Interviu la Realitatea TV, 100% - Ediție de Colecție, (decembrie 2005)

Robert Turcescu: Bună seara, doamnelor și domnilor! Confruntarea “100%” din această seară este una aparte. Începe să devină, aș putea spune, o tradiție pentru emisiunea „100%”. E o confruntare de final de an cu actorul Dan Puric. Bună seara, domnule Puric!

Dan Puric: Bună seara, domnule Turcescu!

R.T.: E o nebunie în oraș: mașini bară la bară, cozi interminabile în supermaket-uri. Deja nu mai e febra cumpărăturilor, pare așa un soi de disperare a cumpărăturilor. Înseamnă că românii au bani, că o ducem mai bine, nu?

D.P.: Nu! Înseamnă că au încă un sistem reactiv la spaimă. Pe vremea lui Ceaușescu se întâmpla același lucru, iar acum, din nefericire, se confundă Sărbătoarea Crăciunului cu această abundență sau frică, spaimă – nu pot să mi-o descifrez. Oricum lucrurile ar fi fost mai frumoase și mai bune pentru noi dacă ar fi fost un echilibru. Românilor pesemne că li s-a inculcat chestia asta, că se va schimba ceva, și atunci se pregătesc subconștient pentru anul care vine și cu un fel de disperare a traversării a celui care vine de dincolo. Și nu se schimbă nimic.

R.T.: Vă încadrați în nebunia aceasta a cumpărăturilor? Mergeți, adunați repede, faceți cadouri cât mai scumpe, cheltuiți...

D.P.: Nu! Dar nu dintr-un spirit de frondă, ci dintr-un soi de normalitate. Trebuie să faci lucrurile cu măsură. Vorba lui Socrate care spunea: „piața este plină de lucruri de care eu nu am nevoie.” Este păcat că omul nu rămâne în zona necesarului. Este și un soi de isterie comercială care se declanșează. Și moda vine și de dincolo și nu trebuie să te lași contaminat de ea.

R.T.: Uite că mai închidem un an – 2005. Ce fel de an a fost?

D.P.: Este un an trist pentru că e un fel de discurs politic în buclă, repetitiv. Nu se iese din sistem. Suntem înconjurați, ca să spunem așa.

R.T.: Nici anul ăsta?!

D.P.: Sunt încercări. E păcat că noi suntem spectatorii unor confruntări politice care nu au legătură cu țara. Revanșele, vendetele personale nu au legătură cu noțiunea de țară. Ceea ce trebuie salvat aici nu este o doctrină a unui partid sau o posibilitate de existență a unei opoziții, ci este sănătatea poporului român. Sunt niște lucruri deviate de la organicitatea socială.
Și am zis că este un discurs în buclă, un discurs repetitiv, pentru că la un moment dat îmi dădea senzația că mă aflu în același punct, dar într-o stare dramatică. Îmi aduc aminte, când eram stagiar la Botoșani, am auzit o întâmplare atât de absurdă, pe care Borges ar fi fost gelos să o știe ca poveste, dar adevărată: Erau tot în România. Erau în cerc. Deci, ăla făcuse turul Bacăului, pe acolo pe unde-o fi fost, și i-a dus tot acolo. Așa este cu România de 15 ani: suntem într-un tir și ne lasă în același loc. Dar ne dă iluzia unei schimbări. Ei nu sunt capabili să schimbe.

R.T.: Dar ce s-a ales?! Anul trecut am avut alegeri? Ce s-a ales? Am avut promisiuni electorale...

D.P.: E sistemul prea puternic făcut după revoluție și burghiul actualei puteri e prea mic; au sfredelul prea mic și nu poate să spargă ce beton s-a turnat acolo.

R.T.: Și cât mai durează?

D.P.: Suntem în același punct...

R.T.: Cât mai durează ca să facă măcar o găurică, să vedem prin ea, să ne uităm...

D.P.: Izbăvirea nu vine de la o clasă politică care ea în sine este poluată, parazitată și, dintr-un anumit punct de vedere, ilegitimă pentru că este moștenitoarea unei, cum să zic, succesiuni comuniste. Este, cum am zis și data trecută, „o luptă intraspecifică”. Izbăvirea nu vine dintr-o forță din cadrul sistemului. Ea vine de la starea de conștientizare a electoratului. Iar electoratul nostru suferă de o fractură triplă: cei în vârstă sunt blazați, nu mai au forțe; cei de generația noastră sunt total confuzi, sunt obosiți; iar cei tineri sunt alții – cei tineri și-au deja ca model pe acești miliardari, sunt într-o sferă a ineficienței. Și atunci nu poți să coagulezi aceste structuri, aceste zone ale electoratului atât de despărțite. Spunea un gânditor francez: „Tatăl meu și tatăl lui s-au înțeles foarte bine; eu cu tata am avut niște înțelegeri; între mine și fiu-meu nu există nici o legătură”. Sunt rupturi și nu e nimeni vinovat de toată chestia asta.

R.T.: Și nu există chiar nici un element care să sudeze cele trei zone despre care vorbiți!?

D.P.: Este dramatic pentru că din cauza timpului istoria a prins o viteză foarte mare, se accelerează extraordinar. Și din cauză că se accelerează extraordinar s-au rupt niște legături de comunicare de la om la omul, de la generație la generație. Copilașii ăștia tineri au văzut niște oameni care s-au instalat la putere, niște oameni care au devenit miliardari în 15 ani, ceea ce dincolo era posibil doar în trei-patru generații, și majoritatea vor să meargă spre modelul ăsta fals. Încercarea lor, când au scos cartea aia (Top 300) – un fel de Jurassic Park, un fel de „doriți să revedeți” – era să legitimeze acest model...

R.T.: Cum un fel de Jurassic park?!

D.P.: Păi, acolo vezi dinozauri scoși așa dintr-o dată, generație spontanee. Ei cu această carte vor să se legitimeze. Domnule Robert Turcescu, știți care este pericolul? România, dintr-un anumit punct de vedere, dacă convertim așa un pic lucrurile, suferă de gripă aviară de mult. Pentru că pericolul este că virusul, care este al gripei aviare și care este versatil, se hibridizează și trece la om. La noi a trecut. Ei au încercat să se legitimeze. Pericolul mare este că acest virus a intrat în om. Adică, ce-nseamnă!? Ne-am obișnuit cu ei.

R.T.: I-am acceptat.

D.P.: De fapt, nu ne-am obișnuit, ei fac parte din metabolism. Ne-am obișnuit cu boala și nu este bine. Trebuie să fim total separați. Deci, virusul a ales spectrul uman: se transmite prin strănut, prin vedere – îi văd la emisiuni financiare, cu capital, cu nu-mai-știu-ce... și ei sunt într-o impostură fantastică. Iar copilașii ăștia nu-și pun problema: „Dom’ne, avem o treabă de făcut în țara asta, trebuie să trecem peste lucrul ăsta!”. Deci, este virusul luat, care a trecut la om, s-a făcut o mutație. Aici este pericolul cel mai mare. Nu mai interesează pe nimeni și ei zic: „Asta e! nu mai dăm înapoi, acum trebuie să devenim și noi ca voi”. Păi, cum!? Prin același mijloace ilegitime?! Și atunci tot sectorul ăsta de muncă adevărată, tot sectorul de credință este îndepărtat și se merge în viteză. Sunt două viteze: este viteza la care este supus poporul român prin transformarea în feuda asta izolată; și viteza pe care ți-o impune Occidentul, Statele Unite, sau un pericolul de la Răsărit. Pentru că, dacă vă uitați, acum România nu are decât trei șanse: să fie port-avion, piață de desfacere sau guvern ex-sovietic. Deci, echilibrul între aceste trei mari puteri trebuie să-l facă niște minți diplomatice nemaipomenite. Citesc în jurnalul Marthei Bibescu: Ce rațiune a avut! Extraordinară! Acum suntem în aceeași chestie. Această țară este mușcată la intersecție de foarte multe lucruri. Și noi nu avem decât această condiție. Și eu mă întreb: noi de ce nu putem să avem condiția să fim o națiune puternică prin noi înșine!? Și acest prin „noi înșine”, vorba lui Brătianu, este această conștientizare – să vezi, să diagnostichezi foarte bine situația. Este dramatică pentru că ea s-a extins, a prins cortexuri, este un habitat...

R.T.: Nu vorbim totuși despre un lucru imposibil, Domnule Puric? Acest prin „noi înșine”? Trăim într-o lume în care îi e cam greu României acum să mai reușească doar prin ea însăși?

D.P.: Am înțeles întrebarea...

R.T.: România are nevoie de Uniunea Europeană, Traian Băsescu spune că avem nevoie de axa București-Washington. Ne plac sau nu ne plac rușii avem nevoie de piața lor, ne plac sau nu ne plac chinezii avem nevoie să pătrundem pe piața lor. Nu prea avem de ales...

D.P.: Prin noi înșine nu înseamnă izolare. Culmea, când Socrate a zis: „Cunoaște-te pe tine însuți!”, vine Goethe și spune: „Ce înseamnă să te cunoști pe tine însuți!? Să stai singur cu tine!?” Prin raport cu celălalt îți vezi reacțiile. Deci, noi acum, la răscrucea asta, am fi avut nevoie de niște diplomați, de talia lui Gafencu, care să dribleze bine monștrii ăștia care sunt toți cinici în jurul nostru.

R.T.: Ni s-a reproșat că, de-a lungul istoriei, de fiecare dată a fost așa, în două, sau trei, sau patru luntri.

D.P.: Dar am ieșit. Dar am știut să negociem bine. Am făcut și o Românie Mare între timp.

R.T.: Credeți?!

D.P.: Păi, să ne gândim, după consecințele Primului Război Mondial, ce capacități extraordinare am putut face ca să punem pe picioare țara asta, să putem să profităm de țesătura internațională. Și acum este un regret pentru că clasa noastră politică nu are inteligența...

R.T.: Hai să rămânem la paranteza făcută cu Primul Război Mondial. N-a fost mai degrabă un context internațional favorabil unde, într-adevăr am jucat bine și am făcut România Mare, decât o inteligență diplomatică extraordinară din partea celor ce se aflau atunci la Ministerul de Externe?

D.P.: Este, Domnule Robert Turcescu, un context favorabil, dar au fost și momente în care o inteligență și o atitudine fermă, cum a fost Brătianu care, când l-a întrebat Clemanceau: „Unde se află România?” – Clemanceau era atunci de două ori mai mare decât e Bush acum, ca forță politică, i se spunea „Le tigre” – a zis: ”România este acolo unde au murit 120.000 de inși.” și i-a trântit ușile, de s-a numit „Pacea cu ușile trântite”. România atunci a însemnat Regina Maria, care a vorbit cu Clemanceau și Clemanceau a zis: „Un tigru nu poate să facă pui cu o leoaică”. Deci, personalitatea omului politic român, a Reginei, a primului-ministru care, când s-a întors în țară, și-a dat demisia, era o ferocitate în negociere. Noi am fost trădați, noi am fost lăsați să facem „Pacea de la București” cu Marghiloman, noi am fost jucați la cărți în ultimul hal.

R.T.: Salt peste timp: îl avem pe Traian Băsescu care spune „Marea Neagră nu poate să fie un lac rusesc”, un Traian Băsescu care se ceartă și cu Jaques Chirac, se ceartă și cu... cine s-o mai certa pe unde s-o duce, și care spune „România este o țară foarte puternică”. Și, iată, trebuie să-și dicteze singură destinul.

D.P.: Vedeți, noi avem o navetă între gena de slugă, de tip vasal – ne-am căutat tot timpul o „poartă” – sau țâfnoșenii de genul ăsta care sunt, la un moment dat, periculoase. Noi avem un destin pe care ni l-am declinat în timp. Am și fost într-o învecinare foarte periculoasă: am avut imperii care nu ne-au civilizat, cu excepția Imperiului Habsburgic în Transilvania, să zicem, am avut imperii care ne-au obligat să mâncăm pilaf cu mâna, sau să jucăm diferite dansuri, imperii care ne-au călcat în picioare. Noi suntem o genă obosită datorită unor asemenea învecinări. Mutați România în altă parte, într-o altă învecinare a civilizației sau a unor raporturi care nu sunt atât de crude, de barbare. Noi facem abstracție de țesutul genetic al neamului nostru... ne-am erodat, suntem obosiți, suntem vlăguiți. Și aici este un moment de criză – sigur că există o izbăvire din toate chestiile astea – dar este bine să analizăm și să nu cădem așa... A face politică externă este o treabă foarte serioasă cu România, o Românie care a ieșit dintr-un ghetou comunist și care trăiește acum într-o pușcărie în care suntem civili. Este o treabă foarte serioasă cum îți declini identitatea. Uitați-vă cum ne-am pierdut în 15 ani de zile printr-un exercițiu de genul „facem genoflexiuni rapid”, în trei secunde, cum ne cere o mare putere, adică suntem „sportivi”! Iar noi, de fapt, trebuie să facem exerciții de demnitate. Spuneți-mi, dacă faceți un exercițiu și invitați aici un om politic, să-l întrebați din partea mea dacă visează la România? Ce vise are el despre România? Pentru că Take Ionescu visa, la vârsta de 15 ani, România anului 3000. Ãștia n-au program decât pe trei ani și interes personal.

R.T.: Trei ani?!

D.P.: E mult...

R.T.: Programul la noi se schimbă din două în două luni cum se schimbă codul fiscal...

D.P.: Exact! Când Japonia a fost înfrântă, pentru prima oară s-a auzit vocea împăratului la radio și a spus: „În 30 de ani vom fi puternici!”. A dat termen: în 30 de ani. N-a zis: „să mai vedem...” Oamenii politici de la noi sunt ca instalatorul „meu” pe care l-am întrebat: „Dom’ne, cât face?” „Păi, știu și eu, domnu’ Puric...” și se uita așa pe lângă mine de parcă mai era unul în spatele meu. Zic: „Unde te uiți, domne?! 300.000 de lei?! 500.000 de lei?!”. „Dacă vreți dumneavoastră...” Adică, genetic este stricat. Responsabilitatea omului politic contemporan este mult mai mare în contextul ăsta periculos în care se dezvoltă Estul în contact cu Occidentul.

R.T.: Dumneavoastră cum visați la România?

D.P.: Prin spectacolele mele.

R.T.: Dar, când vă gândiți la ce ar trebui să fie România peste niște ani, cum o vedeți?

D.P.: M-am gândit întotdeauna cât de izolat a rămas versul lui Eminescu când spune: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie / Þara mea de glorii, țara mea de vis”. Este imens! „Þara mea de vis...” În sensul ăsta visez la o țară puternică. Culmea! Paradoxal, deși este umilită istoric, este înălțată de Dumnezeu. Noi avem o vocație tămăduitoare, noi avem armonice, Domnule Robert Turcescu. În raporturile noastre românul este esențial, tainic. Nu nenorocitul ăsta, săracu’, care a fost mizerabilizat de ghetou, de o istorie care l-a măcelărit, ci cel tainic care are o vocație tămăduitoare, care ține în el armonii. Părintele Stăniloaie spunea că „Noi suntem popor punte între Occident și Orient.” Noi suntem omul de tip răsăritean.
Am gândit foarte mult. Să vedeți când o să vină Uniunea Europeană peste noi, noi trebuie să privim un altul, cu alte reflexe, cu altă istorie. Tot Părintele Stăniloaie zicea: „În timp ce ei îl exersau pe Machiaveli, noi pe Neagoe Basarab, voievod creștin”. Suntem cu alte reflexe, total alții. Sigur, tot respectul față de cultura Occidentului, pentru că aici noi trebuie să nu avem țâfnoșenii naționaliste și să recunoaștem modelul cultural, modelul civilizator. De-asta spun că este un raport în care trebuie să păstrăm un raport obiectiv și civilizator, de a vedea ce este bun și ce este prost.

R.T.: Vă temeți că nu ne vom putea integra, nu ne vom putea obișnui împreună, noi și ei, cei spre care mergem?

D.P.: Domnule Robert Turcescu, acum o lună am jucat într-o catedrală în Franța. Și părintele stareț de acolo mi-a spus: „Sunteți pregătiți să primiți mizeria care vine de la noi?” Ce conștiință teribilă a avut omul acela! Deci, vine o mizerie pe care noi deja am început-o, am exersat-o timp de 15 ani în care am „manelizat” această țară. În timp ce eu jucam la Oslo, de Ziua României, în fața reprezentanților Curții Regale și în fața ambasadelor Norvegiei, la invitația excepțională care mi s-a făcut de către Domnișoara X, am aflat că în România s-a cântat, s-a manelizat imnul național. Nu este permis.

R.T.: L-ați ascultat?

D.P.: Nu. Mi s-a spus. Se zice că n-ai voie să râzi de orice. Poate ei nu știu asta, săracii. N-ai voie. Este un proces de desacralizare, este un proces de bășcălie. Suntem două Românii paralele – iată! una creează acolo și alta creează dincolo; un copilaș de clasa a doua cântă la vioară și ține loc de diplomație românească și alții aici boicotează însăși ființa românească, națională. Eminescu spunea: ”Poporul ăsta ori este românesc, ori nu merită să fie în niciun fel!”

R.T.: Cum se ajunge, care ar fi rețeta pentru a se ajunge la un soi de numitor comun între cele două Românii de care vorbim, măcar? Poate c-or fi mai multe...

D.P.: În primul rând nu este o rețetă și nu trebuie să se găsească un numitor comun între instinctul gregar și calitate. Elita trebuie să conducă, dar nu să terorizeze. Noi acum suntem terorizați de majoritate, vorba lui Toqueville. Calitate – a face efortul de a fi puțin mai în sus, a merge spre aristocrație a sufletului, a echilibrului românesc. Deci, nu poți să faci compromis, nu poți să negociezi. Când crești un copil, tu ai grijă să crească cât mai bine, nu poți să negociezi cu instinctele lui primare sau cu vecinul care l-a învățat să scuipe sau să zică ceva rău. Zici: „Asta nu este bine!” Face parte din educație. Nouă ne-au dispărut învățătorii, marii învățători ai țării. Ultimul care a fost, a fost Þuțea.
Să ne gândim la Simion Mehedinți, era un lider care era responsabilizat. Omul politic era responsabilizat. Gândiți-vă că înăuntru acum este măcelul acesta și curând o să vină cei din afară care sunt o mixtură între Machiaveli, Adam Smith, interesul politic, interesul economic... Gândiți-vă că ei ne văd ca piață! De-aia ne cer imagini, de-aia ne cer „brand”. Brand-ul este dacă ești Pepsi-Cola, dacă ești o marcă. Deci, te văd ca marfă pentru că ăsta este instinctul lor. Iar noi nu suntem marfă. Noi suntem mult mai mult. Noi suntem o taină, ca orice popor. Și atunci tu trebuie să-i zici: „Nici tu nu ești o marfă”. Cică „dă România la schimb!”. Societatea occidentală, Comunitatea Europeană este foarte bună, pentru că este o instituție verificată, dar este o administrație. Vom trece „la bloc”: ne vom plăti dările mai bine decât în feuda asta nenorocită, cu securiștii ăștia privați care ne chinuie, ne mutilează, dar ea are limitele ei. Ea este o organizație, o administrație occidentală contractualistă – de la Jean-Jaques Rousseau, și este utilitaristă – de la Bentham. Deci, ei merg pe contract și util. Noi mai suntem ceva pe deasupra. Noi avem altă istorie, noi am fost cu voievozi, pe urmă am fost într-o vasalitate cumplită, pe urmă un regulament organic, o fărâmă de democrație și de stat modern, după care închisoarea comunistă. Noi trebuie să ne refacem. România trebuie să-și revină, să se integreze României și abia pe urmă Europei. Noi trebuie să ne refacem, să știm cine suntem.

R.T.: Asta cere timp, Domnule Puric! N-avem timp...

D.P.: Așa este, cere, dar asta nu înseamnă că ...

R.T.: Noi suntem într-o cursă contra-cronometru în momentul de față: vrem să ajungem la ei rapid acolo, poate că unele lucruri le tratăm cu superficialitate, în mod eronat, dar...

D.P.: Este păcat să-ți găsești mântuirea în ceva lumesc, „în afară”. Sigur că și la șah trebuie să ai patru-cinci mutări de rezervă. Când ai făcut o asemenea negociere trebuie să știi să te aștepți la consecințe. Omul politic de astăzi face mutări ca să-și apere partidul, nu ca să apere țara. El face mutări scurte: „ Ai văzut, dom’ne, ce-am făcut?!” Să vă dau un exemplu: un popor naiv, de tip primitiv, are ideea mitului. Noi am avut nu un primitivism, ci o inocență, o naivitate, am avut mitul occidentului salvator, mitul Statelor Unite. V-am spus că am cunoscut pe unul care cosea, era pe vremea lui Ceaușescu, și-l întreb: „De ce cosești aici?”. Și el: „Să aibă unde să aterizeze americanii...” Ce așteptare mioritică la noi să vină ăia să ne salveze. Uite că au venit. Nu ne mai interesează pentru că ei au venit doar pentru interesul lor, nu pentru interesul meu. Și... au venit târziu.
Ce înseamnă în România lucrul ăsta?! Ați văzut ce i-au făcut lui Blair după negociere poporul britanic? Eu am jucat în Norvegia, unde Regele și Episcopul vor în Comunitatea Europeană, însă nu vrea poporul. Deci, noi trebuie să ne recâștigăm în demnitatea noastră.

R.T.: Credeți în această ... există două curente de gândire aici: există un curent de gândire, pe care l-am văzut împărtășit și de unii dintre cei ce conduc astăzi România, că România poate fi salvată, să spunem așa, prin voința elitei conducătoare, așa cum s-a întâmplat în alte momente cruciale ale istoriei noastre naționale; există însă, și aici apare, dacă vreți, exemplul statelor pe care le invocăm sau le evocăm și în discuția de astăzi, e vorba de acea mișcare de „bottom-up”, de „jos-în-sus” se spune, în care poporul, masa critică, societatea civilă reușesc în cele din urmă să producă o schimbare a țării, obligând elitele conducătoare să producă niște schimbări.

D.P.: Asta am încercat și eu să spun, și chiar de data trecută. Asta e singura șansă căci cercul politic este închis, este și de tip mafiot, și de tip economic...

R.T.: ... Da, spuneați atunci că au dat măsura incompetenței lor.


D.P.: Nu vedeți că nu se naște nimic în spațiul politic?! Alegi între: rău, mai puțin rău, foarte rău. Deci, băieții ăștia binele nu-l cunosc. Și atunci, automat, organismul social caută în spațiul societății civile. Numai că societatea civilă la noi este obosită, este moartă...

R.T.: Unde sunt acei învățători despre care pomeneați? Eu nu cred că nu mai există, că au murit toți...

D.P.: Au murit la „Canal”, majoritatea elitei, și ceilalți au murit pensionari zgribuliți de frig în apartament...

R.T.: Alții nu se nasc...

D.P.: E foarte greu. E foarte greu, din punctul ăsta de vedere, să renaști. Așteptăm chestia asta. Știți ceva: păcatul nu este al clasei politice, Domnule Robert Turcescu, păcatul este al poporului român. Să vă spun de ce – noi ne aflăm în parabola „judecătorului nedrept” care spune foarte simplu: Deci, femeia avea credință. Noi am încetat, noi tot așteptăm să ne mântuiască un fost „șoim al patriei”, care a ajuns acum mare în parlament și e gras cât masa – că ăștia nu știu decât jeep și vilă, iar pe urmă la coșciug e o întâmplare. Ãștia n-au timp să mediteze, au așa un fel de obtuzitate. Deci, să ceri! Nu mai cere nimic poporul ăsta, poporul ăsta se mulțumește cu ceea ce are. Poporul român și populația României sunt două lucruri total distincte: poporul român era la revoluție pe stradă sau plângea în garsoniere, vai de capu’ lor ăia bătrânii; și populația țării era la coadă la miei, că s-au dat miei. Paralel: plecau coșciugele cu cei tineri și ăștia stăteau la portocale. Important este ca ăștia care stau la portocale să fie mai reduși, cum zicea Petre Þuțea: „trebuiesc lichidați Cațavencii!”. Este excepțională chestia asta. Și a zis cineva că: „Nu, dom’ne, că este un favor pentru înțelepți să râdă de ei.” Da, dar fără spiritul satiric al lui Caragiale, am corectat eu. De ce?! Pentru că în istorie este poporul lui Eminescu care a dăinuit. Noi la Mărășești n-am rezistat cu Mitică de la Gambrinus al lui Caragiale. Caragiale vorbește, în general, de o populație balcanizată, amestecată, gene amestecate, corcită – o nenorocire, spiritual vorbind și nu mă refer la rase – cu un oportunism de colț. Pe când la Eminescu este un act de demnitate. Când s-a zis: „Pe aici nu se trece!” – acela era poporul lui Eminescu. M-ați înțeles?! Și atunci trebuie recâștigat ca orice popor.

R.T.: Întrebarea mea e simplă, Domnule Puric: Cum? Cum se poate întâmpla lucrul acesta?

D.P.: Așa! Cum facem și acum, prin contaminare. Pentru că dumneavoastră, ca jurnalist, incitați – și am văzut asta aici, la emisiune – într-un mod minunat. Sunt probe ca la virus, aduse în eprubetă, de conștiință. Aici vin oamenii și spun nivelul de cunoaștere, de conștiință, dacă mai au politică, de bunăvoință, de sacrificiu, în ce măsură românii și clasa politică actuală este predispusă să se sacrifice – ea, nu noi. Dar eu repet: păcatul poporului român este foarte mare pentru că nu mai are credință. El trebuie să se reîncreștineze. Și aici este speranța mea. Cum a zis marele duhovnic, Părintele Arsenie Papacioc: „N-avem nevoie de deștepți, avem nevoie de trăitori!” Deci, cu oameni care să trăiască. Și nu pe o idee. Am să vă spun: ați văzut ce ciudat, poporul român nu coagulează pe idei, le fentează. El n-a crezut în comunism, a fost duplicitar. Nu crede în tranziție, el vrea să supraviețuiască, el coagulează doar în jurul unui spirit. Tot un părinte spunea un lucru minunat: ”Ideile nu sunt bune. Pentru că n-au Mamă.” Comunismul n-a avut mamă. Tot ce produce omul e perisabil. Pesemne noi trebuie să ne contactăm la natura noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Iată, un discurs despre demnitatea poporului român, o „gimnastică de înviorare”. Eu sunt total paralel, nu mă identific. Nu trebuie să-i recunoști! Trebuie să te separi, cum m-am separat eu de imnul național manelizat. Cum Prințul Ghika și Petre Þuțea care, când au fost eliberați din închisoare, au fost obligați să semneze și n-au semnat. Știți de ce n-au semnat? Pentru că îi legitimau pe nenorociții ăia, legitimau ghetto-ul. Eu nu semnez!

R.T.: Domnule Puric, facem un exercițiu de imaginație în momentul de față: să zicem că facem un partid. Ce fel de partid ar trebui să fie ca să fie un partid bun, cel mai bun de pe scena politică românească?

D.P.: Un partid, presupun că, propune și un președinte, iar eu am o alergie și o tristețe: eu nu pot să ajung președinte – nu se poate striga: „Puric! Puric! PCR!” și nici „Puric! Puric și poporul!”, sau mai ales „Jos Puric!”. La partid ideea de politic a fost compromisă. Ideea de avere, ideea de bogăție, ideea de valoare a fost compromisă. Dacă te bagi în cercul politic, mori. Eu cred în conștiința societății civile și în credința care ne va propulsa. Calea va fi dictată din altă parte. Restul „exercițiilor” sunt așa... ne adunăm și noi acolo la „hora unirii” și mai facem o joacă, de ne folosesc ăștia și ne compromitem.

R.T.: Dar avem așteptări foarte mari în continuare de la clasa politică: îi înjurăm pe parlamentari, vrem ca Tăriceanu și echipa lui să fie mai bună, Băsescu să fie cel mai tare președinte din Europa, dacă s-ar putea...

D.P.: Domnule Robert Turcescu, nu ne putem consuma esența națională în baricade politice. Aici trebuie schimbată o chestie de mentalitate din structură, iar lucrul acesta se va face în timp și va avea, sper, consecințe extraordinar de bune pentru acest popor. Să se înțeleagă fundamental de către fiecare zona de fals. Deci, evit această ispită pentru că ea nu este prolifică pentru mine, nu m-ajută. Trecem într-un alt sistem de referințe. Nu trebuie tratat în sensul clasic pentru că ustensilele au fost infestate: este o infectare și o re-infectare. Este ca un chirurg în operație – ce chirurg?! la noi operează brancardierii, din punct de vedere politic, căci chirurgii s-au dus demult. Deci, sunt brancardierii care taie în organismul ăsta așa cum vor și mai sunt și nespălați pe mâini. Și este o infestare continuă, mă mir cum mai trăim! Și atunci, cum să spun, ne salvează Dumnezeu. Să se trezească oamenii ăștia și să ceară, să-și ceară drepturile. Să aibă o anumită vocație. Am spus de visul meu: visul meu este prin spectacole, visul meu concret într-o lume politică este să-i disciplinez, să-i educ. Să-l educ pe „tatăl Constituției”...

R.T.: Antonie Iorgovan...

D.P.: ...Să-i arăt lui cum Constituția României garantează proprietatea. Eu am o moștenire de la tatăl meu în Hagieni. Bunicul meu a primit Ordinul “Steaua României”, Clasa I, de la Rege și de la Titu Maiorescu. Deci, a făcut ceva pentru țară. N-a primit-o de Ștefan Gheorghiu, a primit-o de la Rege și de la Titu Maiorescu. Și a primit acest pământ. Eu vreau să-mi iau acest pământ, nu să-mi fac cinci vile, ci vreau să fac un centru cultural. Eu vreau să fac acolo un centru experimental de teatru european, eu vreau să mă duc spre Histria să pun pe malul Mării Negre nu, cum s-a zis „lac rusesc”, ci o zonă de cultură...

R.T.: Și de ce nu luați?!

D.P.: Pentru că s-au înfipt acolo niște flăcăi...

R.T.: Păi, vor să facă și ei acolo un centru cultural.

D.P.: Ei fac centru pentru că ei tot timpul dublează. La noi impostorii dublează: faci tu o chestie, o fac și ei. Zic: „ți-o facem noi!” Vrem să facem democrație, ne-au făcut-o ei. Ei mimează. V-am spus: ca mim sunt gelos pentru că ei mimează competențele, ei mimează democrația, ei mimează libertatea. Și atunci visul meu este să fac un vis concret pentru România, acolo. Și-l voi face!

R.T.: Cum vă uitați la televizor? Dacă dați sonorul încet, la minim, și vedeți oameni politici, fără să-i auziți vorbind, cum arată?

D.P.: Este ca și cum vorbesc – este aceeași lipsă de comunicare. Fostul limbaj de lemn s-a transportat în limbaj pestriț, de la Harvard, iar ei vorbesc alienant. Ei vorbesc de lucruri pe care nu le au în posesia lor genetic politic.

R.T.: Ce-ați citit bun, frumos, înălțător în ultima perioadă?
D.P.: „Amintiri” de Zoe Cămărășescu.

R.T.: O carte bună?

D.P.: O carte bună care vorbește de România de altă dată, izbăvitoare țară. Nu ne vom întoarce acolo, dar ne vom hrăni din ea. Iar sfatul meu acum, în prag de Sărbători, este ca acest popor să ia în serios imnul național.

R.T.: Să ne deșteptăm! Am o întrebare de final – e un exercițiu de sinceritate, pentru că oricum aveți o bilă albă, fără discuție: aș vrea să ne răspundeți cu sinceritate dacă vi s-a propus să deveniți președinte al Alianței Civice, Domnule Puric?

D.P.: Am auzit un zvon. N-am fost contactat direct. Dar sunt membru.

R.T.: V-ar tenta o astfel de poziție?

D.P.: Mi-aș sacrifica cariera de actor pentru cariera de om și de român.

R.T.: Chiar ați face lucrul acesta?! Dumneavoastră sunteți un om cu foarte mare succes în momentul de față pe scenă, e o perioadă fastă în viață dumneavoastră.

D.P.: Dacă pot să-mi ajut poporul, aș da liniștit succesul meu pentru lucrul ăsta. Dar asta va stabili Bunul Dumnezeu, nu eu. Dar până în clipa aia, cred că va trebui să aveți o bilă transparentă pentru mine...

R.T.: Ha-ha-ha! Domnule Puric, nu pot să închidem această discuție – poftiți, bila albă este a dumneavoastră! – fără să vă întreb ce face teatrul românesc. Într-un minut, spuneți-ne un pic! S-a mai însănătoșit, că acum câteva luni, de fapt, acum un an, declarați într-un interviu că nu stă foarte bine, e cam bolnăvior.

D.P.: Teatrul românesc e copilul suferind al societății românești. Îmi văd cu durere mari colegi, mari actori, obligați să supraviețuiască în telenovele, în lucruri publicitare, oameni pe care eu îi iubesc și eu nu pot să-i acuz pentru că nu li se dă alt culoar. Este o crimă culturală ce se face cu ei. Sunt colegii mei, îi iubesc, îi admir, și iată, cum sunt puși! Este o înjosire. Teatrul Național își trăiește spasmele nefericite, ca și țara asta, și se chinuie.

R.T.: Un spectacol nou aveți?

D.P.: „Don Quijote”. L-am scos și se bucură de mare succes. Mă bucură că în rândul tineretului genul ăsta de limbaj a intrat foarte puternic și sunt săli arhipline.

R.T.: Vă cer o frază, ultima, poate două, un scurt raport despre starea națiunii române la acest sfârșit de an 2005! Cum este?

D.P.: Am auzit o expresie teribilă – numai românul poate să scoată așa ceva – „Mi-e trist!” Este o stare proastă, este o stare de criză. Este momentul să nu mai acceptăm. Este momentul să ne aducem aminte, în final, că suntem copiii lui Dumnezeu, să credem și să trăim, cum spunea cineva: „Decât să trăim în genunchi, mai bine să murim în picioare!”

R.T.: Mulțumim foarte mult pentru această participarea la confruntarea 100%. Ne vedem o dată pe an, nu?!

D.P.: Da.

R.T.: Că așa am stabilit la un moment dat. Așa că rămâne să ne vedem în fața camerelor de luat vederi în decembrie anul viitor. Să sperăm că atunci lucrurile vor fi mult mai altfel...

D.P.: Să v-audă Dumnezeu!

R.T.: Mai solare...

D.P.: Să v-audă Dumnezeu!

R.T.: Mulțumesc pentru participare!