Biografie

Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, județul Vrancea, deci într-o zonă ce constituie un fel de ținut de cumpănă între Moldova și Muntenia, Demostene Andronescu are parcă și ceva din blîndețea molcomă a moldoveanului, dar și ceva din încăpățînarea iscoditoare a munteanului: e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) și de activism neastîmpărat (din care se nutrește luptătorul). Cuminte și necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate și visare, dintre real și ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristețe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuși are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic și indefinit de „visătorie” și „nebunie”, în sensul nobil (și adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generații: aceea a tînărului naționalism creștin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici, și mai ales din marea pepinieră umană a „Frățiilor de Cruce”, s-au ivit, în vălmășagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrșitoare a eroilor și martirilor rezistenței anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru național. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicație a singurului său volum de pînă acum: „Generației mele de Don Quijoți striviți de prea marele lor vis”.

Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi „frățior de cruce” – își face studiile medii și superioare la București; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite să-și susțină licența decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obține decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată.

Între 1952 și 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deținut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla și Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deținuți politici și despre care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate în volumul de față). După închisoare se căsătorește (soția, „Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) și devine tatăl unei fete, Mălina Ștefana, astăzi reputată jurnalistă și traducătoare. Securitatea continuă să-l hărțuiască mulți ani după eliberare, iar versurile sale zac prin „sertare”, în așteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitați peste vară de un prieten comun (profesorul și scriitorul Marcel Petrișor, și el fost deținut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fizicește zvelt, iar sufletește de o admirabilă prospețime. Statura dreaptă și înfățișarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, și un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori și despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foștii deținuți politici am întîlnit) și ne-a recitat ceasuri întregi, la rugămințile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori, ba chiar poeme întregi. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creațiile de temniță ale lui Nichifor Crainic și mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistențele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, și din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice și mărturisitoare, în misticul sens paulinic:

Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
n-ar fi nebuni ai fi de tot săracă.
Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
de n-ar muri în locul lor nebunii.

Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de față îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic „Unde-s nebunii?”, pe care o consider și astăzi una dintre bucățile sale cele mai reprezentative și… mai actuale:

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
—————————————–
Scîncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sîngerînd din răni adînci blîndețe,
Lîngă neveste mor de bătrînețe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
—————————————–
O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?
E lumea plină de-alde Sancho Panza…

Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului Comitet Central, cu tinerii „revoluționari” (mai tîrziu aveam să aflu că pătrunsese și înăuntru, fiind martor la confuzia și panica din acele ceasuri a foștilor potentați comuniști și capi ai Securității).

Au urmat două decenii în care ne-am străduit alături (donquijotește?) în redacția Punctelor cardinale, după ce eșuasem (tot împreună) cu publicația Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creștine – singurul partid politic din care – și el, și eu – am făcut parte vreodată, preț de cîteva luni). În anii aceștia din urmă au ieșit la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu excepția poeziilor publicate în volumul Peisaj lăuntric (versuri), Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995 – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fără largă audiență. În cele din urmă l-am convins să le adune și să le definitiveze, iar primul volum, care include memorialistica și lirica, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, a apărut la Editura Christiana din București in 2009. În anul 2011, tot la Editura Christiana, a apărut volumul de articole și recenzii din perioada postcomunistă (majoritatea apărute inițial tot în Puncte cardinale) De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii.

Răzvan Codrescu