmă într-un vacarm de înjurături, de țipete și, pînă la urmă, de arme. Tumult pe care cu greu a reușit să-1 oprească Gonzălez Pacheco, recurgînd la talentul lui oratoric și amintindu-le anarhiștilor prezenți că în felul acesta justificau cele mai grave acuzații ale burgheziei.
în astfel de împrejurări, îmi povesti Max, îl întîlnise el pe Fernando. I-a atras atenția fraza lui epigramatică și figura\' Am ieșit împreună cu el și cu un altul, pe nume Podesta, pe care l-am cunoscut mai tîrziu. Așa a fost făcut primul pas spi\"e înființarea bandei pe care, desigur, voia s-o formeze și s-o c°n ducă acest Podesta, dar pe care în mod inevitabil o va co
434
ce Fernando. Osvaldo R. Podestâ era un individ care m-a
zgustat de îndată ce l-am cunoscut: avea în el ceva dubios
„refăcut. Avea purtări delicate, aproape efeminate, și era
^ lativ cult, căci ajunsese în anul patru de liceu înainte de
se alătura bandei lui Di Giovanni. își lăsa pleoapele în jos
• privea dintr-o parte într-un chip neplăcut. Cu timpul mi-am întărit această primă impresie, după ce i-am cunoscut evolu-L[X o dată cu împușcarea lui Di Giovanni, mișcarea fiind urmărită în deplinătatea legii marțiale, după asaltul pe care 1-a făcut banda lui Fernando asupra casei Braceras, a fugit în Uru-euay cu o șalupă de contrabandiști, iar de acolo a plecat în Spania. Acolo a început să facă acte de banditism sindical, du-cînd o luptă pe viață și pe moarte cu patronatul (au fost trei sute de morți în acești ani dinaintea războiului civil), însă, dintr-un motiv anume, pe care nu-1 cunosc, a început să fie bănuit că lucrează în complicitate cu poliția. Ca probă de sinceritate s-a oferit să-1 omoare pe primul om care urma să-i fie indicat. I-a fost indicat chiar șeful poliției din Barcelona, și Podestâ 1-a ciuruit cu gloanțe, drept care s-ar părea că și-a recîștigat încrederea. însă cînd a izbucnit războiul civil, a comis asemenea atrocități cu banda lui, încît Federația Anarhistă Iberică a decis să-1 omoare. Aflînd despre această decizie, Podestâ, împreună cu alți doi prieteni de-ai săi, au încercat să fugă din portul Tarragona într-o barcă cu motor încărcată cu obiecte și bani, însă au fost mitraliați la timp.
Faptul că unul ca Fernando voia să aibă în banda lui pe unul ca Podestâ era explicabil. Ceea ce era ciudat era că un fînăr de felul lui Carlos putuse să se înhăiteze cu ei și numai wocența lui poate să explice faptul. Și nu trebuie să uitați că puterea de convingere a lui Fernando era nelimitată și e cert că nu i-a fost prea greu să demonstreze că acela era unicul ^od de a lupta împotriva societății burgheze. Totuși, se înde-Partă scîrbit de ei în clipa cînd își dădu seama că banii obți-nuți în timpul atacurilor nu sporeau fondul nici unui sindicat Jinu serveau nici la ajutorarea familiilor sau orfanilor tovarășilor arestați sau deportați. Căci s-a îndepărtat de bandă
°cmai cînd a aflat că Fernando nu-i dăduse lui Gatti banii Promiși pentru evadarea din închisoarea din Montevideo și
Vadarea, care nu putea fi amînată, a fost organizată cu bani
435


obținuți urgent din altă parte. Carlos îl aprecia mult pe r (am verificat eu însumi) și întîmplarea respectivă i-a H * chis ochii pentru totdeauna. Vă mai aduceți aminte de ev darea din penitenciarul din Montevideo, cînd paispre2e condamnați au fugit printr-un tunel de peste treizeci de nieh-6 săpat sub comanda lui Gatti, care era cunoscut ca „inginerul\"\' printr-o presupusă cărbunărie ridicată în fața închisorii. Gath\' lucra în mod științific, folosea busolă, hărți, un mic excava tor electric și un vagonet tras pe șine cu niște funii care evitau zgomotul; pămîntul era strîns în saci în aparență de cărbuni care pe urmă erau duși cu camioanele. Operațiunile acestea complicate și îndelungi cereau mulți bani, care proveneau în cea mai mare parte din atacuri asupra unor bănci. Dar, după cum veți înțelege, și după cum spunea Fernando cu viclenie, pînă la urmă totul era un fel de autofagie: erau atacate bănci pentru a-i scăpa din închisoare pe anarhiștii întemnițați pentru niște atacuri anterioare.
Anarhiștii aveau două mari resurse pentru obținerea fondurilor: atacul și falsificarea. Ambele justificate filozofic, căci dacă după unii dintre teoreticienii lor proprietatea este un furt, prin intermediul atacului i se restituia comunității ceea ce un individ își însușise pe nedrept; iar prin emiterea de bancnote falsificate nu se încerca doar să se obțină bani pentru evaziuni și pentru greve, ci, într-un anume fel, mai ales cînd încercarea se făcea la scară mare, să determine ruinarea fiscului și năruirea națiunii. Era o sarcină subterană care îi captiva și care, pe de altă parte nu le părea grea, dată fiind înclinația multor militanți spre artele grafice. Di Giovanni a organizat un mare atelier tipografic unde au fost tipărite bilete de zece pesetas; iar în acest atelier a lucrat un tipograf spaniol care se chema Celestino Iglesias, om pur și generos, pe care Fernando 1-a cunoscut atunci și pe care în ultimii săi ani, dinaintea morții, 1-a căutat din nou pentru o falsificare, înainte de accidentul în care a plătit pierzîndu-și vederea.
Dar să ne întoarcem la întîlnirea noastră.
Era în ianuarie 1930. Mersesem împreună cu Max să ve dem filmul înaltă trădare și cînd am ajuns la bar mai discuta încă despre Emil Jannings și despre avantajele cinematog fului sonor (Max, la fel ca Rene Clair și ca Chaplin se îngroze
436
A perspectivele cinematografului sonor). L-am văzut pe Fer-nClo așteptîndu-1 pe Max așezat la o măsuță de lîngă cea care se așeza Max de obicei și juca șah. L-am recunoscut
- dată, deși acum era un bărbat în toată puterea cuvîntului;
trăsăturile îi deveniseră mai ferme, dar nu se schimbaseră, gntru că era dintre aceia care încă de copii au trăsături pu-
[ernice, pe care timpul nu face decît să le accentueze. L-aș fi
nutut recunoaște dintr-o mie, atît de adînci și de neuitat erau
trăsăturile feței lui. jslu știu dacă el m-a recunoscut, dar, în orice caz, s-a purtat
ca si cum nu m-ar recunoaște. I-am întins mîna.
— Ah, Bruno — zise el, dîndu-mi mîna, oarecum distrat. Se îndepărtară și îi spuse ceva cu voce înceată lui Max. Eu
îi priveam fără să-mi fi revenit din uimire, uimire care aproape că mă făcuse să nu mai pot scoate o vorbă. Pentru că, deși mai tîrziu am găsit tot felul de explicații pentru întîlnirea de atunci, cum v-am mai spus, în clipa aceea faptul că-1 vedeam mi se părea un fel de miracol. Un miracol întunecat.
Cînd se despărțiră, se întoarse spre mine și îmi făcu semn de rămas bun cu mîna. L-am întrebat pe Max dacă vorbise de mine, dacă îi spusese de unde ne cunoșteam.
— Nu, nu mi-a spus nimic — comentă Max. Desigur, pentru el întîlnirea nu era atît de surprinzătoare:
într-un oraș sînt atîția oameni care se cunosc.
Așa am reintrat în orbita lui Fernando și, deși l-am văzut de puține ori, vorbele, teoriile și ironiile lui au avut o imensă importanță în perioada aceea critică din viața mea. în realitate nu am participat niciodată la activitățile secrete ale bandei, dar am urmărit cu sufletul la gură, de departe, prin Max sau prin Carlos, semnele existenței sale zbuciumate. în ce măsură și în ce fel putea un băiat ca acest Carlos să participe a activitatea organizației respective nu pricep raci azi, cu nici ^ chip. Cred că avea un rol secundar, sau era un om de le-Satură, deoarece nici prin temperament, nici prin ideile pe Care le avea nu era potrivit pentru acțiune și, cu atît mai pu-p Pentru o acțiune de acest fel. Și mă întreb și azi ce motive Or fi determinat pe Max să se apropie de banda respectivă. lri curiozitate? Moștenise ceva sau suferise o influență, fie
chiar și îndepărtată, din partea istoriei familiei lui? Mai
437
zîmbesc și acum cîteodată numai cînd îmi aduc aminte * de nelalocul ei era prezența lui Max printre ei. Era atît de co descendent, incit ar fi găsit motive chiar pentru a fi priete cu șeful poliției din Buenos Aires și, fără îndoială, ar fi jUcat cu el o partidă de șah, dacă ar fi avut ocazia. Faptul de a-1 v dea printre tipii respectivi era tot atît de ilogic pe cit ar fi s§ vezi cum cineva își citește liniștit ziarul într-un fotoliu, în timn ce totul se dărîmă din pricina unui cutremur. Printre bandift și teroriștii care vorbeau de falsuri, nitroglicerină și tunele Max comenta piesa Le Roi David, pe care Honegger o regiza în momentul acela la teatrul Columb, sau despre Tairrof, care juca la teatrul Odeon; ori analiza îndelung cea mai bună partidă dintre Capablanca și Alehin. Sau se apuca dintr-o dată să facă spirite de-ale lui, care erau tot atît de nepotrivite printre cei ce-1 înconjurau, ca o cupă de Porto printre băutorii in-veterați de gin.
Incepînd cu data de 2 septembrie, evenimentele se precipitară: manifestații studențești, împușcături, apoi moartea studentului Aguillar, greve și pînă la urmă revoluția din 6 și căderea președintelui Yrigoyen. Și cu aceasta (acum o știu) sfîrșitul unei întregi epoci a acestei țări. De-acum nu vom mai fi niciodată ce-am fost.
Din cauza juntei militare și a instaurării stării de asediu, toată mișcarea suferi teribil: se efectuau descinderi în localurile muncitorești, în cele ale studenților, muncitorii străini erau deportați, mișcarea revoluționară torturată și decimată.
In haosul acesta, l-am pierdut din vedere pe Carlos, dar am bănuit că se ocupa de chestii primejdioase. Și cînd, la 1 decembrie, am citit în ziare despre atacul asupra casierului de la Braceras, în strada Catamarca, mi-am adus aminte dintr-o dată de o lungă plimbare suspectă pe care Carlos o făcuse cu cîteva luni mai înainte, sub pretextul că ar căuta o casa pentru o tipografie clandestină. N-am avut nici o îndoială ca atacul era opera lui Fernando și mai tîrziu am văzut că avu sesem dreptate. A fost tocmai ultimul atac la care a participa Carlos, pentru că atunci s-a convins, în sfîrșit, că obiective urmărite de Fernando nu aveau nimic comun cu ale lui-? cu toate că Fernando își pusese în gînd să-1 îndepărteze comunism cu argumente cinice dar distrugătoare, Carlos
438
tră într-o celulă a partidului comunist, în Avellaneda. Auzisem uneori argumentele lui Fernando, argumente și ironii pe rare Carlos le asculta privind în jos și strîngînd din dinți. încă din vremea aceea Carlos avea legături cu mulți tineri comu-jysti și începea să-și dea seama că mișcarea lor avea avantaje considerabile: luptau pentru ceva solid și precis, demonstrau că terorismul individual era inutil, dacă nu chiar periculos, criticau cu argumente serioase o mișcare care permisese să apară bande ca aceea a lui Di Giovanni și, în fine, demonstrau că împotriva forței organizate a statului burghez singura eficace era forța organizată a proletariatului, pînă la instaurarea unei dictaturi de clasă în măsură să lupte cu capitalismul internațional. Dar Fernando nu critica aidoma celorlalți anarhiști formarea unui nou stat, și mai dur, poate, decît cel dinainte, instaurarea unei dictaturi ce ar suprima libertatea individuală în folosul unei comunități viitoare: nu, îi reproșa mediocritatea și aspirația lui de a rezolva absolut toate problemele omului prin siderurgie, hidroelectricitate, încălțări și mîncare bună.
Ceea ce era oribil, după părerea mea, nu era faptul că Fernando voia să distrugă credința ce se năștea în Carlos cu argumente sofisticate; ceea ce era grav era că, de fapt, pe el nu-1 interesau deloc comunismul și anarhismul și se folosea de armele dialecticii numai pentru a distruge o ființă atît de neajutorată cum era Carlos.
Dar, cum vă spuneam, toate astea se întîmplau înainte de atacul de la Braceras. Din momentul acela nu l-am mai văzut pe Carlos pînă în 1934. Cît despre Fernardo, nu l-am mai văzut decît douăzeci de ani mai tîrziu.
în ianuarie 1931, în urma unui denunț, poliția 1-a surprins Pe Di Giovanni într-o tipografie clandestină. Urmărit de-a lun-8U1 străzilor din centru și pe traseele de pe acoperișurile cî-torva case, încercuit cu focuri de armă, a fost în cele din urmă Capturat. în zorii zilei de întîi februarie a fost împușcat la fel ?a Și camaradul său Scarfo. Au murit strigînd: Trăiască Anar-toa! Dar în realitate, acele strigăte par a fi vestit că ea a murit Pentru totdeauna în această parte a lumii.
Și că, împreună cu ea, s-au sfîrșit multe lucruri. I Reîntîlnirea cu Fernando, precum și criza prin care treceam -1 care mă făcea să mă simt încă și mai singur decît în timpul
439
ultimilor ani de liceu, născuseră în mine dorința pu terni -aproape de neîndurat, de a mă întoarce „la Vidali\".
Am fost totdeauna un contemplativ și deodată m-am tr zit în mijlocul torentului, așa cum un rîu de munte cu ape] umflate tîrăște multe lucruri care doar cu cîteva clipe mai îna inte contemplau placid lumea. Poate că tocmai de aceea, acum că au trecut anii, vremurile de atunci mi se par ireale ca un vis, tot atît de seducătoare (dar la fel de străine) ca lumea unui roman.
Avînd dintr-o dată încurcături cu poliția și din cauza legăturilor mele cu Carlos și fiind percheziționat acasă, a trebuit să mă refugiez într-o pensiune unde locuia Ortega, un student de la politehnică, care încercase să mă atragă spre comunism. Locuia pe lingă Constitucion, pe strada Brasil, în pensiunea unei văduve spaniole care îl adora. Deci nu i-a fost greu să mă adăpostească o vreme. Și scoțînd boarfele dintr-o cămăruță ce dădea spre strada Lima, mi-a pus în ea o saltea.
în noaptea aceea am avut un somn neliniștit. Cînd m-am trezit, aproape că m-am speriat: în zori, nu mi-am amintit imediat ce se întîmplase în ziua precentă și pînă cînd să-mi vin în fire pe deplin am privit surprins realitatea confuză ce mă înconjura. Pentru că nu ne trezim dintr-o dată, ci în cursul unui proces complex și lent în care recunoaștem lumea din care am plecat, așa cum se întîmplă cu omul întors dintr-o îndelungată călătorie peste continente îndepărtate, cu contururi șterse în care noi, după secole de existență obscură, ne-am pierdut amintirea existenței anterioare, din care nu ne mai amintim decît crîmpeie incoerente. Și după un timp nemăsurat de lung, zorii încep să lumineze blînd ieșirea din labirinturile acelea de groază și atunci alergăm cu însetare spre viața de fiecare zi. Și ajungem la capătul somnului ca niște naufragiați care izbutesc să atingă plaja după o lungă luptă cu furtuna. Și acolo, pe jumătate inconștienți, dar liniștindu-ne încetul cu încetul, începem să recunoaștem plini de recunoștință unele din atributele vieții cotidiene, universul liniștit și confortabil a^ civilizației. Antoine de Saint-Exupery povestește cum, dup o lungă luptă cu elementele, pierdut în Atlatic, cînd el și ^ _ canicul lui aproape că nu mai aveau nici o speranță de a aj ge pe pămînt, au zărit o luminiță pe coasta africană și >-u
440
litru de combustibil au ajuns, în fine, pe coasta mult Horită: și în clipa aceea cafeaua cu lapte băută într-o colibă fost semnul modest dar transcendental al contactului cu în-țsgăga viață, mica dar minunata reîntîlnire cu existența. La fel cînd ne întoarcem din lumea somnului, o măsuță oarecare,
pereche de pantofi stricați, o simplă lampă familiară, sînt lumini emoționante de pe coasta la care vrem să ajungem, înseamnă pentru noi siguranța. De aceea ne speriem cînd unul din aceste fragmente ale realității pe care începem să le distingem nu este cel pe care îl așteptam; măsuța cunoscută, perechea de pantofi uzați, veioza cunoscută. Așa cum ni se în-tîmplă cînd ne trezim dintr-o dată într-o cameră necunoscută, într-o încăpere rece și goală dintr-un hotel anonim, sau în camera în care jocul hazardului ne-a aruncat noaptea trecută.
încetul cu încetul am înțeles că nu eram în camera mea și mi-am amintit de ziua precedentă, de percheziții și de poliție. Acum, la lumina zilei, ziua de ieri mi se părea o zi aiurită și cu totul străină de spiritul meu. Am observat încă o dată că evenimentele îi ating cu violența lor irațională pînă și pe cei mai nepotriviți pentru asta. Printr-o serie de ciudate înlănțuiri eu, care cred că m-am născut pentru contemplare și pentru meditația pasivă, m-am trezit în viitoarea unor evenimente tulburi și chiar deosebit de primejdioase.
M-am sculat, am deschis fereastra și am privit în jos spre orașul indiferent.
Mă simțeam singur și descumpănit. Viața mi se părea complicată și agresivă.
Ortega apăru cu optimismul lui sănătos dintotdeauna, răcind glume pe seama anarhiștilor. Și înainte de a pleca la facultate, mi-a lăsat o operă a lui Lenin pe care mi-o recomanda s-o citesc, pentru că în ea se făcea o critică definitivă a terorismului. Eu, care sub influența Nadiei, citisem memoriile Verei Figner, îngropată de vie în carcerele țarului în urma unui atentat, n-am putut citi cu simpatie analiza aceea necruțătoare și ironică. „Disperare mic-burgheză.\" Cît de grotești apă-reau acei romantici în lumina implacabilă a teoreticianului ^arxist! Cu anii, am înțeles că realitatea era mai aproape de
!riin decît de Vera Figner, dar inima mea a rămas întotdea-credincioasă acelor eroi candizi și puțin trăsniți.
441
Dintr-o dată parcă timpul se împietrise pentru mine n tega îmi recomandase să nu părăsesc pensiunea timp de cît va zile pînă o să văd cum se desfășoară evenimentele D după trei zile n-am mai rezistat și am început să ies, presu punînd că poliției îi era cu neputință să-1 recunoască pe m-, tînăr fără antecedente. La amiază, am intrat într-unui din barurile automate de pe Constitucion și am mîncat. Mi se părea straniu să întîlnesc pe străzi atîta lume fără probleme și lipsită de ocupație. în cămăruța mea citeam opere revoluționare și mi se părea că lumea putea să explodeze dintr-un moment într-altul, apoi, ieșind în stradă, vedeam că toate își urmează pașnic cursul: funcționarii mergeau la slujbă, vînzătorii își vedeau de vînzare, și puteai vedea chiar și oameni așezați pe băncile din piață, stînd leneși și așteptînd să treacă orele: egale și monotone. încă o dată, și nu va fi ultima, mă simțeam oarecum străin de lume, ca și cum m-aș fi trezit în ea pe neașteptate și nu i-aș cunoaște legile și sensul. Mergînd la în-tîmplare pe străzile din Buenos Aires, priveam oamenii, mă așezam pe o bancă din piața Constitucion și meditam. Apoi mă întorceam în cămăruța mea și mă simțeam mai singur ca niciodată. Și numai cufundîndu-mă în cărți mi se părea că întîlnesc din nou realitatea, ca și cum existența aceea din stradă ar fi fost doar un fel de somn adînc al unor oameni hipnotizați. Trebuiau să mai treacă mulți ani ca să înțeleg că pe acele străzi, în piețe, și chiar și în magazinele și birourile din Buenos Aires, erau mii de oameni care gîndeau și simțeau mai mult sau mai puțin ceea ce simțeam eu în momentul acela, oameni neliniștiți și singuri, oameni care meditau asupra sensului și nonsensului vieții, oameni care aveau senzația că vaci o lume adormită în jurul lor, o lume de oameni hipnotizați și transformați în automate.
Și în colțul acela singuratic am început să scriu povestiri-Acum îmi dau seama că scriam de fiecare dată cînd mă simțeam nefericit, cînd mă simțeam singur sau nepotrivit cu W mea în care se întîmplase să mă nasc. Și mă gîndesc daca n va fi veșnic așa, dacă arta aceasta, încordată și dezmățata, n se va naște mereu din înstrăinarea noastră, din angoasa și n mulțumirea noastră. Un fel de tentativă de reconciliere universul acestor fragile, neliniștite și pline de dorinți crea
442
cate sînt ființele umane. Pentru că animalele nu au nevoie je așa ceva: le ajunge faptul că trăiesc. Pentru că viața lor se scurge armonios, mulțumindu-se cu necesitățile atavice. Și o pasăre se mulțumește cu cîteva semințe sau niște viermi, cu un copac în care să-și facă cuibul, cu mari spații pentru zbor; și viața i se scurge de la naștere pînă la moarte în ritmul fericit care nu e tulburat niciodată nici de disperarea metafizică, nici de nebunie. Pe cînd omul, ridicîndu-se pe labele dinapoi și prefăcînd în secure prima piatră ascuțită, a pus bazele grandorii și, în același timp, ale angoasei lui; pentru că va înălța cu mîinile și cu uneltele făurite de mîinile lui această construcție atît de impunătoare și de ciudată care se numește cultură și va purcede astfel la marea lui sfîșiere, căci va fi încetat să mai fie un simplu animal, fără să fie încă nici Dumnezeul pe care i-1 sugerează spiritul. Va fi o ființă duală și nefericită, care se mișcă și trăiește între pămîntul animalelor și cerul zeilor lui, care și-a pierdut paradisul pămîntean al inocenței, fără să ajungă la paradisul ceresc al mîntuirii. O ființă suferindă și cu mintea bolnavă care-și va pune pentru întîia oară problema sensului vieții. Așa că mîinile, și apoi securea, focul, și apoi știința și tehnica vor săpa tot mai adînc prăpastia care îl desparte de rangul lui originar și de fericirea lui zoologică. Și orașul va fi pînă la urmă etapa ultimă a goanei lui nebunești, expresia maximă a orgoliului său și forma cea mai avansată a alienării. Și atunci, oameni nemulțumiți, puțin orbi și oarecum nebuni încearcă să regăsească pe dibuite acea armonie pierdută a misterului și a sîngelui, pictînd sau descriind o realitate deosebită de cea care, din nefericire, îi înconjoară, o realitate care pare adesea fantastică și nebunească dar care, ciudat, se adeverește a fi, pînă la urmă, mai adîncă și mai adevărată decît cea de toate zilele. Și astfel, visînd puțin pen-tru toți, aceste ființe fragile reușesc să se ridice deasupra nefericirii individuale, transformîndu-se în interpreți și chiar în salvatori (îndurerați) ai destinului colectiv.
Dar nefericirea mea a fost dintotdeauna îndoită, deoarece
aptul că sînt debil, un spirit contemplativ și nehotărît, abu-
C\' m-a împiedicat mereu să ajung la acea nouă ordine, acest
°u cosmos care este opera de artă și am sfîrșit întotdeauna
Pru\\ a cădea de pe schelele construcției mult dorite, care m-ar
I
443
salva. Dar după cădere, zdrobit și încă și mai trist ca înaint am pornit în căutarea simplelor ființe omenești.
Așa și atunci: tot ceea ce făceam nu erau decît niște intenti1 stîngace și ratate și, o dată și încă o dată, la fiecare eșec, ca d fiecare dată cînd m-am simțit singur și dezorientat, auzeam în liniștea singurătății mele, acolo, în străfundurile ființei amestecat cu ecourile neclare ale unei mame fantomatice de care abia îmi mai aduceam aminte, ecoul Anei Măria, unica mea apropiere de o mamă în carne și oase pe care o cunoscusem. Era ca ecoul clopotelor catedralei scufundate din poveste pe care furtuna și vîntul le fac să dăngăne. Și ca întotdeauna cînd viața mi se întuneca, dangătul acela îndepărtat începea să se audă mai tare, ca o chemare, ca și cum ar fi spus „nu uita că sînt mereu aici, că poți veni oricînd lîngă mine\". Și deodată, într-una din acele zile, intensitatea chemării crescu pînă ajunse irezistibilă. Și atunci am sărit din patul în care îmi petreceam multe ceasuri de meditație inutilă, și am alergat stă-pînit subit de ideea angoasantă că ar fi trebuit să sosesc mai demult, mult mai demult, pentru a recupera ceea ce mai ră-mînea din copilărie, din rîu, din serile petrecute odinioară la fermă, din Ana Măria. Din Ana Măria.
Mă înșelam, pentru că nu întotdeauna obsesiile noastre ne duc la adevăr. Acea nouă întîlnire cu Georgina a fost într-un fel o despărțire și începutul unei noi nenorociri care, într-un fel, a durat pînă acum și va continua, desigur, pînă la moartea mea. Dar asta e o altă poveste, nu cea care vă interesează.
Da, desigur: am văzut-o de multe ori, m-am plimbat cu ea pe străzi, a fost bună cu mine. Dar cine a spus că numai cei răi ne pot face să suferim?
Nu numai că era tăcută, dar vorbea reținut, ca și cum ar fi fost mereu stăpînită de teamă. Nu din vorbele ei am aflat cum era în acel moment al vieții ei și prin ce suferințe trecea. Am aflat din ceea ce picta. V-am spus că picta de pe cînd era o fetiță? Să nu credeți că tablourile ei mi-au spus ceva în mo direct, pentru că în ele nici măcar nu apăreau figuri de o meni, și cu atît mai puțin vreo întîmplare. Erau naturi mo te: un scaun lîngă fereastră, un ghiveci cu flori. Dar, ce rnir col se întîmplă cînd cineva spune „scaun\" sau „fereastră s
444
ceas\"/ cuvinte care desenează simple obiecte din lumea rece \"i indiferentă ce ne înconjoară și, totuși, deodată transmit prin e\\e ceva misterios și inefabil, ceva ca o cheie, ca un mesaj patetic al unui colțișor ascuns al sufletului. Spunem „scaun\", dar de fapt nu vrem să spunem „scaun\" și lumea ne înțelege. Sau înțeleg cel puțin aceia cărora mesajul le este destinat în mOd direct, mesaj criptic care trece neatins prin mulțimile indiferente și ostile. Așa că perechea asta de saboți, pînză, scaunul/ nu vor să spună nici saboți, nici pînză ponosită, nici scaun de paie, ci Van Gagh, Vincent (mai ales Vincent): dorințele, neliniștea, singurătatea lui; așa că sînt mai degrabă un autoportret, descrierea năzuințelor lui celor mai ascunse și mai dureroase. Slujindu-se de obiectele acelea străine și indiferente, obiectele din lumea țeapănă și rece de dinafară noastră, care probabil că există înaintea noastră și e foarte probabil că va continua să existe, indiferentă și rece, cînd vom fi morți, ca și cum aceste obiecte nu ar fi decît punți tremurătoare și trecătoare (cum sînt cuvintele pentru poet) pentru a salva prăpastia ce veșnic se cască între om și univers; ca și cum ar fi simboluri ale realității adînci și ascunse pe care o reflectă; indiferente, și obiective și cenușii pentru cei care nu sînt în stare să priceapă cheia, dar calde și tensionate și pline de tainice gînduri pentru cei care o cunosc. Pentru că în realitate aceste obiecte pictate nu sînt obiecte din universul acela indiferent, ci obiecte create de ființa singuratică și disperată, dornică de 3 spune ceva, care face cu obiectele ceea ce sufletul face cu trupul: impregnîndu-1 de dorințele și sentimentele lui, ma-nifestîndu-se prin cutele pielii, prin strălucirea ochilor, prin zunbete și prin colțul buzelor: ca un spirit care caută să se manifeste (cu disperare) printr-un corp străin, uneori grosolan ®e străin, ca acela al unei isterice sau al unui medium profe-si°nal și rece.
Așa cum am putut și eu afla ce se petrecea în ungherul Cel rnai ascuns și pentru mine cel mai dorit, al sufletului Ge°rginei.
?*e ce, Doamne, Dumnezeule? De ce?
445
IV

Cîteva zile s-a tot învîrtit prin jurul casei, în spera ța că vor ridica paza. Se mulțumea să privească de depart camera în care cunoscute extazul și disperarea: un schelet în negrit de flăcări, de care scara în spirală încerca să se apropie ca într-un contorsionat și patetic gest de rugăciune.
Iar cînd se înnopta, pe pereții abia luminați de focul din colț, se căscau găurile lăsate de ușă și de fereastră aidoma orbitelor unei țeste arse.
Ce căuta, de ce voia să intre? N-ar fi putut spune. Dar așteaptă cu răbdare ca paza aceea inutilă să fie retrasă și chiar în noaptea aceea sări grilajul și intră. Luminîndu-și calea cu o lanternă, făcu din nou același drum pe care cu un mileniu înainte îl parcursese împreună cu ea, pentru întîia oară, într-o seară de vară: înconjură casa și se îndreptă spre Mirador. Tot coridorul și cele două camere de sub Mirador, și magazia, nu mai erau decît niște pereți negri și acoperiți cu cenușă.
Noaptea era rece și înnorată, liniștea de dinaintea zorilor adîncă. Se auzi sirena îndepărtată a unui vapor și apoi domni iarăși tăcerea. O vreme, Martin rămase nemișcat, dar zbuciumat. Atunci (dar nu putea fi decît un rezultat al închipuirii lui încordate) auzi slab dar limpede vocea Alejandrei rostind doar „Martin\". Distrus, tînărul se sprijini de perete și rămase astfel multă vreme.
într-un tîrziu putu să-și învingă slăbiciunea și o luă spre casă. Simțea nevoia de a intra, de a vedea încă o dată camera în care locuise bunicul, loc în care se cristalizase într-un fel spiritul celor din familia Olmos, unde din vechi tablouri vor privi totdeauna ochii prevestitori ai strămoșilor Alejandrei.
Vestibulul era închis cu cheia. Se întoarse înapoi și observa că una din uși era închisă cu lanț și lacăt. Căută printre ruine un drug potrivit și forță cu ajutorul lui unul din belciugele prin care trecea lanțul: nu-i fu greu, lemnul vechi era putre • Intră pe acolo și, la lumina lanternei, totul părea și mai absur , totul semăna și mai mult cu un magazin de mobile de ocazie-
Camera bătrînului rămăsese la fel, nu lipsea decît ro liul pe rotile: erau acolo vechea lampă cu petrol, portre
446
, ulei ale doamnelor, cu piepteni mari în păr și ale domnilor ictati de Pueyrredon, consola, oglinda venețiană.
Căută miniatura lui Trinidad Arias și privi din nou chipul femeii aceleia frumoase ale cărei trăsături indiene păreau murmurul secret al trăsăturilor AJejandrei, un murmur liniștit printre conversațiile englezilor și ale conchistadorilor spanioli.
I se păru că intră într-o lume de vis, ca în noaptea de demult, cînd intrase cu Alejandra în aceeași locuință; im vis înăbușit acuma de foc și de moarte. Din perete păreau că-1 privesc domnul acela și doamna cu pieptenele. Sufletele de războinici, de nebuni, de consilieri comunali și de preoți pătrunseseră pe nesimțite în cameră și își spuneau parcă povești cu cuceriri și bătălii.
Și mai ales spiritul lui Celedonio Olmos, bunicul bunicului Alejandrei. Chiar aici, poate chiar în acest fotoliu, și-a adus aminte la bătrînețe de ultima retragere, cea de la sfîrșit, care nu are nici o importanță pentru oamenii cu mintea întreagă, după dezastrul de la Famaillă, după distrugerea forțelor Legiunii de către armata lui Oribe, divizate de înfrîngere și trădare, înnebunite de disperare.
Acum se îndreaptă spre Saltă pe cărări necunoscute. Sînt numai șase sute de învinși. Și totuși el, Lavalle, mai crede încă în ceva, pentru că el întotdeauna pare să creadă în ceva, chiar dacă, așa cum crede Iriarte, așa cum murmură comandanții Ocampo și Hornos, crede în himere și fantasme. Pe cine vrea să mai înfrunte cu acești învinși? Și totuși o ține înainte, cu pălăria lui de pai și cu cocarda albastră (care de fapt nu mai e albastră și nu mai e nicicum) și cu poncho-ul său albastru (care de fapt nici el nu mai e albastru, pen- Stegarul Celedonio Olmos se luptă pe calul său pentru a-și în-F\'na cei optsprezece ani, pentru că simte că anii lui sînt pe margi-\'!etl \"nei prăpăstii și că poate cădea în orice moment în mari adîncuri, ln evi nemăsurați. încă pe cal, istovit, cu brațul rănit, îl vede în Wpe șeful Ud și alături pe colonelul Pederncra, gînditor și posac, ? upță pentru a apăra turnurile acelea, turnurile limpezi și înalte m timpul adolescenței, cuvintele strălucitoare care, cu litere de-o
447
șchioapă, îți arată granița dintre bine și rău, acele orgolioase sai r ncle ale absolutului. Se mai apără încă în aceste turnuri, pent că după opt sute de leghe de înfrîngeri și de trădări, de mîrșăvii ? de certuri, totul a devenit neclar. Urmărit de dușman, sîngerînn și cuprins de disperare, cu sabia în mină, a urcat una cîte una scă rile acestor turnuri odinioară strălucitoare iar acum murdărite d sînge și de minciună, de înfrîngere și îndoială. Și ccdînd scump fi> care treaptă, își privește camarazii, și le cere mult ajutor celor care se luptă la fel ca el: Frias, poate Lacasa. îl aude pe Lacasa că-i spune lui Billinghurst: „Ne vor părăsi, sînt sigur\", privind spre comandanții escadroanelor din Corrente.
„Sînt gata să ne trădeze\", își spun cei din escadronul din Buenos Aires.
Da, Hornos și Ocampo, care călăresc împreună. Și ceilalți îi privesc și îi bănuiesc de trădare sau de intenția de a-i părăsi. Și cînd Hornos se desparte de tovarășul lui și se apropie de general, toți au același ghid, Lavalle ordonă popas și vorbesc între ci. Ce vorbesc, despre ce discută? Și apoi, cînd marșul reîncepe, se aud zvonuri contradictorii și teribile: i-au adus învinuiri, au vrut să-l convingă de ceva, l-au anunțat că-l părăsesc. Și se mai spune că Lavalle ar fi spus: „Dacă nu aș mai avea nici o speranță, n-aș încerca să continui lupta, dar guvernele de la Saltă și Jujuy ne vor ajuta, ne vor da oameni și muniții, ne vom întări în munți; Oribe va trebui să-și ocupe o mare parte din armată cu noi, Lamadrid va rezista la Cuyo\".
Și atunci, cînd cineva șoptește „Lavalle a înnebunit de tot\", stegarul Celedonio Olmos scoate sabia să apere acea ultimă parte din turn și se năpustește spre cel care vorbise dar îl opresc prietenii, iar celălalt e făcut să iacă și e beștelit, pentru că mai presus de tonte (spuneau), mai presus de toate trebuie să rămînă uniți și să evite ca generalul să vadă sau să audă ceva. „Era ca și cum (se gînden Frias) ca și cum generalul ar fi dormit iar ei i-arfi păzit st\"\"\"\"; somnul lui plin de himere. Ca și cum generalul ar fi fost un copi_ nebun, dar pur și iubit iar ei ar fi fost frații lui mai mari, tatăl ? mama lui, si i-ar fi vevlieat somnul\".
Și Frias și Lacasa și Olmos privesc spre șeful lor, temuw că s-a trezit, dar acesta, din fericire, doarme mai departe, /\'\"-Șosa, sergentul lui, sergentul invariabil și etern, imun / 448
pînă cînd acel vis al ajutoarelor, al rezistenței, visul acela cu cai ciQQtneni nou înrolați e întrerupt în mod brutal la Saltă: populația (uqit, străzile sînt stăpînite de panică. Oribe e la vouă leghe de oraș și nu se mai poate face nimic.
„Vedeți ce se întîmplă, domnule general?\", îi spune Hornos.
Si Ocampo îi spune: „Noi, cei ce am rămas din divizia din Corrente, 0i hotărît să trecem peste rîul Chaco și să ne punem sub comanda generalului Paz\".
Se așterne înserarea peste orașul cuprins de panică.
Lavalle stă cu capul plecat și nu răspunde nimic.
Cum, tot mai visează? Comandanții Hornos și Ocampo se uită unul la altul. Dar, într-un sfîrșit, Lavalle răspunde:
— Datoria noastră este să ne apărăm prietenii în aceste provincii. Și dacă prietenii noștri se retrag spre Bolivia, noi trebuie să fim cei din urmă care se retrag, trebuie să le acoperim spatele. Trebuie să fini cei din urmă care părăsesc teritoriul patriei.
Comandanții Hornos și Ocampo se privesc din nou și amîndoi se gîndesc la același lucru: „E nebun\". Cu ce forțe ar putea să acopere retragerea de care vorbește, cum?
Lavalle, cu ochii ațintiți spre orizont, fără să audă pe nimeni, repetă:
— Cei din urmă.
Comandanții Hornos și Ocampo își spun: „E mînat de orgoliu, de blestematul lui de orgoliu și poate de resentimentul împotriva generalului Paz1.\" îi spun amîtidoi:
— Domnule general, ne parc rău. Escadroanele noastre se vor uni cu forțele generalului Paz.
Lavalle îi privește, apoi își pleacă capul. Cutele i se adînccsc în fiecare clipă, ani de viață și de moarte se așază peste sufletul lui. Cînd l?i ridică fruntea și îi privește din nou e de pe acum un moșneag.
— Bine, comandanți. Vă urez noroc. Sădea Dumnezeu ca gene-ralul Paz să poată continua pînă la sfîrșit această luptă pentru care eu nu mai sînt bun.
Resturile diviziei lui Hornos se îndepărtează în galop, privite P tăcere de cei două sute de oameni care au rămas alături de gene-Wul lor. Au inimile strînse și un singurgînd: „Acum totul e pier-
ut ? Nu le mai rămîne decît să aștepte moartea alături de șeful ^ ?i cînd Lavalle le spune: „Veți vedea că vom rezista, o să ducem
n război de gherilă în munți\", ei rămîn tăcuți, privind în jos. „Dco-
449
catndată să ne îndreptăm spre Jujuy.\" Și oamenii aceia, care st\' că nu are nici un sens să meargă spre Jujuy, care știu că singur fel în care și-ar mai putea salva măcar viețile este s-o ia spre Bolim răspund: „Am înțeles, domnule general\". Pentru că, cine ar fit\' stare săfr\'mgă ultimele visuri ale generalului copil?
Mărșăluiesc într-acolo. Nu mai sînt nici măcar două sute. Se fa dreaptă pe șoseaua națională spre orașul Jujuy. Pe șoseaua naționala
V
Del Castillo, îi spuse. Alejandra, îi spuse. Ce? Cum? Erau cuvinte disperate, incoerente, dar pînă la urmă cuvinte ca „moarte\", „incendiu\" îl făcură să se mire pe omul din fata lui. Și cu toate că simțea că faptul de a vorbi cu el despre Alejandra înseamnă să încerci să cauți o piatră prețioasă prin noroi și excremente, îi spuse. Bine, era în regulă. Și cînd sosi Borde-nave îl privi cu niște ochi întrebători în care se citea dezorientarea și teama: era un Bordenave foarte deosebit de cel pe care îl cunoscuse prima dată.
Nu putea scoate o vorbă. Bea — îl sfătui. Avea gura uscată și se simțea atît de slăbit. Aș vrea să vorbesc de... Dar se opri fără să știe cum să continue, privind paharul gol. Bea.
își dădu deodată seama că totul era inutil și josnic. Despre ce ar fi putut vorbi? Din cauza alcoolului capul i se învîrtea și lumea devenea tot mai tulbure. Alejandra — rosti altcineva. Da, totul devenea haotic. Pînă și individul acela se schimbase: i se părea plin de bunăvoință, aproape tandru. Vreme de mulți ani analiză momentul acela ambiguu și, mai tîrziu, cînd se întoarse din sud, vorbi despre el cu Bruno. Și Bruno își spuse că, maltratînd-o pe Alejandra, Bordenave nu se răzbuna numai pe el însuși ci îl răzbuna și pe Martin, ca bandiții din Calabria care furau de la bogați pentru a-i ajuta pe săraci-Dar, un moment, încă nu era totul clar. Mai întîi de toate, de ce trebuia el să se răzbune pe Alejandra? Ce-i făcuse, prin ce îl jignise, insultase sau umilise? Un cuvînt pe care Martin ș1\" amintea din vălmășeala aceea era foarte semnificativ: vorbis de dispreț. Dar lui Bruno i se păru că era mai degrabă ura -resentiment față de ea: și nimeni nu disprețuiește o ființa p
450
care o urăște, întrucît disprețuiești pe cineva care ți-e inferior «i simți ură față de ființe care îți sînt superioare. De aceea Bor-jenave a maltratat-o, sau o maltrata (era greu să determini rjmpul exact al verbului raționînd cu atît de puține elemente) pentru a-și satisface o secretă ranchiună. Ranchiună sau sentiment foarte caracteristic pentru un anumit tip de argentinian care vede în femeie un dușman și nu-i iartă niciodată un gest de dispreț sau o umilință; dispreț sau umilire foarte ușor de imaginat cunoscîndu-i pe cei doi, pentru că era aproape sigur că Bordenave era destul de deștept sau avea destulă intuiție ca să poată înțelege superioritatea Alejandrei, și era destul de argentinian pentru a se simți umilit din pricină că nu putea să posede decît trupul ei, simțindu-se depășit, ironizat și disprețuit de-a dreptul de ceea ce îi era inaccesibil în spiritul Alejandrei. Și de ideea, încă și mai exasperantă, că ea se folosea de el cum cu siguranță că se mai folosea și de mulți alții, ca de un simplu instrument: se pare că un instrument al unei răzbunări stranii pe care nu a reușit s-o priceapă niciodată. Motive pentru care era, poate, înclinat să-1 privească cu simpatie pe Martin, nu numai pentru că nu-1 considera un rival, nu numai din solidaritate în fața dușmanului comun, ci și din pricină că, rănindu-1 pe un tînăr atît de lipsit de apărare ca Martin, Alejandra devenea și mai vulnerabilă, într-atît încît putea fi atacată chiar și de Bordenave. Era ca și cum, urîndu-1 pe un bogat pentru averea lui și înțelegînd că era un sentiment josnic și dezonorant, ai afla unul din defectele lui cele mai josnice (de exemplu faptul că era meschin) pentru a-1 urî fără nici un fel de scrupule. Dar în clipa aceea nu se mai gîndi la nimic din toate astea, ci mult mai tîrziu. Era ca și cum i-ar fi smuls inima din piept și i-ar fi zdrobit-o cu o piatră; sau ca și cum i-ar fi scos-o cu un cuțit știrb Și apoi i-ar fi sfîșiat-o cu unghiile. Sentimentele învălmășite, senzația că nimic nu mai are sens, scîrba, confirmarea imediată a faptului că omul acela fusese amantul Alejandrei, to-hd îl făcea să nu poată vorbi. Bordenave îl privi perplex. Dar Ce rost mai are, la urma urmei? Oricum, ea a murit — spuse. Martin stătea în continuare cu capul în jos.
Da, la urma urmei, de ce voia să știe, de unde dorința asta a°surdă de a merge pînă la capăt? Martin nu știa, și chiar dacă
451
ar fi intuit cauza n-ar fi putut s-o explice în cuvinte. Dar r îi dădea ghies, fără nici un rost. Bordenave se uita la el, ng că măsoară ceva, parcă ar fi calculat doza unui drog însnă\' mîntător de puternic.
— Bea — îl îndemna el — dîndu-i coniac, te simți rău Și ca și cum deodată i-ar fi venit o inspirație, își spuse: da vreau să mă îmbăt, vreau să mor\", în timp ce-1 auzea pe Bordenave spunîndu-i ceva în genul „știi, la etajul celălalt, sus\" privindu-1 grijuliu în timp ce mai bea din coniac. Totul începu să se învîrtă o dată cu el, îi veni greață, picioarele i se mu-iaseră. Stomacul, gol încă din noaptea incendiului, păru că se umple cu ceva cald și respingător. Și în timp ce suia cu mari eforturi spre acel loc infam, uitîndu-se pe fereastra mare din fața lui, văzu, ca într-un vis, rîul. Și cu o senzației de milă fată de el însuși și de ridicol, își spuse „rîul nostru\". Se vedea mic ca un puști și era trist. Un parfum puternic îi spori senzația de vomă, dorința de a voma pe jos printre toate pernele acelea, în timp ce Bordenave deschidea dulăpiorul acela care devenea deodată o mobilă combinată și spunea „foarte util\", adăugînd ceva despre secret și comentînd „bandiții, închi-puiți-vă și documentele astea\", ceva în genul unei capcane și i se păru că aude ceva despre afaceri, individul celălalt era un tip extrem de important, care pe el, Bordenave, îl interesa mult din cauza evenimentelor de la fabrica de aluminiu (și în același timp, se gîndea Bruno, cine știe ce fel de răzbunare punea la cale împotriva Alejandrei, răzbunare întortocheată și masochistă, totuși, răzbunare), și fiindcă trebuia să afle, de vreme ce ținea atîta la asta, era bine să știe că ea simțea o plăcere extrem de mare cînd se culca pentru bani, în timp ce punea în funcțiune aparatul fără ca el, Martin, să-i poată spune lui Bordenave să oprească mașinăria aia oribilă, așa încît trebui să audă cuvinte și țipete și gemete, într-un amestec in-spăimîntător, întunecat și josnic. Dar în momentul acela o forță supraomenească îi îngădui să reacționeze și să coboare alergînd, de parcă l-ar fi urmărit cineva, împiedicîndu-se, căzînd, ridicîndu-se din nou și ajungînd, în sfîrșit, în strada/ unde aerul rece și burnița îl treziră în fine din infernul ace a respingător la o moarte de gheață. Și începu să umble aga \'
452
un trup fără suflet și fără piele, călcînd peste cioburi de riclă și îmbrîncit de o mulțime implacabilă.
j^u mai sînt nici măcar două sute de oameni și nici nu mai sînt cgldați\'- sînt niște ființe distruse și murdare și mulți dintre ei nu mai știu nici măcar de ce mai luptă și pentru ce. Stegarul Celedonio Olmos, ca toți ceilalți, călărește posomorit și tăcut, amintindu-și ie tatăl lui, Căpitanul Olmos, și de fratele lui, căzuți la Quebracho fferrado.
Opt sute de leghe de înfrîngeri. Nu mai înțelege nimic și cuvintele răutăcioase ale lui Iriarte îi vin mereu în minte: generalul nebun, omul care nu știe ce vrea. Nu-l părăsise Solana Sotomayor pe Brizuela de dragul lui Lavalle? îl vedea în fața ochilor pe Brizuela: lățos, beat, înconjurat de cîini. Nici un trimis de-al lui Lavalle! Să nu se apropie! Și nu merge chiar acum alături de el tînăra aceea? Nu mai înțelege nimic. Și totul era atît de limpede cu doi ani înainte: libertatea sau Moartea. Dar acum...
Lumea s~a preschimbat într-un haos. Și se gîndește la mama lui, la copilărie. Dar iarăși îi apare în față figura brigadierului Brizuela: o păpușă gălăcioasă din cîrpe murdare. Dulăii îl înconjoară, turbați. Și apoi iarăși încearcă să-și aducă aminte de copilărie.
Mergea fără să vadă nimic în jur, în timp ce crîmpeie de gînduri îi erau mereu întrerupte de emoții violente, așa cum clădirile distruse de un cutremur sînt zgîlțîite de o nouă zvîc-nire a pămîntului.
Se urcă într-un autobuz și senzația că lumea nu avea nici un sens îi apăru cu și mai multă putere: un autobuz care mergea atît de decis și de rapid spre o direcție care pe el nu-l interesa, un mecanism atît de precis, atît de eficace din punct de vedere tehnic, care îl ducea pe el, pe el care nu avea nici 0 țintă, care nu mai credea în nimic, nu mai aștepta nimic și nici nu mai avea nevoie să meargă nicăieri; un haos transportat cu orare exacte, cu tarife, cu controlori, cu regulamente de tranzit. Și, ca un caraghios, aruncase injecțiile pentru ini-^ă, ori a-1 căuta acum pe Pablo pentru asta era ca și cum te-ai r^ce la dans pentru a da peste Dumnezeu ori peste Dracu!
ar trenul, pasajul de nivel din strada Dorrego, poate acolo,
°ar o clipă și gata, își aducea aminte atunci de mulțime, ce
453
se întîmplă, unde, nu se putea ajunge pînă în centrul gloat \' se auzea ce oroare, cineva îl smuci cu brutalitate, ce sperant\"\' ce spune, s-a tras cu un scop și un altul care striga: aici se ved \' un pantof cu un picior. Ori poate apa, podul de la Boca, da apa uleioasă acolo jos, ori poate posibilitatea de a se îndoi de a se căi în timpul acelor secunde ale căderii, momente car\' pot fi, cine știe, ca niște vieți, monstruoase și nesfîrșite ca se cundele unui coșmar. Ori să se închidă în casă și să deschidă robinetul de gaz, să ia multe pastile ca Juan Pedro, dar Nene a lăsat fereastra crăpată. Biata Nene, se gîndi el cu o ironie tandră. Și zîmbetul lui în toiul tragediei era ca un licăr de soare ivit cîteva clipe într-o zi furtunoasă și rece cu mari inundații și cutremure marine, în timp ce taxatorul striga ultima stație! și ultimii pasageri coborau, cum? cum? unde era, da, sigur, bulevardul General Paz/ asta e, un turn mare, dintr-o tindă ieși în fugă un băiețel și în urma lui o femeie, mama, desigur, striga o să-ți arăt eu ție tîlharule și puștiul speriat fugi pînă după colț; avea niște pantalonași maro și un pulover colorat, contrastînd cu cerul ploios și cenușiu ca o frumusețe măruntă și trecătoare, pe același trotuar văzu o fată din cartier cu un impermeabil galben și își spuse se duce să facă cumpărături la magazin ori fursecuri de luat cu mate, mama sau tatăl sărbătorit îi spusese frumoasă seară bună de băut mate cu fursecuri, du-te și cumpără ceva, sau o fi fost la mijloc unul din băieții cărora ele le zic gagii, care o fi fost liber și s-o fi dus să vorbească cu ea, sau în cel mai bun caz o trimite fratele, care o fi avînd un atelier pe aici, pentru că acum vedea un garaj și un tînăr care putea fi fratele într-o salopetă albastră pătată de ulei și cu o cheie franceză în mînă care-i spunea ucenicului du-te Perico și spune-i să trimită încărcătorul și băiatul o lua repede la picior, dar totul se petrecea ca într-un vis și apoi la ce bun toate astea: încărcători, chei franceze și mecanici, și-i părea rău de puștiul terorizat pentru că, își spunea el, toți visăm și atunci de ce să pedepsești copilul și de ce să repari mașini și de ce să ai gagii și apoi de ce să te casa^ torești și să ai copii care și ei să viseze că trăiesc și să trebuiasc să sufere, să meargă la război, să lupte ori să dispere penf, simple vise. Mergea în derivă, ca o luntre fără echipaj tifl de curenți nehotărîți, și făcea mișcări mecanice ca borna
454
care și-au pierdut aproape cu totul voința și cunoștința și totuși se lasă duși de infirmieri și se supun indicațiilor cu resturi obscure din voința și din cunoștința de altădată deși nu știu pentru ce o fac. Autobuzul 493 își spuse, merg pînă la Chacarita și apoi o iau cu metroul pînă la Florida și apoi pe jos pînă la hotel. Așa că se urcă în 493, își luă mecanic bilet, si timp de o jumătate de oră văzu în continuare fantasme care visau la lucruri grozav de active, în stația Florida ieși prin strada San Martin, o luă pe Corrientes pînă la Reconquista și de acolo spre pensiunea Warszawa, Confort pentru Bărbați, urcă scările murdare și rupte pînă la etajul patru și se aruncă pe pat ca și cum secole întregi ar fi alergat prin labirinturi.
Pedernera îl privește pe Lavalle, care merge puțin mai în față, cu pantalonii lui bufanți de gaucho, cu cămașa suflecată și ruptă, cu pălăria de pai. E bolnav, slăbit, gînditor: pare doar stafia oribilă a lui Lavalle cel din Armata Arizilor... Citi ani au trecuți Douăzeci și cinci de ani de lupte, de glorii și de înfrîngeri. Dar cel puțin pe atunci știau pentru ce luptă: voiau eliberarea continentului, luptau pentru Patria cea Mare. Dar acum... A curs atîta sînge pe rîurile Americii, au văzut atîtea înserări disperate, s-au auzit atîtea strigăte de luptă între frați. Chiar și aici, ca să nu mergem mai departe, vine Oribe: n-a luptat alături de el în Armata Anzilor? Și Dorrego?
Pedernera se uită sumbru spre colinele uriașe, privirea cuprinde încet valea tristă din fața lui, vrea parcă să întrebe războiul care este secretul timpului...
întunericul amurgului punea pe tăcute stăpînire peste unghere și făcea să dispară în neant culorile și lucrurile. Oglinda din dulăpior, obișnuită și ieftină, dobîndi importanța misterioasă pe care toate oglinzile, ieftine sau nu, o dobîndesc m timpul nopții, așa cum în fața morții toți oamenii au aceeași Profunzime, fie ei cerșetori sau monarhi.
Și totuși voia s-o mai vadă, s-o mai vadă încă.
Aprinse veioza și se așeză pe marginea patului. Scoase fotografia uzată din unul din buzunarele interioare și, apropi-^du-se de veioză, o privi cu grijă, ca și cum ar fi fost un document greu de citit, de a cărui interpretare corectă ar depinde evenirnente cie mare importanță. Din multiplele înfățișări sub
455
care, ca orice om, se prezenta Alejandra, aceea era cea ca îi aparținea cel mai mult lui Martin; sau, cel puțin cea ca îi aparținuse cel mai mult, era expresia adîncă și puțin trist~ a celui ce năzuiește spre un lucru despre care știe dinaint că este imposibil de atins, ca și cum dorința (adică speranța) și disperarea ar putea să se manifeste în același timp Si mai avea și o expresie imperceptibilă dar fără îndoială violentă de dispreț față de ceva, poate față de Dumnezeu sau față de omenirea întreagă sau, și mai probabil, față de ea însăși. Ori față de toți împreună. Și nu numai dispreț, ci chiar silă. Și totuși, el sărutase și mîngîiase masca aceea înfricoșătoare în vremuri ce i se păreau acum foarte îndepărtate, deși nu trecuse multă vreme de cînd se sfîrșiseră. Tot așa cum, de îndată ce ne trezim, ni se pare că imaginile cețoase ce ne-au emoționat în somn sau care ne-au terorizat în coșmaruri se află la distanțe incomensurabile. Și acum, deodată, chipul acela dispărea pentru totdeauna, cu camera ei, cu Buenos Aires, cu universul întreg, cu propria lui memorie. Ca și cum totul n-ar fi fost decît o gigantică închipuire pusă la cale de un vrăjitor ironic și rău. Și pe cînd se cufunda în imaginea aceea fixă, în acel simbol al imposibilului, prin haosul din mintea lui părea că-și face loc, deși în mod foarte confuz, ideea că nu se omora pentru ea, pentru Alejandra, ci pentru ceva mult mai profund și mai peren, un lucru pe care nu reușea să-1 definească: parcă Alejandra ar fi fost nici mai mult nici mai puțin decît una din oazele închipuite care prelungesc traversarea unui deșert și a cărei dispariție te poate împinge la moarte, cu toate că pricina ultimă a disperării (și deci și a morții) nu e oaza închipuită, ci deșertul, implacabil și nesfîrșit.
Mintea lui era un vîrtej, dar un vîrtej lent și greu, nu cu ape limpezi (chiar dacă furioase), ci un amestec lipicios de resturi, de ulei și de cadavre descompuse, amestecate cu fotografii frumoase dar risipite și cu resturi de obiecte dragi, așa cum se întîmplă în timpul marilor inundații. Se vedea singur» într-o după-amiază, mergînd pe malul Rîulețului ca „un mi gaucho\" (cum îl auzise spunînd o dată pe un vecin), trist ș singuratic cînd, după moartea bunicii, își revărsa toată duio șia asupra lui Bonito, care alerga înaintea lui, sărea și urma1\"\' vreun vrăbioi, lătra vesel. „Ce fericire să fii dine\", își sf
456
el atunci și-i spusese asta și lui don Bachicha, care îl ascultase gîrtditor, trăgînd din pipă. Și deodată, în mijlocul vălmășagului de gînduri și sentimente, își aduse aminte și de un vers: nu de Dante, nici de Homer ci de un poet tot atît de vagabond si de umil ca Bonito. „Unde fuseși, Doamne, cînd se săvîrși?\", ge întrebase acel nefericit. Da, unde era Dumnezeu cînd mai-că-sa sărea coarda ca să scape de el. Și unde a fost cînd pe Bonito 1-a strivit camionul de la Anglo, pe Bonito, o sărmană făptură fără însemnătate din lumea asta, cu sîngele tîș-nind pe gură, cu toată partea din spate a trupului lui mititel prefăcută într-un terci scîrbos și cu ochii privind trist spre el, în timpul agoniei înfricoșătoare, ca și cum i-ar fi pus o întrebare mută și umilă; o ființă care nu avea de ispășit nici un păcat, nici al lui nici al altora, un lucru atît de mic și de neînsemnat care merita cel puțin dreptatea unei morți liniștite, la bătrînețe, amintindu-și de o băltoacă în miez de vară, o plimbare îndelungată pe malul Rîulețului în vremuri de demult și fericite. Și unde era Dumnezeu în timp ce Alejandra era cu scursura aia? Și revăzu în minte scena cu magnetofonul, pe care nu o putuse uita niciodată, magnetofonul pe care Alvarez îl avea acasă și pe care îl punea în funcțiune încă o dată și încă o dată, ca un soi de masochism; și iarăși îl vedea pe băiețelul acela de șapte sau opt ani, în timpul exodului prin Pirinei, prin zăpadă, printre zecile de mii de bărbați și femei care fugeau spre Franța, singur și invalid, înaintînd prin salturi stîngace cu singurul lui picior și cu o cîrjă improvizată, în mijlocul mulțimii înfricoșătoare și anonime care alerga ca și cum coșmarul bombardamentelor asupra Barcelonei nu s-ar fi sfîrșit niciodată, ca și cum acolo nu și-ar fi lăsat nu-ffiai un picior, într-o noapte infernală și anonimă, ci ca și cum Qe cîteva zile, care păreau secole, ar fi mers lăsînd în urmă °ucăți din sufletul lui, tîrîte de singurătate și de groază. Și brusc îl zgudui un gînd.
O idee care țîșni din sufletul lui exaltat ca o descărcare elec- între norii mari și negri din timpul unei furtuni. Dacă Aversul avea vreo rațiune de a fi, dacă viața omului avea reun sens, dacă, în sfîrșit, exista un Dumnezeu, să se pre-lr>te acolo, chiar în camera lui, în camera aceea murdară de °tel. De ce nu? De ce-ar fi refuzat să răspundă provocării?
457
Dacă exista. El era cel puternic, cel tare. Și cei tari, cei puterni \' își pot permite luxul unui gest de condescendență. De ce rm? Cui ar sluji să nu se prezinte? Ce orgoliu ar satisface în fejui acesta? Pînă în zori, își spuse cu o plăcere ranchiunoasă: faptul de a fi definit torul în mod precis îl făcea să simtă o putere teribilă și îi sporea șubreda satisfacție, ca și cum și-ar fi spus și acum o să vedem noi! Dacă nu apărea, se sinucidea.
Se sculă agitat, animat de o vitalitate subită și monstruoasă
începu să se plimbe nervos de colo-colo, mușcîndu-și unghiile și gîndind, ca și cum s-ar fi aflat într-un avion rostogo-lindu-se vertiginos spre pămînt și pe care, cu un efort supraomenesc, ar fi reușit să-1 îndrepte cît de cît. Deodată rămase paralizat și încordat din pricina unei groaze nelămurite.
Și apoi, dacă Dumnezeu o să apară, în ce fel o va face? Și ce va fi? O prezență infinită și înspăimîntătoare, o figură, o mare tăcere, o voce, un fel de mîngîiere suavă și liniștitoare? Și dacă apărea și el nu era în stare să-1 vadă? în cazul ăsta s-ar omorî degeaba și din greșeală.
în cameră domnea o tăcere adîncă; abia dacă se mai auzeau zumzetele orașului, acolo jos.
Se gîndi cu teamă că vreunul din aceste zumzete ar putea fi semnificativ. Se simți ca și cum, pierdut în mijlocul unei mulțimi agitate de milioane de oameni, ar fi trebuit să recunoască figura unui necunoscut care-i aducea un mesaj salvator și despre care nu știa decît atîta: că este purtătorul mesajului care îl poate salva.
Se așeză pe marginea patului: dîrdîia și obrajii îi ardeau, își spunea: Nu știu, nu știu. Să se arate într-un fel, cum o ști-Dacă există și dacă voia să-1 salveze, o să știe el cum să facă să nu treacă neobservat. Ideea din urmă îl liniști pentru moment și se culcă la loc. Apoi însă agitația îl cuprinse iar și deodată deveni insuportabilă. începu să umble iarăși prin camera, apoi se trezi în stradă, mergînd la întîmplare, ca un naufragiat istovit care, întins în barca lui de salvare, o lasă să nell rîtă de furtună și de vînturile vijelioase.
Au trecut cincisprezece ceasuri de cină mărșăluicsc spi\'Cju]ilJ\' Generalul e bolnav, de trei zile n-a mai putut închide ochii, istov
458
«i taciturn se lasă dus de cal, în așteptarea veștilor pe care ar fi trebuit să i le aducă aghiotantul Lacasa.
Veștile aduse de aghiotantul Lacasa!, se gîndesc Pedernera și Danei siArtayeta și Mansilla și Echagiie și Billinghurst și Ramos Mejia. Bietul general, trebuie să-i veghem somnul, să nu-l lăsăm să se trezească de tot.
Și într-acestea sosește Lacasa, deșelînd caii ca să le spună ceea ce știau cu toții.
Așa că nu se apropie, nu vor ca generalul să-și dea seama că nici unul dintre ei nu e surprins de veștile aduse. Și de departe, retrași, tăcuți, cu o ironie blindași un fatalism melancolic, urmăresc dialogul acela absurd, vestea aceea neagră: toți unioniștii au fugit spre Bolivia.
Domingo Arenas, șeful militar local s-a și supus federaliștilor și îl aștepta pe Lavalle ca să-i dea lovitura de grație. „Fugiți spre Bolivia prin orice mijloace\", a spus doctorul Bedoya înainte de a părăsi orașul.
? Ce va face Lavalle? Ce face întotdeauna generalul Lavalle? Știu cu toții, e în zadar: niciodată nu va întoarce spatele primejdiei. Și sepregătesc să-l urmeze în acel ultim și fatal gest de nebunie. Atunci dă ordinul de marș spre Jujuy.
Dar e evident: șeful îmbătrînește cu fiecare ceas, simte că moartea se apropie și, ca și cum ar trebui să străbată drumul firesc al vieții, dar într-un ritm accelerat, bărbatul acela de patruzeci și patru de ani are în felul de a privi, în felul cum stă cocoșat, într-un fel de oboseală finală, ceva ce prevestește bătrînețea și moartea. Camarazii îl privesc de departe.
Urmăresc cu privirea ruina aceea scumpă.
Gîndește Frias: „Un Cid cu ochii albaștri\".
Gîndeștc Acevedo: „Ai luptat în o sută douăzeci și cinci de bătălii pentru libertatea continentului\".
Gîndește Pedernera: „în fața noastră merge spre moarte gene-raluljuan Galo de Lavalle, urmaș al lui Hernân CortesșiDon Pelayo, Ornul despre care Son Martin a spus că este cea dintîi spadă a Ãr-Watei de Eliberare, omul care, dueîndu-și mîna la garda spadei, l-a fkut pe Bolivar să tacă.
Gîndește Lacasa: „Pe scutul lui c un braț înarmat cu o spadă, 0 spadă care nu se predă. Maurii nu l-au doborît și nici spaniolii, mai pe urmă. Și nu se va preda nici acum. Asta e sigur\".
459
J
Și Damasita Boedo, tînăra femeie care călărește alături de el s\' care încearcă neliniștită să pătrundă chipul bărbatului pe careți iubește, dar pe care îl simte într-o lume trecută, gîndește: „Gene rale, aș vrea să te odihnești în mine, să-ți pleci capul obosit pe pien. tul meu, să dormi înlănțuit de brațele mele. Lumea n-o să-ți mai poată face nimic, lumea nu-i poate face nimic unui copil care doarme la sînul mamei. Acum eu sînt mama ta, Generale. Privește-mâ spune-mi că mă iubești, spune-mi că ai nevoie de ajutorul meu\"
Dar generalul Juan Galo de Lavalle merge tăcut și cufundat în gîndurile unui om care știe că moartea se apropie. E ora la care se fac bilanțurile, ceasul în care socotești nefericirile, cînd treci în revistă chipurile din trecut. Nu e un ceas de joacă, nici un ceas în care privești pur și simplu lumea din afară. Această lume aproape că nu mai există, curînd va fi doar un vis pe care l-ai visat. Acum îi vin în minte chipurile adevărate și permanente, acelea care au rămas în colțișorul cel mai ascuns al sufletului, păstrate sub șapte lacăte. Și inima lui se înfruntă cu chipul acela uzat și brăzdat de cute, chipul acela care odinioară fusese o grădină frumoasă și care acum e acoperit de buruieni, aproape uscat, fără flori. Dar reușește, totuși s-o vadă din nou și să recunoască banca pe care se întîlneau cînd încă mai erau aproape copii; cînd deziluziile, nefericirile și timpul nu-și desăvîrșiseră opera distrugătoare; cînd tandrele atingeri ale mîinilor, privirile ochilor ei, anunțau copiii care au venit pe urmii, așa cum o floare vestește gerurile ce vor veni. „Dolores\", murmură el, cu un zîmbet care, pe fața moartă, pare un tăciune aproape stins sub cenușa pe care o dăm deoparte pentru a ne bucura de o ultimii undă de căldură pe un munte pustiu.
Și Damasita Boedo, care îl privește cu atenție îngrijorată, care aproape că îl aude murmurînd numele acela îndepărtat și drag, se uită acum drept înainte, simțind lacrimi în ochi. Atunci ajungin preajma orașului Jujuy: se și văd cupola și turlele bisericii. E noapte-Lavalle îi ordonă lui Pedernera să facă popas în locul acela. El cu o mică escortă, va merge la Jujuy. Va căuta o casă în care să înnopteze: e bolnav, cade jos de oboseală și de febră.
Tovarășii lui se privesc unii pe alții: ce s-ar putea face? Totul e o nebunie, și e totuna dacă mori într-un fel sau într-altul
Merse fără țintă, intră prin cafenelele din vale pe care le nec ventase odată cu Alejandra și, pe măsură ce se îmbăta, lui*1
460
jsi pierdea forma și consistența: auzea țipete și rîsete, lumini pătrunzătoare îi străpungeau capul, era îmbrățișat de femei sulemenite, pînă cînd mase de plumb roșu și vătuit îl lungiră la pămînt și, ajutîndu-se cu cîrja lui improvizată, înainta în mijlocul unei imense cîmpii mocirloase, printre gunoaie și cadavre, printre excremente și mlaștini care puteau să-1 tragă la fund și să-1 omoare, încercînd să pășească pe teren solid, deschizînd ochii peste măsură pentru a putea merge în semiîntuneric spre acel chip enigmatic, departe, ca la o leghe, aproape de pămînt, ca o lună infernală care ar vrea să lumineze peisajul respingător și viermănos, alergînd înspre acolo cu cîrja lui, spre locul unde chipul se părea că îl așteaptă și de unde fără îndoială venea chemarea, alergînd pe cîmpie șiîmpiedicîndu-se pînă cînd, deodată, ridicîndu-se, îl văzu în fața lui, aproape alături, respingător și tragic, ca și cum de departe ar fi fost păcălit de vreo magie perversă și țipă și se ridică deodată în pat. Liniștește-te, băiete! — îi spuse o femeie, ținîndu-1 de brațe — acum, liniștește-te.
Pedemera, care doarme în șa, se trezește nervos: i se pare că a auzit împușcături de flintă. Dar poate că sînt doar închipuiri de-ale lui. în noaptea asta sinistră în zadar a încercat să doarmă. E chinuit de viziuni de sînge și de moarte.
Se scoală, trece printre camarazii adormiți și ajunge la santinelă. Da, santinela a auzit împușcături, departe, spre oraș. Pedemera își trezește camarazii, arc o intuiție sumbră, crede că e bine să se pună șeilc pe cai și să rămînă în stare de alertă. încep să execute ordinul, cînd sosesc doi pușcași din escorta lui Lavalle, în galop, Strigînd: „L-am omorît pe General!\"
încerca să gîndească, dar capul îi era plin de plumb lichid Și de murdărie. O să treacă, băiete, o să treacă — îi spunea. Capul îl durea de parcă gaze la mare presiune l-ar fi forțat ca pe o căldare. Ca prin niște pînze groase de păianjen își dădu seama că se afla într-o cameră necunoscută: în fața patului îl văzu pe Carlitos Gardel, în frac, și o altă fotografie, tot în culori, a Evitei și sub ea un ghiveci de flori. Simți mîna jerneii pe frunte, ca și cum i-ar fi luat temperatura, ca bunica Ul< cu nesfîrșit de mulți ani în urmă. începu să audă fîșîitul
461

unui reșou, femeia plecase de lingă el și îi dădea presiune și fîșîitul reșoului era din ce în ce mai puternic. Auzea, de asemenea, un scrîncet de copil mic, alături de el, dar nu avea pu tere să se întoarcă. Se cufundă din nou în somn. Visul se repetă pentru a treia oară. Cerșetorul se îndrepta spre el murmurînd cuvinte neinteligibile, își punea traista pe pămînt, o dezlega și arăta ce avea înăuntru, conținut pe care Martin se străduia să-1 vadă. Cuvintele lui erau atît de indescifrabile că te apuca disperarea, indescifrabile ca ale unei scrisori despre care știi că e hotărîtoare pentru soarta ta, dar pe care timpul și umezeala au șters-o și au făcut-o de necitit.
în tindă, năclăit de sînge, zace cadavrul Generalului. îngenuncheată alături, îmbrățișîndu-l, plînge Damasina Boedâ. Sergentul Sosa contemplă scena ca un copil care și-a pierdut mama într-un cutremur.
Toți aleargă, țipă. Nimeni nu înțelege nimic: unde sîntfedera-liștii? De ce nu i-au omorît pe ceilalți? De ce nu i-au tăiat capul lui Lavalle?
„Nu știu pe cine au omorît în întuneric\", spune Frias. „Au tras pe întuneric.\" „E clar\", își spune Pedemera. Trebuie să fugă înainte de a-și da seama. Dă ordine energice și precise, cadavrul e învelit într-un poncho, e așezat pe armăsarul rotat al Generalului și, în galop, ajung din nou la Tapiales de Castaneda, unde așteaptă restul Legiunii.
Colonelul Pedernera spune: „Oribe a jurat să expună capul Generalului în vîrful unei sulițe în piața Victoriei. Asta nu trebuie să se întîmple în nici un caz, camarazi. în șapte zile putem ajunge la frontiera Boliviei, și acolo vor odihni rămășițele șefului nostru ?
Apoi își împarte forțele, ordonă unui grup de trăgători să acopere retragerea în ariergardă, și începe marșul final spre exil
Auzi din nou scîncetul copilului. Hai, bea — zise femeia/ dîndu-i mai departe ceai. Apoi, cînd termină, îi potrivi perna
pltf*
și se duse în partea cealaltă a încăperii de unde se auzea p sul. îi cîntă să adoarmă. Martin făcu un efort și întoarse capu ? era aplecată deasupra a ceva, văzu mai pe urmă că era ^ fel de ladă. Hai cu mama, hai cu mama — spunea. Șiiar
462
cînta. Deasupra cutiei ce servea de leagăn atîrna o cromoli-tografie: Christos avea pieptul deschis ca într-o planșă colorată de anatomie și își arăta inima cu degetul. Mai jos erau niște chipuri de sfinți. Și în apropiere, pe o altă ladă, era Primusul, cu un ceainic mare deasupra. Hai cu mama, hai cu mama — spunea femeia cu voce din ce în ce mai înceată și fredona o melodie monotonă, din ce în ce mai imperceptibilă. Apoi, totul se cufundă în tăcere, dar ea mai așteptă cîte-va clipe, aplecată deasupra copilului, pînă cînd fu sigură că adormise. După aceea, încercînd să nu facă zgomot, se întoarse la Martin. A adormit — îi spuse zîmbind. Aplecîndu-se deasupra lui și punîndu-i mîna pe frunte, îl întrebă: Þi-e mai bine? Avea o mînă bătătorită. Martin îi făcu semn că da. Ai dormit trei ceasuri. Martin începu să fie mai lucid. O privi: suferințele și munca, sărăcia și necazurile (care întovărășesc întotdeauna sărăcia) nu putuseră șterge de pe chipul femeii o expresie dulce și maternă. Ai leșinat. Atunci le-am spus să te aducă aici. Martin roși și încercă să se scoale. Dar ea îl opri. Așteaptă o clipă, cine te grăbește? Zîmbind trist, adăugă: Ai vorbit despre multe, băiete. Despre ce anume? — întrebă Martin rușinat. Despre multe, dar nu prea se înțelegea bine, răspunse femeia sfioasă, privindu-și netezindu-și atentă fusta, ca și cum ar fi căutat o ruptură aproape invizibilă. Era în glasul ei o dojana dulce, așa cum au unele mame, amestecată cu tristețe și teamă. Ridicîndu-și privirea văzu că Martin o privea cu o ironie dureroasă. Probabil că ea înțelese, pentru că spuse: Și eu... acuma să nu crezi. Ezită o clipă. Dar cel puțin acum am de lucru aici și pot ține copilul cu mine. E mult de lucru, asta da. Dar am cămăruța și pot să-mi țin copilul lîngă mine. Iar examina ruptura invizibilă și își netezi fusta. — Și apoi... — continuă ea fără să-și ridice privirea, sînt atit de multe lucruri frumoase în viață. Ridică ochii și văzu wrăși că Martin o privea ironic. Și începu iarăși să vorbească Pe tonul acela de dojana, amestecată cu compasiune și tea-**&, care apare de obicei de fiecare dată cînd o ființă omeneasca încearcă să o salveze pe alta, care îi este superioară: astfel ^î mai degrabă decît dojana, e un fel de rugă temătoare.
463
Sînt multe lucruri frumoase, dar multe... Fără să mergem mai departe, uită-te la mine, privește tot ce am.
Martin se uită la femeie, la sărăcia și singurătatea ei în cotețul acela infect. Am copilul, continuă ea cu tenacitate, am gramofonul ăsta vechi cu niște discuri de Gardel; nu ți se pare că e frumos Maâreselva enflor1 sau Caminito2? Cu un aer visător, comentă: Nu există nimic atît de frumos ca muzica, asta e. Aruncă o privire spre portretul în culori al cîntărețului: de dincolo de eternitate, strălucitor în fracul lui, părea că-i zîm-bește și el. Apoi, întorcîndu-se spre Martin, își continuă enumerarea: Mai sînt florile, păsările, cîinii, mai știu eu ce... Păcat că pisica de la cafenea mi-a mîncat canarul. Tare bine mă simțeam în tovărășia lui. Nu vorbește de bărbatul ei, își spuse Martin, nu arc bărbat, ori a murit, ori i l-a suflat vreuna. Aproape cu entuziasm, spuse: E atît de frumos să trăiești! Uite, băiete: eu am douăzeci și cinci de ani și mi-e necaz că într-o zi va trebui să mor. Martin o privi: bănuise că are patruzeci. închise ochii și rămase gînditor. Femeia crezu că iarăși se simte rău, pentru că se apropie de el și din nou îi puse mîna pe frunte. Martin simți iar mîna aceea acoperită de bătături. Și înțelese că, liniștită, mîna întîrzie o secundă în plus, stîngace dar cu duioșie, într-o scurtă mîngîiere timidă. Deschise ochii și spuse: Cred că ceaiul mi-a făcut bine. Femeia păru că încearcă o bucurie extraordinară. Martin se ridică în capul oaselor. Plec — zise el. Se simțea foarte slăbit și-i era rău. Te simți bine? — îl întrebă ea preocupată. Perfect. Cum te cheamă? Hortensia Paz, cu voia dumneavoastră. Pe mine mă cheamă Martin, Martin del Castillo.
își scoase un inel pe care îl purta pe degetul mic, cadou de la bunica. îți fac cadou inelul ăsta. Femeia roși și refuză. Nu mi-ai spus dumneata că în viață sînt multe bucurii- —• o întrebă Martin. Dacă accepți cadoul acesta de la mine o să-mi faci o mare bucurie. Singura bucurie din ultimul timp-Nu vrei să mă faci să fiu mulțumit? Hortensia mai ezita nca Atunci i-1 puse în palmă și ieși în fugă.
1 în sp.: Caprifoi înflorit (n.t.).
2 în sp.: Drumuleț (n.t).
464
VI
Cînd ajunse în camera lui se crăpa de ziuă. Deschise fereastra. înspre răsărit Kavanagh își tăia încetul cu încetul drum spre cerul cenușiu.
Cum spusese Bruno odată? Războiul putea fi absurd sau greșit, dar plutonul din care făceai parte era ceva absolut.
Exista d\'Arcângelo, de exemplu. Exista chiar și Hortensia.
Un cîine, și e de ajuns.
Noaptea e rece și luna luminează glacial trecătoarea. Cei o sută șaptezeci și cinci de oameni trăiesc de pe o clipă pe alta, atîrnați de zgomotele care vin dinspre sud. Rio Grande șerpuiește ca un rîu de mercur strălucitor, martor indiferent al unor lupte, expediții și măceluri. Armatele incașilor, caravane de prizonieri, columne ale conchistadorilor spanioli în ale căror vine cursese sîngele lui (se gîn-dește stegarul Celedonio Olmos) și care patru sute de ani mai tîrziu vor trăi o viață secretă prin Alejandra (se gîndește Martin). Apoi, trupele de cavalerie ale patrioților alungîndu-i pe spanioli spre sud, apoi iarăși spaniolii care reușeau să avanseze și din nou patrioții alungîndu-i. Cu lancea și cu sulița, cu spada și cuțitul, mutilîndu-se și tăindu-și capetele cu furie frățească. Apoi, nopțile de tăcere minerală în care se aude doar murmurul lui Rio Grande, impunîndu-se peste sîngeroasele dar atît de trecătoarele lupte dintre oameni! Pînă cînd iarăși strigătele de moarte răsună în trecătoare, și apele se înroșesc și populații întregi aleargă spre ținuturile din jos pusti-ind totul, dîndfoc caselor și distrugîndu-și gospodăriile, pentru a se întoarce mai tîrziu, încă o dată, pe pămîntul etern pe care s-au născut și au suferit.
O sută șaptezeci și cinci de oameni trăiesc de pe o clipă pe alta în noaptea minerală. Și o voce liniștită, și o mînă care abia atinge coardele ghitarei, chită:
Porumbiță albă, ce treci peste vale, spune tuturora c-a murit Lavalle.
Și cînd se crăpă iarăși de ziuă reîncepu marșul spre nord.
465
p
1 w I
Stegarul Celedonio Olmos călărește acum alături de sergenți 1 Aparicio Sosa, care merge tăcut și gînditor.
Stegarul îl privește. Se întrebase zile întregi. Sufletul i se veste jise în ultimele luni ca o floare delicată într-un cataclism planetar Dar începuse să înțeleagă treptat că cea mai absurdă dintre toate era această ultimă retragere.
O sută șaptezeci și cinci de oameni galopînd cu furie timp de șapte zile pentru un cadavru.
„Capul nu va cădea niciodată în mîinile lui Oribe\", le spusese sergentul Sosa. Așa că în toiul distrugerii turnurilor de altădată stegarul adolescent începea să întrevadă o altă distrugere: strălucitoare. Una singură. Dar pentru care merita să trăiești și să mori.
Domol se năștea o nouă zi în Buenos Aires, o zi ca oricare alta din cele nenumărate care s-au născut de cînd e lumea.
De la fereastră Martin văzu un puști alergînd cu ziarele de dimineață, poate pentru ca să se încălzească ori din pricină că în meseria asta trebuie să te miști repede. Un cîine vagabond care semăna destul de mult cu Bonito, scormonea o grămadă de gunoi. O tînără ca Hortensia se ducea la lucru.
Se gîndi și la Bucich, la Mack-ul lui cu remorcă.
Așa că își puse lucrurile în sacul de marinar și coborî scările șubrede.
VII
Burnița, noaptea era rece. Un vînt mohorît, bătînd în rafale furioase, mătura hîrtiile de pe stradă și frunzele uscate care dezgoleau ramurile copacilor.
în fața șopronului se făceau ultimele pregătiri. Prelata, spuse Bucich, cu chiștocul stins în colțul gurii, știi, poate să plouă tare. Legau sforile sprijinindu-se cu un picior de camion, opin-tindu-se. Treceau muncitori, vorbind, făcînd glume, alții tăcuți și cu capul în jos. Trage de asta, puștiule, îi spuse Bucich. Apoi intrară în bar: bărbați în salopete albastre și cu saci de piele/ cu cizme și cu bocanci, conversau zgomotos, beau cafea și rachiu de ienupăr, mușcau din sandvișuri enorme, se prezentau unii altora, își dădeau sfaturi, vorbeau despre oamenii șose-
466

jelor: Flaco, Entrerriano, Gonzalito. îi dădeau pumni zdraveni jfi spate, peste bluzonul de piele, îi spuneau Chiștoc bătrîn si păros și el zîmbea fără să spună nimic. Apoi, după ce isprăvi salamul și cafeaua neagră, îi spuse lui Martin acum o întindem, puștiule, și, ieșind, se urcă în cabină și porni motorul, aprinse luminile de poziție și o luă spre podul Avella-neda, începînd călătoria fără sfîrșit spre sud, traversînd mai întîi, în dimineața rece și ploioasă, cartierele de care pe Martin îl legau atîtea amintiri; apoi, după ce trecu peste Riachuelo, cartierele industriale și apoi, încetul cu încetul, drumul mai liber înspre sud-est; iar apoi, după încrucișarea cu drumurile care duceau spre La Plata o luă hotărît spre sud, pe acea formidabilă șosea numărul 3 care se termină la capătul lumii, acolo unde Martin își închipuia că totul era alb și înghețat, capătul acela care se apleca spre Antarctida, măturat de vîn-turile Patagoniei, neospitalier dar curat și pur. Golful Ultimei Speranțe, Golful de Prisos, Portul Foamei, Insula Pustie, nume pe care le citise de-a lungul anilor, încă din copilăria lui petrecută sus în mansardă, în lungile ceasuri de tristețe și singurătate; nume care îi sugerau regiuni ale lumii, îndepărtate și pustii, dar curate, aspre și foarte pure; locuri care se părea că nu fuseseră încă pîngărite de bărbați și mai ales de femei. Martin îl întrebă dacă cunoștea bine Patagonia, iar Bucich răspunse și încă cum, zîmbind cu o ironie binevoitoare.
— Sînt șofer clasa I, puștiule. Și pot să spun că încă de cînd am încetat să mai fiu un țînc am început să umblu prin Patagonia. Știi? Bătrînul era marinar și pe vapor cineva i-a vorbit de sud, de minele de aur. Și nici mai mult, nici mai puțin, bătrînul s-a îmbarcat la Buenos Aires pe un cargobot care mergea spre Puerto Madryn. Acolo a dat peste un englez, Esteve, care și el voia să caute aur. Așa că au luat-o amîndoi spre sud. Cu ce se nimerea: călare, în căruță, cu canoele. Pînă cînd au ajuns ei la Lacul Viema, lîngă Fisroy. Acolo m-am născut eu.
?— Și mama?
— A cunoscut-o acolo, chilenă, Albina Rojas.
Martin îl privi fascinat. Bucich își zîmbi gînditor lui însuși, Privind în continuare cu atenție drumul, cu faza mare stinsă. fl întrebă dacă era foarte frig.
467
— Așa și-așa. Iarna ajunge uneori la treizeci de grade sub zero, mai ales între Lago Argentino și Rio Gallegos, în nUs. tiu. Dar vara se face frumos.
Apoi îi vorbi de copilăria lui, de cînd vîna pume și alpaca vulpi și mistreți. De expedițiile cu tatăl lui, în canoe.
— Bătrînul — adăugă el, rîzînd — n-a renunțat niciodată la ideea de a găsi aur. Și deși creștea oi și era colonist, cum se ivea prilejul, se apuca iar să caute. în al treilea an a mers cu un danez, Masen, și cu un neamț, Oten, spre Þara de Foc Au fost primii albi care au trecut Rio Grande. Apoi s-au întors în nord pe la Ultima Esperanza, pînă cînd au ajuns la lacuri. Tot căutînd aur.
— Și au găsit?
— Ce să găsească? Basme.
— Și din ce trăiau?
— Din ce vînau și pescuiau. Apoi, bătrînul a început să lucreze împreună cu Masen în comisia de cadastrare. Și fiind aproape de Viema a cunoscut pe unul dintre primii coloniști de pe acolo, un englez, Yak Liveli, care i-a spus, vezi domnu\' Bucich, locurile astea au un mare viitor, crede-mă pe mine, de ce nu te stabilești aici în loc să umbli după aur, aici aurul sînt oile, știu eu ce spun.
Apoi tăcu.
în noaptea tăcută și înghețată se pot auzi tropotele cavaleriei în retragere. Mereu spre nord.
— în douăzeci și unu eram peon în Santa Cruz, cînd a fost greva cea mare. A fost mare măcel.
Rămase iarăși gînditor, mestecîndu-și chiștocul stins. Uneori îl saluta pe șoferul vreunui camion care venea din sens invers.
— Se pare că vă cunosc mulți — comentă Martin. Bucich zîmbi cu o modestie orgolioasă.
— Puștiule, sînt peste zece ani de cînd bat șoseaua numărul 3. O cunosc cum îmi cunosc buzunarele. Trei mii de kilometri de la Buenos Aires pînă la trecătoare. Așa e viața/ puștiule.
468
Cataclisme colosale au făcut să se înalțe acele lanțuri muntoase din nord-cst și de două sute cincizeci de ani, vînturi venite din regiunile de dincolo de culmile occidentale, înspre frontieră, au săpat si dăltuit catedrale formidabile și misterioase.
Iar Legiunea (resturile Legiunii) își continuă galopul spre nord, urmărită de forțele lui Oribe. Pe armăsarul lui rotat de luptă, învelit în poncho, putrezind, puțind, e dus cadavrul Generalului.
Vremea se schimbase, nu mai burnița, sufla un vînt puternic dinspre interior (spunea Bucich) și frigul era pătrunzător. Dar cerul era senin. Pe măsură ce înaintau spre sud-est pam-pa se deschidea tot mai tare, peisajul deveni impunător și aerul i se părea mai curat lui Martin. Acum se simțea și el folositor: trebuiră să schimbe un cauciuc, bea mate, făcea focul. Și astfel începu prima noapte.
Mai rămîn treizeci și cinci de leghe. Trei zile de marș în galop întins, cu cadavrul care pute și distilează lichidele putreziciunii, cu niște trăgători în ariergardă acoperindu-le spatele, care poate căsînt decimați încetul cu încetul, omorîți cu sulițele sau decapitați. De la ]ujuy pînă la Huacalera, douăzeci și patru de leghe. Nu mai sînt decît treizeci și cinci de leghe, își spun lor înșile. Numai patru sau cinci zile de marș, dacă îi ajută Dumnezeu.
— Că mie, puștiule, nu-mi place să mănînc prin cîrciumi, spuse Bucich, oprind camionul pe un loc lăturalnic.
Stelele străluceau în noaptea aspră și rece.
— Ãsta e sistemul meu, puștiule — îi explică el orgolios, lovind Mack-ul ușor cu mîinile lui mari, ca și cum ar fi fost calul lui preferat. Cînd se face noapte, mă opresc. Numai vara nu, din cauza răcorii. Dar întotdeauna e periculos, obosești, adormi, și gata accidentul. Cum a pățit grăsanul de Villanueva, vara trecută, lîngă Azul. Și îți spun sincer, n-o pățește numai el ci și ceilalți. închipuie-ți un camion ca ăsta. Praful se alege de ei, nu altceva.
Martin se pregătea să aprindă focul. în timp ce camionagiul punea carnea pe grătar, spuse:
— O friptură pe cinste, o să vezi. Sistemul meu e să cum-Peri carne dintr-un animal tăiat proaspăt. Nimic congelat, puș-

.
469
tiule, nu uita asta niciodată: cu gheața fac să iasă sîngele din ea. Dacă aș fi eu în locul guvernului, îți jur pe crucea mea că aș interzice carnea congelată. Crede-mă pe mine, de-aia sînt acuma atîtea boli.
— Dar, dacă n-ar fi frigiderele, n-ar putrezi carnea în marile orașe? Bucich își scoase țigara, făcu cu degetul semn că nu și spuse:
— Minciuni, totul e chestie de afaceri. Dacă ar vinde-o imediat nu s-ar întîmpla nimic, înțelegi? Trebuie s-o cumperi de îndată ce au tăiat animalul. Cum o să putrezească? Vrei să-mi explici și mie?
Pe cînd așeza friptura în așa fel încît să nu se ardă, adăugă ca și cum s-ar fi gîndit în continuare la același lucru:
— îți spun sincer, puștiule, pe vremuri lumea era mai sănătoasă. Nu era atît de înzorzonată ca acuma, dacă vrei, dar era mai sănătoasă. Știi cîți ani are bătrînu\'?
Nu, Martin nu știa. La lumina focului îl privea pe Bucich care zîmbea, stînd pe vine, cu chiștocul stins în colțul gurii, într-o așteptare orgolioasă.
— Optzeci și trei. Și aș minți dacă aș spune că a fost vreodată la doctor. Mă crezi?
Apoi se așezară pe niște lădițe, lîngă foc, în tăcere, aștep-tînd să se frigă carnea. Cerul era foarte senin și era foarte frig. Martin se uita la flăcări.
Pedernera ordonă popas și se sfătuiește cu camarazii. Cadavrul se umflă, duhoarea e insuportabilă. Vor trebui să dea carnea jos pentru a tăia capul și oasele. Niciodată nu va cădea în mîinile lui Oribe.
Dar, cine vrea să facă treaba asta? Și, mai ales, cine va fi în stare s-o facă?
O va face colonelul Alejandro Danei.
Atunci dau cadavrul jos de pe cal, îl așază pe malul pinului, trebuie să răzuiască hainele cu cuțitele, întinse cum sînt pe cadavrul umflat. Apoi Danei îngenunchează lîngă el și scoate cuțitul de vi-nătoare. Cîteva clipe privește cadavrul diform al șefului. îl privesc și oamenii care formează un cerc tăcut. Atunci Danei înfige cuțit11\' în locul unde putreziciunea a și început să lucreze. Pîrîul Hinca\' lera duce bucățile de carne, în jos, în timp ce oasele sînt așezate pe poneho.
470
Sufletul lui Lavalle vede lacrimile lui Danci și spune așa: „Suferi pentru mine, dar ar trebui să suferi pentru tine și pentru camarazii care mai sînt în viață. Pentru mine nu mai contează. Ai smuls ceea ce putrezea în mine și apele rîului duc totul departe; în curînd vor ajuta o plantă să crească, poate cu timpul se vor preface într-o floare, în parfum. Așa că, vezi, n-ar trebui să te întristeze. Și mi-ar plăcea să păstrați inima. M-a întovărășit atît de credincioasă în vremuri grele. Și capul, capul acesta despre care doctorii spuneau că nu face doi bani. Spuneau poate așa pentru că nu-mi plăcea să mă aliez cu străinii, ori, poate, pentru că retragerea asta lungă li s-a părut absurdă și fără sens, pentru că nu m-am hotărît să atac Buenos Aires-ul cînd îi vedeam cupolele; intelectualii care nu înțeleg că în zilele acelea văzusem din nou cîmpul unde îl împușcasem pe Dorrego și că mă chinuia amintirea lui, și încă și mai mult încă văzînd că țăranii erau de partea lui, nu de a noastră, cînd cîntau
Cerule, cer întunecat de moartea lui Dorrego...
Da, camarazi, doctorii aceia care m-au făcut să comit o crimă, pentru că eram foarte tînăr pe vremea aceea și am crezut într-adevăr că fac un serviciu patriei, chiar dacă mă durea teribil ceea ce făceam, pentru că îl iubeam peManuel, pentru că întotdeauna fusesem atras de el, și am semnat sentința aceea, care a făcut să curgă atîta sînge în acești zece ani din urmă. Și moartea aceea a fost un cancer care m-a ros în tot timpul exilului și apoi mai tîrziu, în timpul campaniei ăsteia absurde. Tu, Danei, care erai cu mine, știi bine cît de greu mi-a fost s-ofac, cît de mult admiram curajul și inteligența lui Manuel. Și știe și Acevedo, și mulți alți camarazi care se uită acuma la rămășițele melc. Și știu și că ei, oamenii cu cap, au fost cei care m-au îndemnat s-ofac, cu scrisori măsluite, scrisori pe care au vrut să le distrug pe urmă. Ei au fost. Nu tu, Danei, nu tu, Acevedo, nici Lamadrid, nici unul dintre cei care nu mai avem decît un braț pentru a ține sabia și o inimă pentru a înfrunta moartea.\"
(Oasele au fost învelite în poncho-ul care odată a fost de culoarea zerului, dar care acum, la fel ca spiritul acestor oameni, e ceva mai mult dccît o zdreanță murdară. O zdreanță care nu se știe bine ce reprezintă: aceste simboluri ale sentimentelor și pasiunilor oameni-l°r — albastru, roșu — care sfîrșesc prin a ajunge la culoarea ne-
471
muritoare a pămîntului, culoarea aceasta care e mai mult și mai puțin decît culoarea murdăriei, pentru că este culoarea bătrîneții noastre și a destinului din urmă al tuturor oamenilor, oricare le-ar fi ideile Inima a fost pusă într-un căzănel cu rachiu. Și oamenii aceia au păstrat în vreun buzunar zdrențuit o mică amintire din trupul acela-un oscior, o șuviță de păr.)
„Și tu, Aparicio Sosa, care n-ai încercat niciodată să înțelegi ceva pentru că le-ai mulțumit să-mi fii credincios, să crezi fără probleme ceea ce spuneam sau făceam eu, tu care ai avut grijă de mine de pe cînd eram un ofițeraș mucos și arogant; tu, tăcutul sergent Aparicio Sosa, cel care m-ai salvat la Cânelui Rayada, cel care nu ai nimic în afară de patria aceasta barbară și nefericită: aș vrea ca lumea sase gîndească la tine. Vreau să spun...\"
(Fugarii au pus acum bocceluța cu oasele în geanta de piele a generalului și geanta pe armăsarul de luptă. Dar ezită în privința căzănelului, pînă cînd Danei îl dă în grija lui Aparicio Sosa, cel mai afectat de moartea șefului.)
„Da, camarazi, pentru că e ca și cum ai spune că îl încredințezi pămîntului, acestui pămînt barbar, udat cu sîngelc atîtor argentinieni. Trecătoarea aceasta prin care cu douăzeci și cinci de ani în urmă a urcat Bclgrano cu soldățașii lui improvizați, general improvizat, fragil ca o fetiță, avînd doar puterea inimii și a dăruirii, trebuind să înfrunte forțele călite ale Spaniei pentru o patrie care nu știam încă limpede ce era, care nu știm nici acuma ce este, pînă unde se întinde, cui aparține de drept: lui Rosas, nouă, tuturor, laolaltă, ori nimănui. Da, sergentule Sosa: tu ești pămînhd, trecătoarea aceasta milenară, această pustietate americană, disperarea anonimă care ne chinuie în mijlocul acestui haos, în mijlocul acestei lupte între frați.\"
(Pedernera ordonă încălecarea. Se și aud primejdios de aproape focurile trase în ariergardă, s-a pierdut prea midt timp. Și le spune tovarășilor lui: „Dacă avem noroc, în patru zile sîntem la frontieră\". Asta e, treizeci și cinci de leghe, care pot fi acoperite în patru zile de galop disperat. „Dacă Dumnezeu e cu noi\", adaugă.
Și fugarii dispar în nori de praf, sub soarele intens din trecătoare, în timp ce, în urmă, alți camarazi mor pentru ei.)
Mîncară în tăcere, așezați pe lădițe. După ce mîncară, BU\" cich prepară din nou mate. Și în timp ce-și sorbeau ceaiul/
472
privea cerul înstelat, pînă cînd se hotărî să mărturisească ce avusese de gînd cu cîteva clipe mai înainte:
?— O să-ți spun sincer, puștiule. Mi-ar fi plăcut să fiu astronom. Ce te miri?
Pusese întrebarea numai fiindcă-i era teamă să nu fi fost ridicol, pentru că nimic de pe fața lui Martin nu putea să-1 facă să creadă așa ceva.
Martin spusese că nu, de ce ar fi trebuit să se mire?
— în fiecare noapte, cînd sunt pe drum, mă uit la stele și mă întreb, cine o fi trăind în luminile alea? Germanul Mainsa zice că pe ele trăiesc milioane de ființe, că fiecare dintre ele e cît pămîntul. își aprinse chiștocul, trase adînc aer în piept și rămase tăcut.
Martin îi aduse mate și-1 întrebă cine era Mainsa.
— Cumnatul meu, soțul sorei mele Violeta. Și de unde știa toate astea?
Bucich sorbi din mate, calm, apoi îi explică mîndru.
— De cincisprezece ani e telegrafist la Bahia Blanca. Așa că el cunoaște bine toate aparatele și razele astea. E neamț, și gata.
Apoi statură în tăcere, pînă cînd Bucich se sculă și spuse: „e în regulă, puștiule, hai să dormim\", căută sticluța cu rachiu, trase un gît, se uită la cer și adăugă:
— Mai bine că pe-aici n-a plouat. Mîine trebuie să facem treizeci de kilometri pe drum de țară. Ba nu, mint, șaizeci. Treizeci și treizeci.
Martin se uită la el: drum de țară?
— Da, trebuie să ne abatem puțin din drum, trebuie să văd un prieten în Estacion de la Garma. Unul de pe meleagurile mele, e bolnav, de aia. I-am adus o mașinuță.
Căută în cabină, scoase o lădiță, o deschise și îi arătă darul, zîmbind mîndru. întoarse arcul și încercă s-o facă să meargă pe jos.
— Sigur, pe pămînt nu merge bine. Dar pe dușumeaua de lemn sau de altceva o să meargă de minune.
O puse la loc cu grijă, în timp ce Martin se uita la el mirat.
Galopează cu furie spre frontieră, deoarece colonelul Pedernera a spus: „Chiar în noaptea asta trebuie să fim pe pămînt bolivian \".
473
/i1
în urmă se aud împușcăturile ariergărzii. Și oamenii se gîndesc cît\' camarazi, și care anume dintre aceia care acoperă fuga aceea de șapte zile, or fi ajunși din urmă de oamenii lui Oribe?
Pînăcînd, noaptea, trec frontiera și pot, în sfîrșit, să se prăbușească, să se odihnească și să doarmă în pace. O pace fără îndoiala tot atît de dezolantă ca aceea care domnește într-o lume moartă, peste un pămînt pustiit de vreo calamitate, străbătut de păsări de prada înfometate, tăcute și lugubre.
Și cînd, în dimineața următoare, Pedernera ordonă să reîncea-pă marșul spre Potosi, oamenii încalecă dar stau îndelung și privesc spre sud. Toți (și colonelul Pedernera), o sută șaptezeci și cinci de chipuri, bărbați gînditori și tăcuți, și o femeie, privind spre sud, spre pămîntul cunoscut sub manele de Provinciile Unite (Unite!) din sud, spre locul din hune în care acești bărbați s-au născut, și unde le rămîn copiii, frații, soțiile, mamele. Oare pentru totdeauna?
Privesc cu toții spre sud. Chiar și sergentul Aparicio Sosa, cu căzănelul lui, cu inima aceea ținută strîns Ungă piept, privește înspre acolo.
Și stegarul Celedonio Olmos, care la vîrsta de șaptesprezece ani s-a alăturat Legiunii, împreună cu tatăl și cu fratele lui, căzut în Quebracho Herrado, ca să lupte pentru idei care se scriu cu litere de-o șchioapă: cuvinte care apoi sînt mîzgălite și ale căror majuscule, turnuri vechi și strălucitoare, s-au prăbușit sub acțiunea anilor și a oamenilor.
Pînă cînd colonelul Pedernera înțelege că de-acuma e de-ajuns și dă ordin să pornească la drum, și toți trag de hățuri și își întorc caii spre nord.
Și se îndepărtează în nori de praf, în mijlocul singurătății minerale, în locul acela trist de pe planetă. Curînd nu se mai zăresc, praf și ei în norii de praf.
în trecătoare nu mai rămîne nimic din Legiune, din acele mizere resturi ale Legiunii: ecoul cavalcadelor s-a stins; țărîna pe care au desprins-o în timpul galopului lor furios s-a reîntors la sinul ei, încet, dar inexorabil; carnea lui Lavalle a fost tîrîtă spre sud de apele unui rîu (ca să devină copac, plantă, mireasmă?). Va rămîne doar amintirea cețoasă și din ce în ce mai nelimpede a acelei legiunifantomatice, „în nopțile cu lună— povestește un indian bătrîn - l\'mn, văzut și eu.\" Se aud mai întîi pintenii și nechezatul unui cal n-V0 apare, e un cal foarte nărăvaș și îl călărește generalul, un cal alo ca
474
zăpada (așa vede indianul calul Generalului). El arc o sabie lungă de cavalerist și un coif înalt, de grenadier. (Bietul indian! Dacă ar fi știut că generalul era un țăran cu haine ponosite, cu o pălărie de pai murdară și cu un poncho care nu-și mai amintea de culoarea simbolică! Că nefericitul acela nu avea nici uniformă de grenadier, nici coif, nici nimic! Că era un sărman între sărmani!)
Dar e ca un vis: încă o clipă și dispare în umbra nopții, trecînd rîul spre colinele dinspre apus...
Bucich îi arătă unde să doarmă, în remorcă, întinse salte-luțele, întoarse deșteptătorul, spre „trebuie să-1 pun la cinci\", apoi se îndepărtă cîțiva pași ca să urineze. Martin crezu că era de datoria lui să facă același lucru aproape de prietenul lui.
Cerul era transparent și dur ca un diamant negru. La lumina stelelor, cîmpia se întindea spre imensitatea necunoscută. Mirosul cald și acru al urinei se amesteca cu celelalte mirosuri ale cîmpului. Bucich spuse:
— Ce mare ne e țara, puștiule...
Și atunci, contemplînd silueta gigantică a camionagiului pe cerul acela înstelat, în timp ce urinau împreună, Martin simți că o pace extrem de pură punea pentru întîia dată stă-pînire pe sufletul lui tulburat.
Scrutînd orizontul, în timp ce se încheia la nasturi, Bucich adăugă:
— E în regulă, la culcare, puștiule. La cinci o luăm din loc. Mîine traversăm Colorado.